Urcă în luminator. Aici era şi mai cald, chiar infernal de cald, şi Larry îşi spuse că, dacă Frances şi Harold ar fi lăsat aici cutia cu vopsea, după terminarea textului, şura ar fi ars până la temelii, încă de acum o săptămână. Ferestrele erau prăfuite, acoperite cu străvechi pânze de păianjen, ţesute de pe când fusese ales preşedinte Gerald Ford. Una dintre aceste ferestre fusese deschisă prin forţare, iar când Larry se aplecă peste pervazul ei, văzu priveliştea minunată a împrejurimilor.
Partea aceasta a şurei dădea spre est şi se afla la o înălţime destul de mare pentru ca monstruoasele concesiuni de la marginea drumului să nu pară acum decât nişte mici gunoaie nevinovate, risipite la marginea şoselei. Dincolo de autostradă se întindea, magnific, oceanul, ale cărui valuri erau frumos sparte în două de digul ce pornea din zona nordică a portului. Uscatul părea o pictură reprezentând un peisaj de vară, dominat de verde şi de auriu sub perdeaua nemişcată a aburului după-amiezei. Simţea mirosul de sare şi de sărătură. Iar dacă privea în jos, spre panta acoperişului, putea citi mesajul lui Harold, cu susul în jos.
Numai gândul că ar trebui să se plimbe pe acoperiş, la o asemenea înălţime deasupra pământului, îi strânse stomacul. Iar ca să pictezi şi numele fetei, ar trebui să stai cu picioarele atârnate dincolo de streaşină.
Oare de ce şi-a dat atâta silinţă, sergent? Aceasta, cred, este una dintre întrebările asupra cărora trebuie să ne concentrăm.
Aşa trebuie să fie, dacă o spune inspectorul Underwood.
Se întoarse pe aceleaşi scări, coborând încet şi având grijă pe unde calcă. Nu era momentul să-şi rupă un picior. Ajuns jos, atenţia sa fu atrasă de altceva, o crestătură într-unul din stâlpii de susţinere, uimitor de albă şi de nouă, în contrast cu aspectul prăfuit şi întunecat al hambarului. Se apropie de locul respectiv şi privi tăietura de aproape, apoi îşi trecu buricul degetului mare peste ea, în parte amuzându-se, în parte mirându-se că o altă fiinţă omenească lucrase aici chiar în ziua în care el şi Rita porniseră spre nord. Mângâie din nou, de această dată cu unghia, literele săpate în lemn.
(imagine)
H.L.
L
F.G.
Adică Harold Lauder o iubeşte pe Frances Goldsmith. În mijlocul unei inimi. Cu săgeată.
După părerea mea, sergent, individul era îndrăgostit.
- Minunat pentru tine, Harold, rosti Larry, părăsind şura.
Magazinul de motociclete din Wells se dovedi a fi o reprezentanţă Honda şi, după felul cum erau aliniate în vitrină, Larry trase concluzia că lipseau două motociclete. Dar se mândri şi mai tare cu o a doua descoperire - un ambalaj de ciocolată făcut ghem, în apropierea coşurilor de gunoi. Provenind de la o ciocolată Payday. Din câte se putea deduce, persoana în cauză - Harold Lauder cel bolnav de amor, probabil - îşi terminase batonul de ciocolată în timp ce decidea care anume motociclete îi vor face fericiţi pe el şi pe stăpâna inimii lui. Strânsese ambalajul în pumn şi-l aruncase spre coşul de gunoi. Şi ratase.
Nadine fu de părere că deducţiile erau corecte, în schimb nu se lăsă transportată de ele, ca Larry. Prefera să cerceteze celelalte motociclete, dornică să pornească la drum. Joe se aşezase pe treptele din faţa sălii de prezentare, cânta la Gibsonul lui cu douăsprezece coarde şi zbiera mulţumit.
- Ascultă-mă, îi spuse Larry, e ora 5, Nadine. Sub nici un motiv nu putem pleca mai devreme de mâine.
- Dar au mai rămas trei ore bune de lumină! Nu putem să stăm cu braţele încrucişate! E posibil să-i pierdem, din cauza asta!
- Nu face nimic dacă nu-i mai găsim. Harold Lauder a lăsat o dată instrucţiuni în urma lui, până şi despre şoselele pe care aveau de gând să meargă. Iar dacă pleacă mai departe, probabil va proceda la fel.
- Dar...
- Ştiu că eşti nerăbdătoare, îi spuse, punându-şi mâinile pe umerii ei. Simţi cum i se stârneşte vechea nervozitate şi se sili să-şi păstreze controlul. Tu nu te-ai mai suit niciodată pe o motocicletă.
- Dar pe bicicletă ştiu să merg, totuşi. Şi ştiu şi cum să folosesc un ambreiaj, ţi-am zis. Te rog, Larry. Dacă nu irosim vremea, putem să facem popas în New Hampshire diseară, iar până mâine noapte am şi străbătut jumătate din drum. Cred...
- Nu este deloc ca o bicicletă, fir-ar să fie! izbucni el.
Melodia de pe chitară se frânse. Îl văzu pe Joe cum îi priveşte peste umăr, cu ochii îngustaţi şi, dintr-o dată, neîncrezători. Aoleo! mereu îmi ies lucrurile pe dos, gândi Larry. Chestia asta îl supără şi mai tare.
Nadine îi spuse cu blândeţe:
- Mă doare.
Se uită şi constată că degetele i se îngropaseră în carnea fragedă a umerilor ei; supărarea lui se topi, luându-i locul ruşinea.
- Îmi pare rău, se scuză el.
Joe îl fixa în continuare şi Larry înţelese că pierduse jumătate din terenul pe care reuşise să-l câştige în faţa băiatului. Poate chiar mai mult. Între timp, Nadine spusese ceva.
- Cum?
- Te rugam să-mi spui de ce nu este ca o bicicletă.
Primul impuls a fost să-i strige: Dacă tot ştii atât de multe, du-te şi încearcă singură să mergi. Ai să constaţi dac-o să-ţi facă plăcere să te uiţi la lume cu capul sucit la spate. Se abţinu la timp, gândindu-se că nu pierduse teren numai în ceea ce-l privea pe băiat. Pierduse şi o parte a încrederii în el însuşi. Reuşise probabil să iasă de cealaltă parte, dar o dată cu el venise şi o parte din vechiul şi copilărosul Larry, parte care continua să-l urmărească aidoma unei umbre, redusă la dimensiuni minime în soarele amiezii, dar nu complet anihilată.
- Motocicleta e mai grea, începu el. Dacă te dezechilibrezi, n-o poţi reechilibra la fel de uşor ca pe o bicicletă. Modelul acesta, 360, ajunge la vreo sută şaizeci de kilograme. Vei controla această greutate suplimentară extrem de repede, dar ai nevoie totuşi de o perioadă de acomodare. Într-o maşină obişnuită, acţionezi schimbătorul de viteze cu mâna şi acceleraţia cu piciorul. Pe motocicletă este invers: schimbarea de viteze se face cu piciorul, iar acceleraţia cu mâna, şi asta îţi cere mult timp ca să te adaptezi. În loc de o frână, ai două. Cu piciorul drept frânezi roata din spate, cu mâna dreaptă roata din faţă. Dacă uiţi şi foloseşti frâna de mână, este posibil să zbori peste ghidon. Şi mai trebuie să te obişnuieşti şi cu pasagerul din spate.
- Joe? Dar mi-am închipuit că va merge cu tine!
- Mi-ar face plăcere să-l pot lua, îi răspunse Larry. Dar în clipa de faţă nu cred că ar accepta el. Tu ce părere ai?
Nadine îl scrută atent pe Joe.
- Nu, zise ea, oftând. S-ar putea să se teamă şi să nu vrea să meargă nici măcar cu mine.
- Dacă acceptă, tu răspunzi de el. Iar eu răspund de amândoi. N-aş vrea să vă văd căzuţi.
- Ţi s-a întâmplat cumva asta chiar ţie, Larry? Erai cu cineva?
- Da, am fost, recunoscu Larry, şi am şi căzut. Dar în momentul respectiv doamna cu care mergeam murise.
- A avut un accident de motocicletă?
