- Stovington este destul de departe spre nord, faţă de Highway 9, îi răspunse Nadine neatentă, privind în continuare spre şură. Cu toate acestea, probabil au ajuns acolo. 2 iulie a fost acum două săptămâni. Ochii femeii erau aprinşi. Crezi că s-ar mai putea afla şi alţi oameni la centrul epidemiologic, Larry? S-ar putea să mai fie, nu eşti de părere? De vreme ce ştiau tot ce se poate şti despre carantine şi echipamente sterile? Şi probabil au lucrat tot timpul la un tratament, nu?
- Nu ştiu, îi răspunse Larry precaut.
- Sigur că aşa s-a întâmplat, spuse ea nerăbdătoare şi puţin exaltată. Larry n-o mai văzuse într-un asemenea hal de agitaţie, nici măcar atunci când Joe îşi executase nemaipomenitul lui număr de imitaţie la chitară. Pun pariu că Harold şi Frances au găsit zeci de oameni, poate chiar sute. Plecăm fără întârziere. Cea mai scurtă rută...
- Stai puţin, o potoli Larry, prinzând-o de umăr.
- Adică ce vrei să spui, să stau? Nu pricepi că...
- Înţeleg că mesajul ăsta a aşteptat vreme de două săptămâni trecerea noastră pe aici, prin urmare treaba asta poate să mai aştepte puţin. Până una-alta, hai să mâncăm ceva. Cât despre Joe Chitaristul Nebun, în curând o să adoarmă în picioare.
Se uită în spatele ei. Joe răsfoia din nou revista porno, dar capul stătea să-i cadă în piept şi începuse să clipească des, din ce în ce mai departe de realitate. Sub ochi îi apăruseră cearcăne.
- Spuneai că tocmai a scăpat de-o infecţie, spuse Larry. Şi tu eşti după o perioadă de călătorii grele... ca să nu mai vorbim de Pânda după Chitaristul cu Ochi Albaştri.
- Ai dreptate... nu m-am gândit.
- Nu-i trebuie decât o masă bună şi un pui de somn.
- Desigur, Joe, îmi pare rău. Nu m-am gândit.
Joe scoase un mormăit, din care se ghicea cât de adormit şi dezinteresat era.
Larry simţi un nod de teamă ridicându-i-se spre gât, din cauza a ceea ce neapărat trebuia să spună. Dacă nu o făcea, Nadine avea s-o facă de îndată ce găsea un răgaz cât de mic de gândire... În afară de aceasta, sosise poate şi timpul să vadă dacă el se schimbase pe atât cât avea impresia.
- Nadine, ştii să conduci?
- Să conduc? Vrei să zici, dacă am carnet? Da, însă o maşină nu este practică, din cauza obstacolelor de pe drumuri, nu? Adică...
- Nu mă gândeam la maşină, spuse el.
În spatele pleoapelor îi apăru instantaneu imaginea Ritei alături de misteriosul om negru (reprezentarea simbolică pe care mintea lui o asocia morţii, din câte presupunea), ambii întunecaţi şi palizi, repezindu-se asupra lui, călare pe o monstruoasă motocicletă Harley, ca nişte ciudaţi Cavaleri ai Apocalipsului. Simţi cum i se usucă gura şi-i zvâcnesc tâmplele din cauza acestui gând, dar când continuă, vocea lui era sigură. Nadine păru să nu remarce momentul lui de slăbiciune. Fapt ciudat, cel care se învioră din starea lui de amorţeală, dând semne să observe schimbarea, fu Joe.
- Mă gândeam la nişte motociclete, de un tip sau altul. Am putea să străbatem distanţe mai mari cu efort mai mic şi am ocoli orice... ei, orice obstacole de pe drum. Aşa cum am ocolit cu bicicletele camioanele acelea ale municipalităţii.
Ochii ei se luminară şi se însufleţiră.
- Da, să ştii că am putea proceda aşa. Eu n-am mai mers niciodată pe motocicletă, dar aş putea să învăţ de la tine, nu-i aşa?
La auzul cuvintelor eu n-am mai mers niciodată pe motocicletă, teama lui Larry crescu şi mai mult.
- Da, spuse el, dar lucrul cel mai important pe care o să ţi-l spun este să mergi încet, până te obişnuieşti. Foarte încet. O motocicletă, chiar şi o motoretă mică, nu iartă eroarea umană, iar eu n-o să te pot duce la doctor, dacă ţi se întâmplă un accident pe şosea.
- Atunci aşa facem. Vom... Larry, ai călătorit cumva pe motocicletă, înainte să te întâlnim? Probabil aşa ai făcut, altfel n-ajungeai aşa de repede de la New York City până aici.
- Am aruncat-o într-un şanţ, îi răspunse el stăpânit. Mersul de unul singur îmi dădea o stare de nervozitate.
- Ei, de acum nu vei mai fi singur, îl asigură Nadine, aproape vesel. Se întoarse spre Joe. Plecăm spre Vermont, Joe! Ne vom întâlni şi cu alţi oameni! Nu-i grozav? Nu-i nemaipomenit?
Joe căscă.
Nadine spuse că e prea agitată ca să se poată odihni, dar că va rămâne cu Joe, până ce acesta va adormi. Larry porni spre centrul oraşului Ogunquit, în căutarea reprezentanţei unei firme de motociclete. Nu exista nici una, în schimb îşi aduse aminte că văzuse un magazin de motociclete când ieşiseră din Wells. Se întoarse la Nadine şi-i găsi dormind pe amândoi la umbra Fordului albastru unde. Joe studiase revista.
Se întinse nu departe de ei, însă nu reuşi să adoarmă. În cele din urmă, traversă şoseaua şi-şi croi drum prin timoftica înaltă până la genunchi către uşa şurii unde fusese pictat anunţul. Mii de cosaşi săreau nebuneşte, ferindu-se din calea lui, iar lui Larry îi trecu prin minte: Eu sunt epidemia lor. Eu sunt omul lor negru.
În apropierea uşilor duble ale şurei larg deschise, reperă două cutii goale de Pepsi şi o coajă de pâine dintr-un sandviş. În vremuri normale, pescăruşii ar fi înfulecat de mult rămăşiţele sandvişului, dar vremurile se schimbaseră, iar pescăruşii se obişnuiseră, fără îndoială, cu o hrană mai consistentă. Trase un picior cojii de pâine, apoi uneia dintre cutii.
Sergent Briggs, du astea de urgenţă.în laboratorul criminalistic. Cred că, în cele din urmă, criminalul nostru a comis o greşeală.
Am înţeles, inspectore Underwood. Ziua în care Scotland Yardul a hotărât să te trimită pe dumneata a fost norocoasă pentru Squinchly-on-the-Green.
Mă simt onorat, sergent. Dar eu nu-mi fac decât datoria.
Larry intră în şură, unde era întuneric, cald şi agitaţie, din cauza rândunelelor care-şi făcuseră cuib acolo. Mirosul fânului era dulce. În staule nu exista nici un animal; decât să le expună unei morţi sigure prin inaniţie, proprietarul preferase să le lase în libertate, să moară de supergripă sau să scape.
Notează toate aceste lucruri, în vederea anchetei judiciare, sergent.
Voi face întocmai, inspectore Underwood.
Se uită pe podea şi descoperi un ambalaj de ciocolată. Îl ridică de jos. Înăuntrul ambalajului fusese odată o ciocolată Payday. Cel ce pictase mesajul avusese curaj, poate. Însă bun gust, în nici un caz. Fiindcă ciocolata Payday stătuse prea mult timp în soarele fierbinte.
Treptele ce urcau spre pod erau prinse în cuie de una dintre bârnele de sprijin. Ud de transpiraţie, neştiind bine de ce se afla aici, Larry începu să urce. În mijlocul podului (mergea încet şi foarte atent, să nu apară cumva vreun şobolan), o nouă scară, de această dată una obişnuită, ale cărei trepte erau stropite cu vopsea albă, urca în luminator.
Cred că am dat peste un nou indiciu, sergent.
Inspectore, sunt mut de uimire - spiritul tău de deducţie nu este depăşit decât de frumuseţea şi de lungimea cu totul excepţională a organului tău de reproducere.
Mă simt onorat, sergent.
