- Pentru numele lui Dumnezeu, Nadine, fii atentă!
Ea se concentrase asupra comenzilor de mână, nu se uita pe unde merge şi înainta şovăitor cu Honda direct spre trunchiul unui pin, cu o viteză de vreo opt kilometri pe oră. Atunci îşi ridică privirea şi scoase un mic ţipăt de spaimă. Coti brusc şi căzu de pe motocicletă. Motorul Hondei se opri.
Larry fugi spre ea, cu sufletul la gură.
- Ai păţit ceva? Nadine? Eşti...
Nadine se ridică încet de jos, cercetându-şi zgârieturile de pe mâini.
- Da, sunt întreagă. Ce proastă am fost, să nu mă uit pe unde merg. Am stricat motocicleta?
- Dă-o-ncolo de motocicletă afurisită, vino să mă uit la mâinile tale!
Scoase din buzunarul pantalonilor o sticlă din plastic cu Bactine spray şi-i dădu pe mâini.
- Tremuri, remarcă ea.
- Lasă-l încolo de tremurat! i-o reteză el, mai dur decât ar fi intenţionat. Uite ce-i, mai bine mergem în continuare pe biciclete. E prea periculos...
- Nici respiratul nu este inofensiv, îi răspunse ea calm. Dar cred că e mai bine dacă Joe merge cu tine, cel puţin la început.
- N-o să vrea...
- Ba cred că da, spuse Nadine, privindu-l în faţă. Şi mai cred că şi tu vrei.
- Bine, acuma gata, ne oprim. S-a făcut întuneric, aproape că nu se mai vede.
- Mai încerc o dată. Oare nu se spune că, dacă un cal te aruncă din şa, trebuie să te urci imediat la loc?
Joe apăru agale, mestecând afine adunate într-o cască de motociclist. Găsise nişte tufişuri de afin sălbatic în spatele magazinului şi culesese, în timp ce Nadine învăţa să meargă pe motocicletă.
- Ba da, recunoscu Larry, învins. Dar am să te rog să fii atentă pe unde mergi.
- Da, domnule. Am înţeles, domnule.
Îl salută, apoi îi zâmbi. Avea un zâmbet minunat, care-i lumina întregul chip. Larry îi răspunse şi el cu un surâs; nu era nimic altceva de făcut. Când zâmbea Nadine, până şi Joe îi răspundea cu un zâmbet.
De astă dată, se învârti de două ori în jurul parcării, apoi ieşi în şosea; intră în curbă puţin prea strâns, şi lui Larry i se făcu din nou inima cât un purice. Dar ea se ajută inteligent de picior, aşa cum o învăţase, şi dispăru curând din vedere. O mai văzu încă trecând cu grijă în treapta a doua şi doar o auzi trecând într-a treia, după ce ajunsese dincolo de prima înălţime a drumului. Motorul motocicletei se auzi din ce în ce mai slab, până se pierdu cu totul. Larry rămase fără astâmpăr în liniştea amurgului, pălmuindu-se din când în când absent după un ţânţar.
Joe trecu din nou prin dreptul lui, mânjit cu albastru pe gură.
- Cu plăcele, zise el, rânjind.
Larry izbuti să-i răspundă cu un zâmbet chinuit. Dacă nu se întorcea curând, avea să plece după ca. Imagini negre, cu Nadine zăcând cu gâtul frânt pe fundul unui şanţ, îi dansau înaintea ochilor.
Tocmai se apropiase de cealaltă motocicletă, cântărind dacă să-l ia sau nu pe Joe cu el, când urechea surprinse din nou vuietul îndepărtat, transformându-se rapid în zgomotul rotund şi regulat al unui motor Honda în viteza a patra. Se relaxă... oarecum, înţelese, cu tristeţe, că nu va fi niciodată absolut liniştit, cât timp o va şti călărind pe monstrul acela.
Curând o văzu şi pe Nadine, care aprinsese farul. Opri chiar lângă el şi stinse motorul.
- Destul de bine, ce părere ai?
- Tocmai mă pregăteam să pornesc după tine. Am crezut că ai avut un accident.
- Într-un fel, am avut. Văzând că Larry se schimbase la faţă, se grăbi să adauge: am mers prea încet când am întors şi am uitat să debreiez. Motorul s-a oprit.
- Aha. Pentru seara asta ajunge, nu?
- Da, se arătă ca de acord. Mă doare şi spatele.
Stătea înfăşurat în pături, gândindu-se dacă ea va veni la el, după ce adoarme Joe, sau dacă s-ar cuveni ca el să se ducă la ea. O dorea şi, judecând după felul cum reacţionase la acea mică pantomimă absurdă cu furtunul de cauciuc, şi ea îl dorea. După o vreme, adormi.
Visă că se pierduse într-un lan de porumb. De undeva se auzea o muzică de chitară. La chitară cânta Joe. Dacă izbutea să-l găsească pe Joe, totul era în regulă. Prin urmare, se luă după sunet, strecurându-se printre şirurile de porumb şi ajungând în cele din urmă într-o poiană neîngrijită. Acolo se găsea o căsuţă, sau mai degrabă un bordei, a cărui verandă era susţinută de stâlpi hidraulici ruginiţi. Dar nu Joe era cel ce cânta la chitară, cum era posibil aşa ceva? Joe îl ţinea de mâna stângă şi Nadine de dreapta. Se aflau alături de el. La chitară cânta o bătrână, în stil spiritual amestecat cu jazz, care-l făcu pe Joe să zâmbească. Bătrâna era de culoare şi stătea în verandă, iar lui Larry îi trecu prin minte că avea înaintea ochilor cea mai bătrână femeie pe care o văzuse vreodată. Exista un anume lucru în această fiinţă care-l făcea să se simtă în largul lui... la fel cum maică-sa îl făcea să se simtă în largul lui odinioară, când era foarte mic, iar ea îl strângea pe neaşteptate în braţe şi-i zicea: Pe cine avem noi aici, pe cel mai bun băieţel, cel mai bun băieţel al lui Alice Underwood.
Bătrâna se opri din cântat şi îi privi.
Ei, ia te uită, am musafiri. Veniţi mai aproape, ca să vă văd mai bine, ochii mei nu mai sunt ca pe vremuri.
Se apropiară atunci, ţinându-se tustrei de mână, iar Joe atinse în treacăt un cauciuc vechi atârnat în chip de leagăn, provocând o uşoară mişcare pendulară. Umbra în formă de covrig a cauciucului aluneca încolo şi încoace pe pământul acoperit cu buruieni. Se aflau în mijlocul unei mici poieni, o insulă într-o mare de porumb. Spre nord pornea un drum negru, vizibil doar până la un punct.
N-ai vrea să faci o încercare pe cutia asta veche a mea ? i se adresă femeia lui Joe, iar acesta se apropie nerăbdător şi primi din mâinile ei noduroase vechea chitară. Începu să cânte melodia pe care o ascultaseră mergând prin lan, dar mai bine şi mai repede decât bătrâna.
Fie binecuvântat, cântă bine. Io sunt prea bătrână. Degetele nu mă mai duc acum atât de repede. Din cauza reumatismului. Dar în 1902 am cântat în County Half. Eu am fost primul negru care a cântat acolo, chiar primul.
Nadine o întrebă cine era. Se aflau într-un loc atins de veşnicie, unde soarele părea să rămână nemişcat într-un punct de unde ar mai fi fost o oră până să se facă întuneric, iar umbra leagănului mişcat de Joe se plimba mereu, înainte şi înapoi, peste curtea năpădită de buruieni. Larry şi-ar fi dorit să rămână aici pentru totdeauna, el şi cu familia lui. Aici era un loc bun. Omul fără faţă nu avea să-i descopere niciodată aici, pe el, pe Joe sau pe Nadine.
Mi se spune Mother Abagail. Cred că sunt cea mai bătrână femeie din estul Nebraskăi, dar sunt încă în stare să-mi coc singură pâinea. Să vii să mă vezi cât de repede poţi. Trebuie să plecăm înainte să prindă el de veste.
Un nor acoperi soarele. Leagănul se opri din mişcare. Joe se opri din cântat cu o disonanţă, iar Larry simţi cum i se zburleşte părul în cap. Bătrâna păru să nu bage de seamă.
