- Am să te pun să dai foc, i-a comunicat Omul Întunecat, solemn. Trebuie să vii la mine în oraş şi acolo vom limpezi totul.

- Unde? Unde?

Speranţele şi aşteptările lui atinseseră punctul culminant.

- La vest, i-a mai spus Omul Întunecat, dispărând. La vest. Dincolo de munţi.

Atunci se trezise. Era încă noapte şi lumină. Flăcările se apropiaseră. Căldura devenise înăbuşitoare. Casele explodau. Stelele dispăruseră, învăluite de o perdea groasă de fum uleios. Ploua cu funingine. Terenurile de sport erau acoperite cu zăpadă neagră.

Ştiind că are un scop, constatase că poate să meargă. Pornise şchiopătând spre vest; din când în când vedea şi alţi câţiva care fugeau din Gary, uitându-se peste umăr la uriaşul incendiu. Nişte proşti, gândise Trash, aproape cu afecţiune. O să ardeţi. La timpul potrivit o să ardeţi. Nimeni nu-l băga în seamă pe Trashcan Man; pentru ei, nu era decât un alt supravieţuitor. Curând, dispăruseră printre trâmbele de fum. Imediat după ivirea zorilor, Trashcan Man traversase graniţa în Illinois. Chicago se afla la nord, Joliet la sud-vest, iar focul rămânea ascuns privirilor de perdeaua ce acoperea întreg orizontul. Asta se întâmpla în dimineaţa de 2 iulie.

Uitase de visul lui de a face să ardă Chicago până la temelii - de gândul lui la alte rezervoare cu ţiţei, garnituri de tren încărcate de carburanţi, trase pe linii feroviare secundare, şi case uscate ca iasca. Puţin îi păsa lui de Windy City. În după-amiaza aceea pătrunsese în cabinetul unui medic din Chicago Heights şi furase o cutie cu fiole de morfină. Morfina îi mai potolise puţin durerea, având însă un efect secundar cu mult mai important: îl ajutase să ignore durerile pe care nu i le alungase.

În aceeaşi seară îşi făcuse rost de un borcan uriaş de Vaseline dintr-o farmacie şi-şi împachetase zona arsă a braţului sub un centimetru de gelatină. Era foarte însetat; încontinuu ar fi vrut să bea ceva. Tot felul de fantasmagorii despre Omul Întunecat i se năpusteau în cuget, ca nişte muşte enervante. La amurg, când se prăbuşise răpus de oboseală, în mintea lui încolţise deja ideea că oraşul spre care îl îndreptase Omul Întunecat era probabil Cibola, Şapte Oraşe într-Unul, Cetatea Făgăduită.

În noaptea aceea, Omul Întunecat i se înfăţişase din nou în vis şi-i confirmase gândul, cu un zâmbet sardonic.

Trashcan Man se trezi din aceste vise-amintiri confuze în amarnicul ger al pustiului. În deşert domneşte întotdeauna sau gheaţa sau focul; stare intermediară nu există.

Gemând uşor, se ridică, încercând să se încălzească pe cât posibil. Scăldând pustiul în lumina lor rece şi spectrală, deasupra străluceau milioane de stele, atât de aproape, încât ai fi crezut că le poţi atinge cu mâna.

Se întoarse în şosea, înfiorat de nenumărate usturimi şi junghiuri. Dar acum nu prea mai băga în seamă durerile. Rămase o vreme să contemple oraşul (ici şi colo se vedeau mici scântei de lumină, ca nişte focuri de tabără electrice). Apoi porni la drum.

Câteva ore mai târziu, când zorii începuseră să dea culoare cerului, Cibola părea tot atât de departe ca atunci când văzuse oraşul pentru prima oară, de pe înălţime. În plus, făcuse prostia să bea toată apa, uitând că aici lucrurile lăsau impresia că sunt mai mari şi mai aproape decât în realitate. Nu îndrăzni să mai meargă mult după răsărit, temându-se de deshidratare. Trebuia să-şi găsească un adăpost, înainte ca soarele să bată cu toată puterea.

La o oră după revărsatul zorilor găsi un Mercedes-Benz tras în afara drumului, cu partea dreaptă acoperită de nisip până la jumătatea portierelor. Deschise maşina pe partea stângă şi-i trase afară pe cei doi pasageri zbârciţi ca nişte maimuţe - o bătrână purtând o grămadă de bijuterii şi un bătrân cu părul alb, ceea ce-i dădea un aer teatral. Mormăind, Trash scoase cheile din contact şi deschise portbagajul din spate. Valizele nu erau încuiate. Atârnă un braţ de haine peste ferestrele Mercedesului, fixându-le cu bolovani. Îşi făcu astfel o grotă răcoroasă şi întunecată.

Se strecură înăuntru şi adormi. La mai multe mile spre vest, cetatea Las Vegas strălucea în razele soarelui de vară.

Nu ştia să conducă maşina, asta nu-l învăţase nimeni în închisoare, în schimb ştia să meargă pe bicicletă. Pe 4 Iulie, ziua în care Larry Underwood descoperise că Rita Blakemoor murise în somn, din cauza unei supradoze de tranchilizante, Trashcan Man îşi făcuse rost de o cursieră cu zece viteze. La început nu înaintase decât foarte încet, pentru că braţul stâng nu-i era de prea mare ajutor. În prima zi căzu de două ori, o dată chiar pe arsură, ceea ce-i provocă usturimi şi dureri infernale. De o vreme, rana îi supura prin stratul de gelatină şi putea insuportabil. Uneori îi trecea prin minte că poate făcuse cangrenă, dar evita să se lase apăsat de asemenea gânduri. Începuse să amestece vaselina cu un unguent antiseptic, fără să ştie dacă îl ajuta, dar făcându-şi totuşi socoteala că nu avea cum să-i facă rău. Compoziţia se prezenta sub forma unei materii lăptoase şi vâscoase, asemănătoare spermei.

Încetul cu încetul, se obişnuise să meargă pe bicicletă cu o singură mână şi descoperi că reuşea să înainteze cu viteză tot mai mare. Pătrunsese într-un ţinut de şes şi în general putea goni fără teamă. Nu-şi îngăduia nici un răgaz, în pofida arsurii şi a senzaţiei de plutire pe care i-o lăsa morfina. Consuma cantităţi uriaşe de apă şi de mâncare. Avea mereu în gând promisiunea Omului Întunecat: Vei primi un rang de frunte la mine în artilerie. Eşti omul de care am nevoie. Cât de minunat sunau aceste cuvinte - oare mai avusese cineva nevoie de el până acum? Cuvintele i se răsuceau neîncetat în gând şi pedala cu sârg sub soarele fierbinte din Midwest. Începuse apoi să fredoneze încet melodia unui cântec, "Down to the Nightclub". Versurile ("Ci-a-bola! Tâcâ-tâm-tâcâtâm-bam!") aveau să-i vină la timpul lor. În momentul acela nu era atât de nebun pe cât avea să devină, dar boala lui avansa.

Pe 8 iulie, ziua în care Nick Andros şi Tom Cullen văzuseră bizoni păscând în Comanche County, Kansas, Trashcan Man traversase Mississippi în dreptul celor Patru Oraşe, Davenport, Rock Island, Bettendorf şi Moline. Se afla în Iowa.

Pe 14, ziua în care Larry Underwood se trezea în apropierea casei mari şi albe din estul statului New Hampshire, Trashy traversa Missouri la nord de Council Bluffs şi pătrundea în Nebraska. Începuse să-şi poată folosi întrucâtva braţul stâng, muşchii picioarelor se întăriseră şi înainta, simţind un uriaş impuls să se grăbească, să se grăbească.

Pe când se afla pe malul vestic al lui Missouri, pe Trash îl încercă pentru prima oară bănuiala că Dumnezeu Atotputernicul ar putea să se interpună între Trashcan Man şi destinul său. În Nebraska era ceva în neregulă, absolut în neregulă. Acel ceva îl făcea să se teama. Altfel totul arăta cam la fel ca în Iowa... dar de fapt nu era la fel. De când intrase în Nebraska, omul negru, care i se arătase în fiecare noapte până atunci, nu-i mai apărea în vis.

În schimb, începu să aibă vise cu o bătrână. Se făcea că stă întins pe burtă într-un lan de porumb, încremenit, plin de ură şi de frică. Era o dimineaţă frumoasă. Se auzea croncănitul unui cârd de ciori. Înaintea lui se găsea un paravan verde, format din frunzele de porumb late, ca nişte săbii. În ciuda voinţei lui, dădea la o parte frunzele cu o mână tremurătoare incapabil să se oprească, şi privea dincolo, unde se vedea o casă veche în mijlocul unei poieni. Casa era sprijinită pe nişte capre sau nişte stâlpi hidraulici. Mai exista şi un măr, cu un leagăn atârnat de o creangă. Iar pe verandă şedea o bătrână negresă şi cânta acompaniindu-se la chitară, cine ştie ce vechitură de spiritual. Cântecul era altul în fiecare vis, dar Trashcan le recunoştea pe cele mai multe, deoarece cunoscuse odată o femeie, mama unui băiat pe care-l chema Donald Merwin Elbert, care fredona multe dintre aceste cântece, în timp ce-şi vedea de gospodărie.

Visul ăsta era un coşmar, dar nu numai din cauză că la sfârşitul lui se petrecea un fapt de-a dreptul infernal. La început, ai fi zis că nu există în el nimic de temut. Porumb? Cer albastru? Bătrână? Leagăn făcut dintr-o anvelopă? Păi de ce să te fi temut de lucrurile astea? Babele nu aruncă bolovani şi nu se strâmbă la tine, mai ales acelea care cântă melodii străvechi cu Isus, ca "În the Great Getting-Up Morning" şi "Bye-and-Bye, Sweet Lord, Bye-and-Bye". Pe lumea asta, indivizii de teapa lui Carley Yates dau cu pietre.

Însă, cu mult înainte ca visul să se încheie, paraliza de groază, când începea să i se arate că nu se uită câtuşi de puţin la o bătrână oarecare, ci la o lumină secretă, de-abia ascunsă, ce părea gata să se reverse în jurul femeii, să o înconjoare cu o strălucire de foc înaintea căreia rezervoarele aprinse la Gary păleau ca nişte biete lumânări bătute de vânt - o lumină atât de mare, încât ochii lui să se prefacă în scrum. În această parte a visului nu gândea decât atât: Te implor să mă scapi de ea, vai, nu vreau s-o mai văd pe hoaşca asta coclită, te implor, vai, te implor, vreau să ies repede din Nebraska!

Atunci, cântecul pe care tocmai îl interpreta se termina brusc, într-o notă discordantă şi dogită. Femeia se uita ţintă spre locul de unde privea el pe furiş prin minuscula deschizătură din zidul de frunze. Faţa ei era bătrână şi brăzdată de riduri, părul destul de rar ca să i se vadă ţeasta maronie; avea, în schimb, ochi scânteietori ca diamantele, plini de lumina de care el se temea.

Striga atunci cu vocea ei bătrână şi spartă, dar puternică: Nevăstuici în porumb!, iar el simţea pe dată transformarea care se petrecea cu el, se uita în jos şi constata că se metamorfozase cu adevărat într-o nevăstuică, într-un animal îmblănit, negru-maroniu şi furişat, cu botul lung şi ascuţit, cu ochii ca nişte mărgele mici şi negre, cu gheare în loc de degete. Era o nevăstuică, fiinţă laşă şi nocturnă, alegându-şi prada dintre cei slabi şi mici.

Atunci începea să zbiere, zbiera până ce se trezea, leoarcă de sudoare şi cu ochii ieşiţi din orbite. Se pipăia repede, ca să se asigure că-şi păstrase toate însuşirile omeneşti. La sfârşitul cercetării făcute în panică îşi prindea capul, să se convingă că încă era un cap omenesc şi nu unul lung şi ascuţit, îmblănit şi cu formă aerodinamică, de glonţ.

Traversase cele patru sute de mile ale statului Nebraska în trei zile, mânat de cea mai pură teamă. Pătrunsese în Colorado' lângă Julesburg, iar visul începuse să se estompeze şi să capete nuanţe sepia.

(În ceea ce o priveşte pe Mother Abagail, ea se trezi în noaptea de 15 iulie - la scurt timp după ce Trashcan Man trecuse pe la nord de Hemingford Home - teribil de înfrigurată şi cu un sentiment în care se amesteca frica şi mila; milă faţă de cine sau ce nu ştia. Bănui că-l visase pe Anders, nepotul ei care fusese omorât absurd, într-un accident de vânătoare, când nu avea decât şase ani.)

La 18 iulie, aflându-se la sud-vest de Sterling, Colorado, şi la doar câteva mile de Brush, îl întâlnise pe The Kid.

Trash se trezi la lăsarea amurgului. Cu toate că atârnase hainele la geamuri, Mercedesul se înfierbântase. Îşi simţea gâtul ca un puţ uscat, căptuşit cu glaspapir. Tâmplele îi zvâcneau şi i se băteau. Îşi scoase limba din gură şi, când o mângâie cu degetul, avu impresia că atinge scoarţa moartă a unui copac. Ridicându-se, se sprijini cu mâna de volanul limuzinei, apoi şi-o retrase brusc, sâsâind de durere. Fu nevoit să pună colţul cămăşii în jurul mânerului de la uşă, ca să poată ieşi. Crezu că poate să păşească afară din maşină, dar îşi supraestimase puterile şi subestimase halul de deshidratare în care ajunsese în acea seară de august: picioarele refuzară să-l susţină şi se prăbuşi pe şoseaua încinsă. Gemând, se târî până în umbra Mercedesul ui, ca o şopârlă şotângă. Rămase acolo gâfâind, cu braţele şi capul bălăbănindu-i-se între genunchii depărtaţi. Se holbă fioros la cele două cadavre pe care le trăsese din maşină - ca cu zorzoanele atârnate de braţele descărnate, el cu şuviţa teatrală de păr alb căzută pe faţa mumificată, ca de maimuţă.

Trebuia să ajungă la Cibola înainte ca soarele să răsară, a doua zi de dimineaţă. Dacă nu reuşea, trebuia să moară... şi asta cu ţinta sub ochi! Omul întunecat nu putea fi atât de crud... bineînţeles că nu!

- Îmi dau şi viaţa pentru tine, şopti Trashcan Man.

După ce soarele coborâse dincolo de culmile munţilor, se puse pe picioare şi porni spre turnurile, minaretele şi bulevardele Cibolei, unde se aprindeau iarăşi sclipirile de lumină.

Pe măsură ce căldura zilei lăsa loc răcorii nopţii de deşert, păşea din ce în ce mai vioi. Pantofii de sport, rupţi şi legaţi cu sfoară, tropăiau înăbuşit pe asfaltul de pe 1-15. Mergea greoi, capul îi atârna ca o turtă de floarea soarelui pe moarte şi nu băgă de seamă când trecu pe lângă indicatorul reflectorizant, de culoare verde, pe care scria LAS VEGAS 40.

Se gândea la The Kid. Judecând drept, The Kid ar fi trebuit să se afle acum alături de el. Ar fi trebuit să-şi facă apariţia în Cibola împreună, stârnind ecouri bubuitoare din ţevile de eşapament ale cupeului sport al lui The Kid. Dar The Kid se dovedise nevrednic, iar lui Trash îi fusese menit să-şi continue de unul singur drumul prin pustiu.

Tălpile lui băteau ritmic drumul.

- Ci-a-bola! croncăni el. Tâcâtâm-tâcâtâm-bam!

Pe la miezul nopţii se răsturnă la marginea drumului şi căzu într-un somn agitat. Oraşul era acum mai aproape. Avea să ajungă.

Era absolut sigur că va ajunge.

Îl auzise pe The Kid cu mult înainte de a da cu ochii de el. Era urletul greu şi spart al unui eşapament fără amortizoare, pângărind acea zi şi apropiindu-se de el ca o furtună, dinspre răsărit. Zgomotul venea de-a lungul lui Highway 34, din direcţia Yuma, Colorado. Primul lui impuls fusese să se ascundă, aşa cum se ascunsese şi de ceilalţi câţiva supravieţuitori pe care-i văzuse de la Gary şi până aici. De această dată însă, ceva îl împinsese să rămână pe loc, la marginea drumului, cu bicicleta între picioare şi privind cu teamă peste umăr.

Tunetul creştea tot mai mult, apoi îl ajunsese o rază reflectată de suprafaţa cromată şi

(??INCENDIU??)

de ceva strident şi portocaliu.

Şoferul îl văzuse. Redusese viteza, cu o răpăială ca de mitralieră. Cauciuc Goodyear desprins de pe anvelope şi lipit pe şosea sub formă de brazde fierbinţi. Apoi maşina oprise alături de el, dar fără să toarcă încetişor, ci gâfâind ca un animal înverşunat, despre care nu poţi fi sigur că ar putea fi îmblânzit, şi şoferul coborâse. Dar în momentul acela, Trashcan nu avea ochi decât pentru maşină. Se pricepea la maşini, îi plăceau maşinile, deşi nu ajunsese niciodată nici măcar în posesia unui permis de începător. Era o adevărată splendoare, o maşină la care cineva muncise ani de zile, investise mii de dolari în ea, genul de automobil pe care nu-l vezi decât la expoziţii de ciudăţenii automobilistice şi realizat cu chinurile de care nu e capabil decât un îndrăgostit.

Era un Ford coupe model 1932, dar proprietarul nu se mulţumise şi nici nu se limitase la obişnuitele inovaţii şi bricolaje ce se aplică unei asemenea maşini sport. Mersese dincolo de orice limită, transformând-o într-un soi de parodie a tuturor maşinilor americane, un strălucitor vehicul coborât dintr-un scenariu science fiction, cu flăcări pictate în zona eşapamentului. Culoarea de bază era auriul. Ţevile cromate, care se întindeau aproape pe întreaga lungime a maşinii, îţi luau ochii cu strălucirea lor. Parbrizul avea formă convexă, futuristă. Anvelopele din spate erau nişte uriaşe Goodyear Wide Oval, protejate de aripi exagerat de înalte şi de adânci, pentru a le putea cuprinde. Deasupra capotei fusese montat un' turbocompresor, iar în mijlocul acoperişului, vopsit în negru şi stropit cu picături de culoarea chihlimbarului, se vedea o nervură din oţel. Pe fiecare latură stăteau scrise două cuvinte, THE KID, înclinate spre spate, ca să sugereze viteza.

- Bă, ăsta lungu', slabu' şi urâtu', rosti el tărăgănat, iar Trash renunţă să mai contemple flăcările pictate şi-i acordă toată atenţia şoferului acestei adevărate bombe pe roţi.

Era înalt cam de un metru şaizeci. Părul şi-l purta într-o claie formată din şuviţe date cu pomadă şi briantină din belşug. Frizura îi adăuga încă şapte centimetri la înălţime. Şuviţele se întâlneau deasupra gulerului, formând nu o simplă coadă, ci o culme a tuturor frizurilor cu coadă afişate vreodată de poponarii şi derbedeii de pe lumea asta. Purta cizme negre cu vârfuri ascuţite. Părţile laterale erau prinse în material elastic. Tocurile îl înălţau pe The Kid cu încă şapte centimetri, aducându-i la un respectabil total de un metru şaptezeci şi cinci. Jeanşii decoloraţi şi cu ţinte erau suficient de strâmţi ca să poţi citi prin ei ce monede ţinea în buzunare şi scoteau perfect în evidenţă bucile rotunjoare, făcându-le să pară nişte sculpturi albastre, cât despre partea din faţă, ai fi zis că şi-a vârât acolo o pungă din piele de căprioară plină cu mingi de golf marca Spalding. Purta o cămaşă din mătase stil Western, într-o nuanţă decolorată de roşu de Burgundia, decorată cu şaten galben şi nasturi imitaţie de safir. Butonii de la manşetă păreau din os şlefuit, ceea ce era purul adevăr, din câte află Trash mai târziu. The Kid avea două perechi, una confecţionată dintr-o pereche de molari de om, cealaltă din incisivii unui Doberman pinscher. Peste minunea de cămaşă, în ciuda zilei fierbinţi, îmbrăcase o haină de motociclist din piele neagră, cu un vultur pe spate, prevăzută cu o mulţime de fermoare, ai căror dinţi sclipeau ca diamantele. De la epoleţi şi din cordonul de pe talie îi atârnau trei labe de iepure. Una albă, una maro, iar cea de a treia verde aprins, cum se arborează de St. Paddy's Day. Haina, care arăta chiar mai uimitor decât cămaşa, scârţâia fercheş sub stratul gros de unsoare. Deasupra vulturului, de această dată brodate cu mătase albă, se puteau citi cuvintele: THE KID. Faţa ce se iţea către Trashcan Man din coama înaltă de păr strălucitor şi din gulerul întors al sclipitoarei jachete de motociclist era micuţă şi palidă, ca de păpuşă, cu buze groase şi îmbufnate, altfel impecabil sculptate, cu ochi cenuşii, inerţi, cu fruntea înaltă, fără cusur sau vreo cicatrice, şi obraji umflaţi în chip straniu. Semăna cu Baby Elvis.

Peste pântecele slab i se încrucişau două centuri de care erau prinse două gigantice revolvere calibru 45, atârnând pe şolduri în tocuri din piele.

- Ei, băiete, ia zi, ce părere ai? rosti The Kid tărăgănat.

Iar singurul lucru care-i trecu prin minte lui Trashcan fu următorul: