Rămase în loc, legănându-se în zdrenţele lui şi privind în jos spre Cibola, Oraşul Făgăduit, Oraşul Viselor. Omul arăta într-un hal fără de hal. Încheietura pe care şi-o fracturase sărind peste balustrada fixată în bolţuri de rezervorul de la Cheery Oil nu se vindecase cum trebuie; rana se transformase într-o umflătură grotescă, înfăşurată într-un bandaj Ace murdar şi prost legat. Toate oasele degetelor acelei mâini se contorsionaseră cumva, transformând-o într-un fel de gheară, ca aceea a lui Quasimodo. Celălalt braţ era, de la cot şi până la umăr, o masă de ţesut ars, ce se vindeca încet. Acum nu mai putea şi nu mai supura, în schimb pielea cea nouă era roză şi lipsită de păr, ca aceea a unei păpuşi ieftine. Faţa lui rânjită, de nebun, era pârlită de soare, şi se cojea sub barba neîngrijită şi plină de cojile rănilor rămase de pe urma căzăturii în cap, atunci când roata din faţă a bicicletei se desprinsese din furcă. Purta o cămaşă de lucru J.C. Penney, de un albastru decolorat, pătată de inele concentrice de sudoare, şi o pereche de pantaloni murdari, din catifea reiată. Rucsacul, care fusese nou nu cu mult în urmă, căpătase între timp înfăţişarea stăpânului - una dintre curele se rupsese, Trash se străduise s-o lege cum ştia el mai bine, iar acum îi atârna pe spate într-o parte, ca un oblon pe o casă bântuită de spirite. Era plin de praf, iar printre cute se insinuase nisipul din deşert. În picioare purta o pereehe de pantofi Kcds legaţi cu bucăţi de sfoară, din care ieşeau gleznele goale, zgâriate şi iritate de nisip.

Privi oraşul, situat departe, sub nivelul la care se găsea el. Îşi ridică ochii către cerul crunt, de culoarea cenuşie a metalului din care se toarnă tunurile, şi către soarele ce-l bătea nemilos, învăluindu-l într-o arşiţă de furnal. Urlă. Era un urlet sălbatic şi triumfător, foarte asemănător cu acela al Susanci Stern, atunci când îi crăpase ţeasta lui Roger Rabbit cu patul propriei lui arme de vânătoare.

Începu să execute un dans târşâit şi victorios pe suprafaţa fierbinte a autostrăzii 1-15; sirocco, vântul pustiului, aducea nisip peste şosea, iar vârfurile albastre ale culmilor Pahranagat şi Spotted îşi îndreptau, indiferente, colţii lor de ferăstrău spre cerul strălucitor, aşa cum făceau de mii de ani. De cealaltă parte a autostrăzii, un Lincoln Continental şi un T-Bird fuseseră aproape îngropate în nisip, iar în spatele geamurilor speciale se vedeau, mumificaţi, ocupanţii lor. Pe partea pe care mergea Trashcan, ceva mai încolo, o camionetă răsturnată fusese aproape complet înghiţită de nisip, cu excepţia roţilor şi a arcurilor.

Dansa. Picioarele lui, încălţate în pantofi legaţi în sfori şi lălâi, săltau pe asfalt, într-un soi de beţie de marinar. Marginile zdrenţuite ale cămăşii îi fluturau în vânt. Bidonul i se izbea de rucsac. Capetele bandajului Ace se zbăteau în suflarea fierbinte a deşertului. Ţesutul roz, crescut pe locurile arsurii, strălucea crud. Vinele groase i se zbăteau la tâmple, ca nişte arcuri de ceasornic. Se găsea de o săptămână întreagă în tigaia Domnului, traversase Utah spre sud-vest, extremitatea Arizonei şi apoi Nevada; în acest răstimp, înnebunise complet.

Îşi însoţea dansul de un cântec monoton, ale cărui cuvinte le repeta mereu, pe o melodie care fusese la modă când el se găsea la instituţia de la Terre Haute, intitulată "Down to the Nightclub" şi interpretată de un grup de negri, Tower of Power. Dar textul îi aparţinea lui. Lălăia:

- Ci-a-bo-la, Ci-a-bo-la, tâcî-tâm, tâcî-tâm, banii Ci-a-bo-la, Ci-a-bo-la, tâcî-tâm, tâcî-tâm, bam!

După fiecare bam final executa o mică săritură zburdalnică în căldura care făcea să plutească totul în jur, iar când cerul nemilos se coloră în cenuşiul crepusculului, se prăbuşi în mijlocul drumului, pe jumătate leşinat, cu inima lui suprasolicitată zbătându-i-se în pieptul uscat. Cu o ultimă rămăşiţă de energie, bolborosind şi rânjind, se târî peste oblonul camionetei răsturnate şi rămase în umbra tot mai îngustă, tremurând şi gâfâind în zăpuşeală.

- Cibola! croncăni el. Tâcâtâm-tâcâtâm-bam!

Îşi trase stângaci bidonul de pe umăr cu mâna transformată în gheară şi-l scutură. Bidonul era aproape gol. Nu conta. Avea să soarbă până la ultima picătură de apă şi să se odihnească aici până la apus, după care va porni mai departe şi va intra în Cibola, Cetatea legendară, Şapte Oraşe într-Unul. Diseară avea să-şi potolească setea din fântânile veşnice, acoperite cu aur. Dar asta nu înainte de apusul soarelui ucigaş. Dumnezeu era cel mai mare incendiator din câţi există. În urmă cu amar de vreme, un băiat, pe numele lui Donald Merwin Elbert, dăduse foc cecului de pensie al bătrânei doamne Semple. Acelaşi băiat pusese foc şi Bisericii Metodiste din Powtanville, iar dacă mai rămăsese vreo rămăşiţă din Donald Merwin Elbert în acel trup, cu siguranţă dispăruse în vâlvătaia rezervoarelor de ţiţei din Gary, Indiana. Fuseseră peste o sută la număr şi săriseră în aer ca un şirag colosal de artificii. Unde mai pui că se întâmplase chiar în cinstea zilei de 4 Iulie. Minunat. Iar în miezul pojarului nu mai rămăsese decât Trashcan Man, cu braţul stâng fracturat şi fierbând ca o tocană, iar în trupul lui izbucnise un alt foc, ce nu avea să se mai stingă vreodată... decât poate atunci când din el nu va mai rămâne decât o grămăjoară de materie carbonizată.

Iar diseară avea să se adape din apa Cibolei, da, care va avea gust de vin.

Ridică bidonul şi înghiţi ultima gură de apă călduţă. Apoi azvârli bidonul gol în deşert. Broboane de sudoare îi răsăriseră pe frunte, mari cât picăturile de rouă. Rămase locului, tremurând, savurând crampele pe care i le provoca lichidul.

- Cibola! mormăi. Cibola! Am sosit! Am sosit! Voi face tot ce-mi porunceşti! Îmi dau şi viaţa pentru tine! Tâcâtâm-tâcâtâm-bam!

Începuse să-l cuprindă toropeala, acum, că-şi mai potolise cât de cât setea. Aproape adormise, când un gând sinistru străpunse învelişul minţii lui ca lama de gheaţă a unui stilet:

Şi dacă Cibola nu-i decât un miraj?

- Nu, mârâi el. Nu, ah-ah, nu.

Dar o simplă negaţie nu era suficientă ca să alunge gândul. Lama izbea şi scormonea, ţinând somnul la distanţă. Nu cumva băuse ultima duşcă de apă în onoarea unei năluciri? în felul lui, îşi recunoştea nebunia şi ştia că unui descreierat i se poate întâmpla un lucru ca acesta. Dacă fusese cu adevărat un miraj, era sortit să piară aici, în pustiu, şi păsările de pradă se vor înfrupta din el.

În cele din urmă, incapabil să mai suporte starea de oribilă nesiguranţă, se ridică de jos clătinându-se şi-şi croi anevoios drum până la şosea, luptându-se cu valurile de ameţeală şi de greaţă care aproape că-l puneau la pământ. Ajuns pe creasta dealului, îşi îndreptă privirea avidă spre câmpia netedă şi întinsă de la poale, presărată cu yucea, ciulini şi mantaua diavolului. Respiraţia i se opri în gât, apoi oftă prelung.

Oraşul era la locul lui!

Cibola, vechea legendă, tărâm de mulţi căutat, descoperit în sfârşit de Trashcan Man!

Departe, în inima deşertului, înconjurat de munţi albaştri, oraşul azuriu din cauza aburului depărtării, cu turnurile şi bulevardele licărind în lumina pustiului... Existau şi palmieri... vedea şi palmieri... şi mişcare... şi apăl

- O, Cibola..., cârâi el.

Se întoarse, nesigur pe mişcări, la umbra camionetei. Îşi dădea seama că este mai departe decât părea la prima vedere. Diseară, după ce torţa Domnului va dispărea de pe cer, avea să meargă cum nu mai mersese în viaţa lui. O dată ajuns la Cibola, întâi şi întâi avea să plonjeze cu capul înainte în cea dintâi fântână ce-i ieşea în cale. Pe urmă avea să-l găsească pe acela, bărbatul care-l invitase să vină aici. Bărbatul care-l ademenise să traverseze câmpii, munţi şi în cele din urmă deşertul, totul în numai o lună şi în pofida oribilei arsuri de la mână.

Cel ce Este - Omul Întunecat şi Dur. Îl aştepta pe Trashcan Man la Cibola; ale lui erau oştile nopţii, ai lui călăreţii morţii, cu feţe albe, care urmau să năvălească dinspre vest şi să nu se mai oprească până nu se vor găsi faţă în faţă cu soarele, la răsărit. Aveau să iasă la bătaie cuprinşi de delir, rânjind, puţind a sudoare şi a praf de puşcă. Aveau să se audă urlete, dar Trashcan nu dădea doi bani pe urlete, aveau să se comită violuri şi înrobiri, lucruri pe care nu dădea nici măcar doi bani, crime, care-l lăsau absolut indiferent...

... Şi avea să mai fie un Mare Incendiu.

Lucru la care ţinea foarte mult. În visele lui, Omul Întunecat i se arăta pe un loc înalt, îşi desfăcea larg braţele şi-i arăta lui Trashcan o ţară cuprinsă de flăcări. Oraşe explodând ca nişte bombe. Terenuri cultivate măturate de perdele de foc. Până şi apele fluviilor ce scăldau Chicago, Pittsburgh, Detroit şi Birmingham, cu straturi de petrol aprins plutind deasupra lor. Omul întunecat îi spusese un lucru foarte simplu în vis, care îl făcuse să se grăbească cât putea el mai tare: Vei primi un rang de frunte la mine în artilerie. Eşti omul de care am nevoie.

Se rostogoli pe o parte, cu obrajii şi pleoapele iritate de nisipul spulberat. Îşi pierduse speranţa - da, de când îi căzuse roata de la bicicletă începuse să-şi piardă speranţa. Dumnezeu, Dumnezeul şerifilor ucigaşi de taţi, Dumnezeul lui Carley Yates era până la urmă mai puternic decât Omul întunecat, din câte se vedea. Cu toate acestea, îşi păstrase credinţa şi mersese mai departe. Şi iată, atunci când se părea că va fi transformat în scrum, în pustiu, chiar înainte de a ajunge la Cibola, unde îl aştepta omul negru, văzuse oraşul departe, în vale, visând în soare.

- Cibola! mai şopti el înainte de a adormi.

Cel dintâi vis îl avusese la Gary, acum mai bine de o lună, după ce-şi arsese braţul. În noaptea aceea adormise convins că va muri; nimeni nu putea supravieţui unor arsuri atât de grave.

Un refren îşi croise drum în capul lui: Cine trăieşte cu torţa, de torţă va pieri. Trăieşti cu ea, mori cu ea.

În părculeţul oraşului, picioarele refuzaseră să-l poarte mai departe şi se prăbuşise la pământ, cu braţul stâng întins cât mai departe de el, ca şi cum ar fi fost un obiect fără de viaţă, şi cu mâneca de la cămaşă arsă. Durerea era imensă, incredibilă. Nici nu visase că pe lumea asta poate exista o asemenea durere. Nu cu mult mai devreme, alergase vesel de la un grup de rezervoare la altul şi montase sisteme simple de declanşare a incendiului, concepute dintr-o ţeavă de oţel şi un amestec inflamabil de parafină, separată de un strop de acid printr-o tablă tot din oţel. Introducea aceste dispozitive în ţevile de preaplin de pe acoperişurile rezervoarelor. Când acidul îşi croia drum prin tablă, parafina se aprindea, declanşând astfel incendiul. Plănuise să traverseze oraşul prin partea de vest, cea dinspre păienjenişul de şosele ducând spre Chicago sau Milwaukee, înainte de explozia rezervoarelor. Ce plăcere ar fi fost să urmărească spectacolul unic al oraşului cuprins în întregime de o furtună de flăcări.

Dar cel din urmă dispozitiv fusese prost conceput sau greşit construit. Se declanşase în timp ce desfăcea capacul de pe ţeavă de preaplin cu o cheie. În clipa aceea parafina arzândă răbufnise şi se produsese o văpaie albă, orbitoare, acoperindu-i tot braţul stâng cu flăcări. Acum nu era vorba de o simplă mănuşă de foc, dintr-acelea provocate de inflamarea unui fluid mai uşor, pe care-l poţi stinge prin scuturarea mâinii, ca pe un chibrit uriaş. Trecea printr-o suferinţă îngrozitoare, ca şi cum braţul i-ar fi fost cufundat în magma unui vulcan.

Pornise în fugă dezordonată pe acoperişul rezervorului, dărâmând balustradele.înalte până la brâu ca în jocul de pinball, în care el îndeplinea rolul unei bile umane. În lipsa acelor balustrade, s-ar fi prăbuşit peste margine, în gol, răsucindu-se prin aer ca o torţă aruncată într-o fântână. Nu-şi salvase viaţa decât accidental; se împiedicase şi căzuse peste propriul lui braţ, înăbuşind astfel flăcările.

Se ridicase, pe jumătate înnebunit de durere. Mai târziu avea să-i treacă prin minte că numai norocul orb - sau lucrarea Omului Întunecat - îl salvase să nu ardă de viu. Cea mai mare parte a jetului de parafină trecuse pe lângă el. Prin urmare ar fi trebuit să fie recunoscător - dar acest sentiment nu-l încercă decât mai târziu. În clipa respectivă nu putea decât să ţipe ascuţit şi să se clatine în toate părţile, ţinându-şi braţul copt, pe care pielea fumega, pocnea uşor şi se strângea, cât mai departe de restul trupului.

Pe măsură ce lumina dispărea de pe cer, începuse să-şi dea seama, nedesluşit, că montase deja o duzină de dispozitive, care se puteau declanşa în orice moment. Ar fi fost minunat să moară şi să scape de calvar; dar a pieri în flăcări i se părea culmea ororii.

Reuşise, nu prea ştia cum, să coboare de pe rezervor şi sa se îndepărteze şovăielnic, făcând un adevărat slalom printre vehiculele încremenite, ţinându-şi braţul rănit cât mai departe de corp.

Ajunsese într-un mic parc din apropierea centrului oraşului când soarele apunea. Se aşezase în iarba dintre două terenuri de sport, străduindu-se să-şi aducă aminte cum se tratau arsurile. Trebuie să te ungi cu unt, aşa ar fi zis mama lui Donald Merwin Elbcrt. Dar asta nu era valabil decât în cazul în care te opăreai puţin cu apă fierbinte sau cu un strop de grăsime sărit din tigaie. Nu-şi imagina cum ar putea să dea cu unt peste grozăvia crăpată şi înnegrită dintre cot şi umăr; nici măcar nu-şi putea imagina.

Să se omoare. Asta era situaţia, până aici îi fusese. Avea să scape de toate necazurile, aidoma unui câine bătrân...

Deodată se produsese o explozie gigantică în partea de est a oraşului, de parcă întreg mecanismul existenţei s-ar fi frânt în două. Un stâlp de foc lichid se înălţase brusc pe fundalul in-digo-închis al amurgului. Ochii îi lăcrimau şi protestau cu atâta vehemenţă, încât se văzuse silit să-i închidă.

În ciuda durerilor agonice, incendiul îi făcea plăcere... mai mult, îl încânta, îi dădea sentimentul împlinirii. Focul era cel mai bun medicament, chiar mai bun decât morfina pe care o descoperise în ziua următoare (pe când era deţinut model al închisorii, lucrase la infirmerie - ca şi în bibliotecă şi în atelierul mecanic - şi cunoştea ce înseamnă morfină, Elavil sau Darvon Complex). Nu făcea legătura între chinurile lui şi stâlpul de foc. Nu ştia decât că focul este bun şi frumos, că focul este un lucru de care are nevoie, acum şi totdeauna. Focul era extraordinar!

Peste doar câteva momente, un al doilea rezervor de ţiţei explodase şi chiar şi aici, la distanţă de cinci kilometri, se făcuse simţit şocul cald al valului de aer. Urmase încă un rezervor, şi apoi încă unul. Un scurt răgaz, apoi bubuiseră şase la rând, ca într-un răpăit; continuase să se uite cu încăpăţânare într-acolo, deşi nimeni altul n-ar mai fi fost în stare, rânjind, sorbind din ochi flăcările galbene, uitând de braţul rănit, uitând de gândurile sinucigaşe.

Durase mai bine de două ore până ce săriseră toate în aer; ar fi trebuit să se lase întunericul, dar noaptea împrumutase de la flăcări nuanţe demente, galbene şi portocalii. Întreg arcul răsăritean al orizontului era o horă de foc. Îi aducea aminte de o carte distractivă din colecţia Classic, pe care se uita când era copil, o adaptare după Războiul lumilor de H.G. Wells. Dar acum, după atâţia ani, băiatul care răsfoia cartea aceea dispăruse, în schimb Trashcan Man era aici şi ştia secretul minunat şi cumplit al razei morţii mânuite de marţieni.

Venise vremea să plece din parc. Temperatura crescuse cu vreo zece grade. Cel mai bine ar fi fost să pornească spre vest, să păstreze o oarecare distanţă faţă de frontul focului, la fel cum procedase şi la Powtanville, fugind din calea dezastrului din ce în ce mai întins. Dar halul în care ajunsese nu-i permitea să plece. Adormise în iarbă; flăcările continuau să danseze pe obrazul lui de copil obosit şi hăituit.

Omul Întunecat i s-a arătat din nou în vis, înveşmântat în mantia cu glugă, care nu lăsa să i se ghicească faţa... şi cu toate astea, Trashcan Man avea impresia că-l mai văzuse. Poate la Powtanville, stând tăcut, pe gânduri, printre trântorii din cofetărie sau berărie care-i strigau măscări. Poate la spălătoria Scrubba-Dubba (spumă pe faruri, desfaci ştergătoarele, spumă pe aripi, hei, domnule, doriţi şi un lustru cu ceară caldă?) unde purta mănuşa din buret ore în şir până ce mâna dreaptă ajungea să-i semene cu un peşte mort şi unghiile i se albeau ca fildeşul nou - poate atunci să fi văzut chipul acesta, rânjind fioros şi cu bucurie dementă de sub şuvoiul neted al apei scurgându-se pe parbriz. Când îl expediase şeriful la casa de nebuni din Terre Haute, această faţă fusese a asistentului psihiatric care se aplecase rânjind asupra lui în cabinetul unde îi făceau tratament cu electroşocuri, stând cu mâinile pe tabloul de comandă (am să-ţi prăjesc creierii, băiete, te ajut să te preschimbi din Donald Merwin Elbert în Trashcan Man, n-ai vrea şi un lustru cu ceară caldă?) pregătit să-i împuşte vreo mie de volţi în cap. Îl cunoştea prea bine pe Omul Întunecat, cu faţa lui, pe care nu reuşeai să o vezi niciodată ca lumea, cu degete care împărţeau toate pieile dintr-un pachet de cărţi, cu ochi pe care-i bănuiai dincolo de flăcări, cu rânjet pe care-l ghiceai dincolo de mormântul lumii.

- Voi face tot ce vrei tu, îi spunea în vis, plin de recunoştinţă, îmi dau şi viaţa pentru tine!

Omul Întunecat şi-a ridicat braţele înăuntrul mantiei, transformând-o într-un zmeu negru. Stăteau pe o culme înaltă, iar America ardea la picioarele lor.

Vei primi un rang de frunte la mine în artilerie. Eşti omul de care am nevoie.

Apoi a văzut o armată alcătuită din zece mii de lepădături, femei şi bărbaţi proscrişi, mergând spre est, traversând deşertul şi pătrunzând în munţi, armata-bestie căreia-i sosise în sfârşit sorocul să iasă la iveală; călătoreau în camioane, jeepuri, furgoane, rulote şi tancuri; fiecare bărbat sau femeie purta la gât o piatră întunecată; adânc încrustată într-unele dintre pietrele acestea se distingea o formă roşiatică, care ar fi putut fi un Ochi sau poate o Cheie. Călare pe o maşină-cisternă uriaşă, cu anvelope late, s-a văzut pe el însuşi; ştia că rezervorul este plin cu napalm gelificat... iar în urma lui, în coloană, veneau camioane încărcate cu bombe cu vid, mine Teller, explozivi din plastic; aruncătoare de flăcări, rachete de semnalizare, rachete ghidate de energia calorică a ţintei; grenade, mitraliere, lansatoare de rachete. Dansul morţii era gata să înceapă, corzile chitarelor şi ale viorilor începuseră să fumege şi văzduhul se umpluse de mirosul sulfului şi al corditei.

Omul Întunecat şi-a ridicat iarăşi braţele, iar când le-a lăsat în jos, totul a încremenit şi a tăcut, focurile au dispărut, până şi cenuşa lor s-a răcit şi, pentru o clipă, Trashcan Man a devenit din nou Donald Merwin Elbert cel mic, speriat şi derutat. În clipa aceea a bănuit că nu era decât un biet pion în imensa partidă de şah a Omului Întunecat şi că fusese tras pe sfoară.

Apoi a constatat că figura Omului Întunecat nu mai era pe de-a-ntregul ascunsă; doi tăciuni roşii străluceau în cavităţile unde ar fi trebuit să se găsească ochii, luminând un nas subţire ca o lamă de cuţit.

- Voi face tot ce vrei tu, i-a spus în vis, plin de recunoştinţă, îmi dau şi viaţa pentru tine! Îmi dau şi sufletul pentru tine!