Figura Nadinei rămăsese perfect imobilă.
- Nu. Ceea ce s-a petrecut a fost şaptezeci la sută accident şi treizeci la sută sinucidere, aş zice. Tot ceea ce avea ea nevoie să primească din partea mea... prietenie, înţelegere, ajutor... nu primea suficient. Era foarte emoţionat, tâmplele i se zbăteau puternic, i se pusese un nod în piept şi aproape plângea. O chema Rita. Rita Blakemoor. Aş vrea să mă descurc mai bine alături de tine, asta-i tot. Alături de tine şi de Joe.
- Larry, de ce nu mi-ai spus până acum?
- Pentru că-mi face rău să vorbesc despre asta, îi răspunse el simplu. Îmi face foarte rău.
Acesta era adevărul, însă nu întregul adevăr. Mai erau şi visele. Se surprinse întrebându-se dacă şi Nadine avea vise rele - cu o noapte în urmă, când se trezise pentru o clipă, ea se frământa şi murmura ceva. Dar nu pomenise nimic despre asta. Şi Joe. Avea oare şi Joe coşmaruri? Ei bine, indiferent ce fel de vise aveau ei, neînfricatul inspector Underwood de la Scotland Yard se temea de vise... Iar dacă Nadine cădea de pe motocicletă, ele ar fi putut să-i revină.
- Atunci, plecăm mâine, spuse ea. Iar tu ai să mă înveţi să merg în seara asta.
Dar mai întâi se punea problema să umple cu benzină rezervoarele celor două motociclete alese de Larry. Reprezentanţa avea o pompă, însă în lipsa curentului electric, ea nu putea fi pusă în funcţiune. Descoperi încă un ambalaj de ciocolată lângă placa ce acoperea rezervorul subteran şi deduse că fusese ridicată de curând de inventivul Harold Lauder. Indiferent că era îndrăgostit până peste cap şi mare amator de Payday, Harold îşi câştigase, încă de pe acum, mult respect din partea lui Larry şi chiar simpatie. Larry îşi crease chiar şi o imagine mintală a lui Harold. Probabil în jur de treizeci şi cinci de ani, eventual fermier, înalt şi bronzat, tras la faţă, nu foarte inteligent, dar foarte îndemânatic. Surâse. Alcătuirea unei imagini mintale a unei persoane pe care n-ai văzut-o niciodată este un joc prostesc, pentru că întotdeauna se dovedeşte că nu există nici o legătură între această imagine şi realitate. Toată lumea cunoaşte istoria cu disc-jockeyul de o sută cincizeci de kilograme şi voce ca un fir de subţire.
În timp ce Nadine pregătea o cină rece, Larry scotoci prin împrejurimile reprezentanţei. Pe una dintre laturile clădirii găsi un tomberon mare, din oţel, de care se sprijinea o rangă, iar pe capac, încolăcită, o bucată de furtun de cauciuc.
Iar te-am prins, Harold! Aruncă-ţi o privire, sergent Briggs. Omul nostru a tras nişte benzină din rezervorul subteran, ca să poată porni. Mă surprinde că n-a luat furtunul cu el.
Poate că şi-a tăiat o bucată şi a lăsat doar restul, inspectore Underwood... Îmi cer scuze, dar după aceea a pus-o la gunoi.
Pe toţi zeii, sergent, ai dreptate. Am să te propun spre avansare.
Luă ranga şi furtunul şi le aduse la placa ce acoperea rezervorul.
- Joe, poţi să vii un minut, ca să mă ajuţi?
Băiatul, care mânca biscuiţi cu brânză, îi aruncă o privire bănuitoare.
- Hai, du-te, nu ţi se întâmplă nimic, îl sfătui Nadine calm.
Joe se apropie, târşâindu-şi puţin picioarele.
Larry vârî pârghia în fanta capacului.
- Apasă cu toată greutatea, să vedem dacă reuşim să-l ridicăm, îi zise el.
Pentru o clipă, crezu că băiatul fie nu înţelesese, fie nu voia să se execute. Apoi apucă ranga şi-o împinse în jos. Braţele lui subţiri erau înzestrate cu acel soi de muşchi piperniciţi, dar puternici, pe care aparent îi au toţi muncitorii proveniţi din familii sărace. Placa se mişcă puţin, însă nu suficient pentru ca Larry să-şi poată strecura degetele dedesubtul ei.
- Lasă-te cu totul peste rangă, îl sfătui el.
Băiatul îl studie calm, cu ochii săi pe jumătate sălbăticiţi, apoi se apăsă cu totul pe pârghie, ridicându-şi picioarele de la pământ.
Capacul se ridică ceva mai sus decât prima oară, destul pentru ca Larry să-şi vâre mâinile dedesubt. În timp ce se chinuia să apuce cât mai bine, îi trecu prin minte că, dacă băiatul mai avea aversiune faţă de el, acum era cea mai bună ocazie să şi-o arate. Dacă Joe se ridica de pe pârghie, placa se prăbuşea şi-i reteza toate degetele, în afară de cele mari. Larry constată că şi Nadine era conştientă de acest fapt. Dacă până atunci studiase una dintre motociclete, acum se întorsese şi urmărea atent scena, cu trupul încordat. Ochii ei negri se plimbau de la Larry, care se sprijinea pe un genunchi, la Joe, care-l urmărea pe Larry, apăsând bara. Ochii lui de culoarea apei marine rămâneau impenetrabili. Iar Larry nu reuşea încă să găsească un punct de sprijin.
- Ai nevoie de ajutor? îl întrebă Nadine, a cărei voce, de obicei calmă, căpătase acum tonuri acute.
Transpiraţia îi intra sub pleoape şi încercă să scape de usturime, clipind des. Fără succes. Simţea în nări mirosul benzinei.
- Cred că ne descurcăm, îi spuse Larry, uitându-se ţintă la ea.
Peste câteva clipe, reuşi să-şi ancoreze degetele într-un canal îngust de pe partea din spate a plăcii. Îşi adună întreaga forţă şi ridică placa până reuşi s-o răstoarne, cu un zgomot surd, peste suprafaţa acoperită cu asfalt. Auzi oftatul de uşurare al Nadinei şi zăngănitul răngii pe pavaj. Se şterse pe frunte şi i se adresă băiatului:
- Ai făcut o treabă minunată, Joe. Dacă lăsai chestia aia să cadă, ar fi trebuit să-mi petrec tot restul zilelor trăgându-mi fermoarul cu dinţii. Îţi mulţumesc.
Nu se aştepta la vreun răspuns (decât poate la un urlet nedesluşit, aruncat de Joe în timp ce s-ar fi întors la motociclete), dar acesta pronunţă chinuit, cu voce ruginită:
- Cu plăcele.
Larry şi Nadine avură un schimb rapid de priviri. Femeia părea încântată şi surprinsă, totuşi avea aerul că se aşteptase - deşi Larry n-ar fi putut preciza ce anume îi sugera aceasta. Era o expresie ce-i amintea ceva, însă îi era imposibil să-şi definească cu exactitate ce.
- Joe, zise el, ai zis cumva "cu plăcere"?
Joe îi confirmă printr-un semn viguros din cap:
- Cu plăcele. Cu plăcele.
Nadine îi zâmbi şi-şi întinse braţele către el.
- Bine, Joe. Foarte, foarte bine.
Joe se apropie de ea şi se lăsă îmbrăţişat. Apoi se întoarse la motocicletele lui, mormăind şi chicotind pentru sine.
- Ştie să vorbească, zise Larry.
- Am bănuit că nu este mut, răspunse Nadine. Dar mă bucur foarte mult să constat că poate fi recuperat. Cred că era nevoie să fim doi. Două jumătăţi. El... vai, nu ştiu.
Larry observă că se înroşise în obraji şi crezu că înţelege de ce. Începuse să introducă furtunul din cauciuc în deschizătura rezervorului şi înţelese, pe neaşteptate, că gestul lui putea fi interpretat drept pantomimă simbolică (şi grosolană). Îşi înălţă iute privirile. Nadine se întoarse, dar nu înainte ca el să remarce cu câtă încordare îl urmărea şi cum i se coloraseră obrajii.
Teama aceea rea îi urcă spre gât şi strigă:
