Îi făcu semn că da.

- Şi nu ai spus nimănui?

- Nu

- Harold. Harold ştie?

- Nimeni în afară de tine.

- Dumnezeule Atotputernic!

O cercetă de aproape şi concentrat, într-un fel care o sperie. Ea se gândise că existau două posibilităţi: fie avea s-o părăsească imediat (după cum ar fi procedat Jess, fără doar şi poate, descoperind că rămăsese însărcinată cu un alt bărbat), fie o va îmbrăţişa, îi va spune să nu se teamă de nimic şi că el se va ocupa de totul. Dar la acest studiu uimit şi amănunţit nu se aşteptase; se surprinse gândindu-se la seara când îi mărturisise tatălui ei, în grădină. Privirea lui se asemăna foarte tare cu felul de a o privi al lui Stu. Acum regretă că nu-i spusese lui Stu înainte de a face dragoste. Poate că atunci nu s-ar mai fi întâmplat, dar cel puţin el nu ar mai fi avut cum să se simtă oarecum înşelat, din cauză că ea era... oare cum suna expresia aceea veche? Stricată. Oare gândea astfel? Pur şi simplu nu-şi dădea seama ce se petrece în mintea lui.

- Stu? i se adresă ea, cu voce temătoare.

- Nu ai spus nimănui, repetă el.

- Nu am ştiut cum.

Acum era doar la un pas de lacrimi.

- Şi când vine sorocul?

- În ianuarie, spuse ea, plângând.

O prinse în braţe şi o făcu să înţeleagă că totul era bine fără a-i spune nimic. Nu i-a spus că nu trebuie să se teamă sau că el se va ocupa de toate, ci o iubi încă o dată, făcând-o mai fericită decât fusese ea vreodată.

Nici unul dintre ei nu-l văzu pe Harold stând printre tufişuri şi urmărindu-i, la fel de spectral şi tăcut ca Omul Întunecat în persoană. Nici unul dintre ei nu avu cunoştinţă cum ochii lui se transformă în două triunghiuri mici, ucigătoare, atunci când Fran îşi strigă plăcerea ei supremă, la sfârşit, înfiorată de orgasm.

Întunericul se înstăpânise deplin când ei terminară.

Harold se îndepărtă pe nesimţite.

Din jurnalul lui Fran Goldsmith

1 august 1990

Ieri seara nu am mai scris nimic, am fost prea agitată, prea fericită. Stu şi cu mine suntem împreună.

A fost de acord să păstrez secretul lui Lone Ranger cât mai mult cu putinţă, sperând că între timp ne-am fi stabilit undeva. De va fi Colorado, nu am nimic împotrivă. După cum mă simt eu acum, aş fi de acord şi cu munţii de pe lună. Oare par o şcolăriţă ameţită? Păi... dacă o şcolăriţă nu poate să pară ameţită nici în jurnalul ei propriu, atunci unde?

Dar înainte de a părăsi subiectul Lone Ranger, trebuie să mai spun un lucru. Este vorba despre "instinctul matern". Oare există aşa ceva? Cred că da. Probabil ţine de hormoni. De câteva săptămâni încoace mă simt altfel decât de obicei, dar este foarte greu să separi schimbările provocate de sarcină de cele cauzate de teribilul dezastru care s-a abătut asupra lumii. EXISTĂ totuşi un anume sentiment de precauţie ("precauţie" este departe de a fi cuvântul potrivit, dar în seara asta nu găsesc altul mai nimerit), sentimentul că te-ai mai apropiat puţin de centrul universului şi că trebuie să-ţi protejezi poziţia dobândită. De aceea Veronalul mi se pare a reprezenta un risc mai mare decât coşmarurile, chiar dacă, raţional cântărind lucrurile, cred că Veronalul nu i-ar face nici un rău micuţului, mai ales dacă aş fi rămas la dozele foarte scăzute folosite şi de ceilalţi. Mai cred că precauţia face şi ea parte din dragostea faţă de Stu Redman. Am sentimentul că iubesc, aşa cum mănânc, pentru două persoane.

Trebuie să închei repede. Am nevoie de somn, indiferent ce vise au să mă viziteze. Nu am reuşit să traversăm Indiana atât de repede pe cât sperasem, un teribil talmeş-balmeş de vehicule de lângă răscrucea Elkhart ne-a întârziat. O mare parte dintre maşini au aparţinut armatei. Erau şi mulţi soldaţi morţi. Glen, Susan Stern, Dayna şi Stu au strâns câte arme au putut, vreo două duzini de puşti, nişte grenade şi... da, oameni buni, e purul adevăr, un lansator de rachete. Chiar acum, când scriu, Harold şi Stu încearcă să vadă cum funcţionează lansatorul, pentru care există şaptesprezece sau optsprezece rachete. Mă rog la Dumnezeu să nu li se întâmple vreun accident.

Că veni vorba de Harold, trebuie să-ţi spun, dragul meu jurnal, că el NU BĂNUIEŞTE ABSOLUT NIMIC (sună ca o replică dintr-un film vechi, cu Bette Davis). Când vom ajunge din urmă grupul lui Mother Abagail, cred că va trebui să afle; nu ar fi corect să ne ascundem în continuare, indiferent de consecinţe.

Dar astăzi a fost mai senin şi mai vesel decât l-am văzut eu vreodată. A zâmbit aşa de mult, încât mă gândeam să nu-i apară cumva crăpături pe obraji! Tot el a avut ideea să-l ajute pe Stu cu lansatorul ăla periculos de rachete şi

Iată, se întorc. Voi termina mai târziu.

Frannie se scufundă într-un somn greu şi fără vise. La fel şi toţi ceilalţi, cu excepţia lui Harold Lauder. La un moment dat, cu puţin după miezul nopţii, se ridică şi se apropie pe furiş de locul unde dormea Frannie şi o privi îndelung. Zâmbetul pe care-l arborase întreaga zi i se ştersese acum de pe faţă. De mai multe ori simţise că zâmbetul avea să-i crape capul în două, lăsând să se reverse creierii lui tulburaţi. Poate că aşa şi-ar fi găsit pacea.

O privi îndelung, ascultând târâitul greierilor de vară. Ne aflăm în zilele câinelui, îi trecu prin minte. Zilele câinelui, dintre 25 iulie şi 28 august, potrivit dicţionarului Webster's. Denumite astfel pentru că, după cum se zice, atunci ar apărea cel mai adesea câinii turbaţi. O privi îndelung pe Fran, care dormea dulce, folosindu-şi puloverul drept pernă. Alături se afla rucsacul fetei.

Fiecărui câine îi vine ziua lui, Frannie.

Îngenunche, îngheţând la pocnetul propriilor lui încheieturi, dar nimeni nu se mişcă. Desfăcu clapeta rucsacului şi-şi vârî mâna înăuntru. Îndreptă raza subţire a unei lanterne asupra conţinutului. Din adâncul somnului ei, Frannie mormăi ceva, se mişcă, iar Harold îşi ţinu respiraţia. Descoperi ceea ce-l interesa aproape de fund, sub trei bluze curate şi un mic atlas al drumurilor, hărtănit. Un carnet de însemnări marca Spiral. Îl extrase, îl deschise la prima pagină şi lumină scrisul mărunt dar citeţ al lui Frannie.

6 iulie 1990 - După oarece eforturi de a-l convinge, domnul Bateman a fost de acord să vină cu noi...

Harold închise caietul şi se întoarse cu el la sacul lui de dormit. Se simţea în acest moment din nou ca atunci când era mic, un băiat cu puţini prieteni (se bucurase de o scurtă copilărie fericită, cam până la vârsta de trei ani, iar începând de atunci viaţa lui nu fusese decât o glumă groasă şi urâtă) dar mulţi duşmani, un băiat pe care părinţii lui mai degrabă îl neglijaseră - toate energiile lor se concentrau asupra lui Amy, care pornise pe lungul drum ce ar fi urmat s-o poarte pe traseul Miss America/Atlantic City -, un băiat care-şi găsise consolarea în cărţi, un băiat care reuşise să nu fie niciodată ales în echipa de baseball, care fusese întotdeauna omis din School Patrol pentru a deveni, în schimb, Long John Silver, sau Tarzan, sau Philip Kent... un băiat care se transformase în toate aceste personaje noaptea târziu, ascuns sub pături, ţinând lanterna cu raza îndreptată asupra paginilor tipărite, cu ochii măriţi de fiorul aventurilor, atât de transportat, încât nici nu-şi mai simţea mirosul băşinilor; acelaşi băiat se strecura acum cu capul înainte în sacul de dormit, ţinând în mână jurnalul lui Frannie şi lanterna.

Punând spotul luminos pe coperta caietului, avu un moment de normalitate. Pentru o clipită, dintr-o parte a minţii lui se auzi un strigăt - Harold! Opreşte-te! - atât de puternic, încât se simţi cutremurat până la tălpi. Fu la un pas să se conformeze. Timp de o fracţiune de secundă, păru posibil să se oprească, să pună jurnalul la locul lui, de unde-i luase, să renunţe la Frannie şi să-i lase pe cei doi să meargă pe propriul lor drum, înainte să apuce să se petreacă ceva teribil şi irevocabil. În acea fracţiune de timp, păru că ar fi putut cu adevărat să arunce băutura amară, să o răstoarne din pocal şi să-l umple din nou cu ceea ce i s-ar fi cuvenit şi lui pe lumea asta. Renunţă, Harold, îl ruga vocea aceea rezonabilă, dar poate că era deja prea târziu.

La şaisprezece ani renunţase la Burroughs, Stevenson şi Robert Howard în favoarea altor fantezii, pe care le iubea tot atât de mult pe cât le ura - nu despre rachete sau piraţi, ci în care invoca fete în pijamale din mătase transparentă îngenunchind înaintea lui pe perne din atlaz, în timp ce Harold cel Mare stătea tolănit pe tronul lui, pregătit să le pedepsească cu bice mici din curele, cu bastoane având măciulie de argint. Fantezii amare, care-i aduseseră prin faţă, rând pe rând, pe fiecare dintre fetele mai frumoase din Ogunquit High School, la un moment sau altul. Aceste năluciri ale lui se încheiau invariabil prin răzvrătirea tot mai pronunţată a prisosului din coapsa lui, culminând cu explozia de lichid seminal, mai degrabă un blestem decât o plăcere. Apoi adormea, cu sperma uscându-i-se pe pântece, ca un strat de solzi. Fiecărui câine îi vine ziua lui.

Acum se iveau din nou acele fantezii amare, vechile dureri, pe care le aduna în jurul lui ca pe nişte cearşafuri îngălbenite, vechii prieteni ce nu piereau niciodată, ai căror dinţi nu se toceau niciodată, a căror afecţiune mortală nu slăbea niciodată.

Se întoarse iarăşi la acea primă pagină, îndreptă raza de lumină asupra cuvintelor şi începu să citească.

Cu o oră înainte de zori, puse jurnalul la locul lui, în rucsacul lui Fran şi încheie din nou catarama. Nu-şi luă nici un soi de precauţiune specială. Iar dacă se trezeşte, cugetă el rece, o s-o omor şi apoi fug. Încotro? Spre vest. Dar nu avea să se oprească în Nebraska şi nici măcar în Colorado. O, nu!

Fata nu se trezi din somn.

Se întoarse la sacul lui de dormit. Se masturbă amarnic. Apoi îl învălui un somn subţire. Visă că murea undeva, pe o coastă prăpăstioasă, acoperită cu stânci şi bolovani, ca într-un peisaj lunar. Foarte sus, deasupra capului, plutind pe curentul cald ascendent, se vedea un nor de ulii călători, aşteptând să se ospăteze din el. Nu era lună, nici stele...

Şi atunci un înfricoşător ochi roşu se căscă în întuneric: şiret şi înfiorător. Ochiul îl înspăimânta şi totodată îl atrăgea.

Ochiul îi făcea semn.

Spre vest, acolo unde acum se strângeau umbrele, în dansul lor crepuscular de moarte.

Când făcură popas, pe înserate, se aflau la vest de Joliet, Illinois. Au stat de vorbă şi au râs, în jurul unei lăzi de bere. O dată ieşiţi din Indiana, lăsaseră ploile în urma lor. Tuturor le atrase atenţia Harold, mai vesel ca niciodată.

- Ştii ceva, Harold, îi spuse Frannie mai târziu, când petrecerea începuse să se spargă. Nu cred că te-am văzut vreodată într-o formă aşa de bună. Oare de ce?

El îi făcu ştrengăreşte cu ochiul.

- Fiecărui câine îi vine ziua lui, Fran.

Ea îi răspunse tot cu un zâmbet, puţin mirată. Presupuse însă că era doar o nouă exprimare eliptică dc-a lui Harold. Nu conta absolut deloc. Singurul lucru care conta era că în sfîrşit lucrurile intrau în normal.

În seara aceea, Harold îşi începu propriul său jurnal.

CAPITOLUL 48

STRĂBĂTEA clătinându-se şi bălăbănind din braţe un suiş lung; arşiţa soarelui făcea să-i fiarbă stomacul şi-i cocea creierii. Autostrada tremura în căldura radiată de asfalt. El fusese odată Donald Merwin Elbert, acum era Trashcan Man, pururi şi pentru veşnicie, şi contempla Cetatea legendară Cibola, Şapte Oraşe într-Unul. De cât timp călătorea el spre vest? Cât trecuse de când cu The Kid? Doar Dumnezeu ştia; Trashcan Man nu avea habar. Trecuseră zile. Nopţi. Vai, de nopţi îşi aducea cel mai bine aminte!