După cum ţin hangul pe spinarea pisicii negre.
Acum băiatul zâmbea fermecat, ca un om care a descoperit un secret extraordinar. După părerea lui Larry, semăna cu un tip pe care-l chinuia de cine ştie când o mâncărime între omoplaţi, unde nu reuşea în nici un chip să ajungă, iar acum descoperise în sfârşit pe cineva care ştiuse unde să-l scarpine. Scotoci printre rafturile prăfuite ale memoriei, în căutarea unei alte strofe, pe care o găsi, în fine.
Pot face lucruri, draga mea, de care alţi bărbaţi nu-s în stare
Ei nu-şi găsesc numărul lor, dragă, n-ajung la iarba învingătorului
Dar eu pot, dragă, pentru că sunt departe de casă
Şi tu ştii că ai să mă auzi cum vin
Ţinând hangul pe spinarea pisicii negre.
Surâsul deschis şi încântat al băiatului îi aprinse o lumină în ochi, făcându-i apţi, din câte gândea Larry, să slăbească puţin încordarea din muşchii coapselor oricărei fete. Larry atacă o improvizaţie instrumentală şi se descurcă, şi de această dată, suficient de bine. Degetele lui ştiau să scoată din chitară sunetele cele mai potrivite, dure, pline şi vag stridente, ca o grămadă de podoabe ieftine, probabil furate, vândute într-o pungă de hârtie la colţ de stradă. O făcu să sune puţin arogant, apoi, ca să nu dea totul peste cap, se refugie rapid într-un alt blues în mi, la trei degete, din cele vechi şi bune. Nu reuşi să-şi aducă aminte toată strofa finală, era ceva cu o linie de cale ferată, aşa că repetă prima strofă şi încheie.
Când se aşternu iarăşi tăcerea, Nadine râse şi aplaudă. Joe aruncă băţul cât colo şi ţopăi pe nisip, în toate părţile, scoţând puternice ţipete de bucurie. Lui Larry nu-i venea să creadă ce transformare se petrecuse cu copilul şi încercă să-şi tempereze entuziasmul, evitând riscul unei dezamăgiri.
Muzica poate vrăji o fiară sălbatică.
Se surprinse sperând, neîncrezător, că totul se putea rezolva atât de simplu. Joe îi făcea semne, iar Nadine îi spuse:
- Vrea să-i mai cânţi şi altceva. Ce zici? A fost foarte frumos. Şi eu mă simt mai bine. Mult mai bine.
Prin urmare, interpretă "Goin Downtown", de Geoff Muldaur, "Sally's Fresno Blues", compoziţia lui proprie; apoi "The Springhill Mine Disaster" şi "That's All Right Mamma", scrisă de Arthur Crudup. Pe urmă trecu la nişte rock and rolluri primitive - "Milk Cow Blues", "Jim Dandy", "Twenty Flight Rock" (interpretând ritmul de boogie-woogie şi refrenele cât putea mai bine, deşi degetele începuseră să-i amorţească şi să-l doară) şi, în final, un cântec la care ţinea mult, "Endless Sleep", cântat pentru prima oară de Jody Reynolds.
- Nu mai pot cânta, îi mărturisi el lui Joe, care rămăsese nemişcat în timpul întregului recital. Din cauza degetelor.
Îşi întinse mâna, arătându-i urmele adânci pe care le lăsaseră coardele în degete şi spărturile din unghii.
Băiatul îşi întinse şi el mâinile.
Larry ezită un moment, apoi ridică imperceptibil din umeri. Îi întinse băiatului chitara, cu gâtul înainte.
- E nevoie de foarte mult exerciţiu, adăugă el.
Dar ceea ce urmă fu lucrul cel mai uimitor la care asistase de când era pe lume. Băiatul atacă "Jim Dandy" aproape fără greşeală, urlând cuvintele în loc să le pronunţe, de parcă ar fi avut limba lipită de cerul gurii. Cu toate acestea, era limpede că nu mai cântase niciodată la chitară; nu era în stare să apese suficient de tare pe coarde şi să le facă să sune cum se cuvine, iar schimbările de grif erau lente şi neîndemânatice. Sunetul pe care izbutea sări scoată era estompat şi ciudat - ca şi cum ar fi cântat la un instrument cu cutia de rezonanţă plină de vată - rămânând, totuşi, o copie perfectă a felului în care interpretase Larry melodia.
După ce termină, Joe îşi examină curios degetele, ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă cum de reuşeau să recreeze substanţa sonoră a muzicii interpretate de Larry, însă nu şi sunetele acelea puternice şi limpezi.
Ca şi cum s-ar fi aflat în transă, Larry se auzi spunând următoarele:
- Nu apeşi suficient de puternic, asta-i tot. Trebuie să-ţi formezi bătături - adică nişte suprafeţe dure - la vârfurile degetelor. Şi trebuie să ţi se întărească şi muşchii de la mâna stângă.
Joe îl urmări cu atenţie în timp ce vorbea, dar Larry nu avea cum să ştie dacă băiatul îl înţelegea sau nu. I se adresă Nadinei:
- Ştiai că e-n stare de aşa ceva?
- Nu, sunt la fel de surprinsă ca şi tine. Pare un miracol, nu?
Larry încuviinţă din cap. Băiatul interpretă apoi "That's All Right, Mamma", păstrând aproape toate nuanţele din interpretarea lui Larry. Uneori însă strunele vibrau lemnos, atunci când degetele lui Joe le împiedicau să vibreze, în loc să le lase în voie.
- Lasă-mă să-ţi arăt cum se face, îi propuse Larry, întinzând mâinile după instrument.
Joe îşi lăsă imediat privirile în jos, neîncrezător. Larry se gândi că îşi adusese aminte, probabil, de cuţitul ce-i fusese aruncat în valuri. Băiatul se retrase, ţinându-şi strâns chitara.
- Foarte bine, spuse Larry. E a ta şi numai a ta. Iar dacă ai să vrei o lecţie, te aştept oricând.
Băiatul scoase un ţipăt şi porni în fugă de-a lungul plajei, ţinând chitara ridicată deasupra capului, ca pe un trofeu.
- Are s-o facă ţăndări, zise Larry.
- Nu, îi răspunse Nadine, nu cred că se va întâmpla aşa.
În crucea nopţii, Larry se trezi şi se ridică într-un cot. Din Nadine nu se vedea decât o siluetă vag feminină, înfăşurată în trei pături, ocupând un sfert din circumferinţa din jurul focului mort. Diametral opus faţă de Larry dormea Joe. Şi el era acoperit cu mai multe pături, dar capul îi rămăsese afară. Îşi ţinea degetul mare la loc sigur, în gură. Îşi trăsese picioarele spre piept, iar în spaţiul liber cuibărise chitara Gibson cu douăsprezece coarde. Cu mâna liberă strângea uşor gâtul instrumentului. Fascinat, Larry rămase cu privirile aţintite asupra lui. Îi luase băiatului cuţitul şi i-l aruncase; iar acum băiatul adoptase chitara. Minunat. Să şi-o păstreze. Nu puteai să înjunghii pe nimeni cu o chitară, deşi te puteai folosi cu destul succes de ea în chip de bâtă. Apoi adormi din nou.
Când se trezi, a doua zi de dimineaţă, Joe stătea pe o stâncă, ţinând chitara în braţe şi picioarele în bătaia valurilor, şi cânta "Sally's Fresno Blues", mai bine decât cu o seară în urmă. Nadine se trezi peste douăzeci de minute şi zâmbi radios. Lui Larry îi trecu prin minte că era o femeie încântătoare şi, în acelaşi moment, îşi aminti de un fragment dintr-un cântec al lui Chuck Berry: Nadine, scumpa mea, tu eşti?
- Hai să vedem ce putem mânca la micul dejun, spuse el.
Făcu focul şi se adunară tustrei în jurul lui, ca să-şi alunge frigul nopţii din oase. Nadine prepară o fiertură de ovăz cu lapte praf şi băură ceai tare, fiert într-o conservă, după metoda vagabonzilor. Joe mâncă fără să lase Gibsonul din poală. Şi, în două rânduri, Larry se surprinse zâmbindu-i băiatului, gândind că nu poţi să nu ţii la cineva atât de îndrăgostit de chitara aceea.
Se urcară pe biciclete şi urmară US 1, spre sud. Joe mergea fix pe linia albă din mijlocul şoselei, luându-le-o uneori chiar şi cu doi kilometri înainte. Odată, când îl ajunseră din urmă, băiatul mergea calm pe marginea drumului, ţinându-şi bicicleta de coarne şi mâncând mure într-un stil amuzant - arunca pe rând murele în sus, prinzându-le fără greş în gură, de fiecare dată. După o oră, îl găsiră aşezat pe un monument comemorativ al Războiului de Independenţă şi cântând "Jim Dandy" la chitară.
Chiar înainte de ora 11, dădură peste un blocaj rutier bizar, înaintea unui oraş numit Ogunquit. Trei camioane pentru gunoi ale municipalităţii, de culoare portocaliu-aprins, fuseseră trase de la un capăt la celălalt al drumului, blocându-i cât era de lat. Într-una din benele de gunoi zăcea cadavrul mâncat de ciori a ceea ce fusese cândva un bărbat. Ultimele zece zile de caniculă îşi lăsaseră urmele asupra lui. Acolo unde trupul nu era acoperit de haine, mişuna o mulţime de viermi. Nadine îşi întoarse privirile şi întrebă:
- Oare unde-o fi Joe?
- Nu ştiu, undeva înaintea noastră.
