- Ia stai puţin, se apără Lloyd. Avocatul meu mi-a numărat dinţii, unul câte unul. Au ieşit şaptesprezece. Dacă o să mă...
- Mda, aşa mi-a zis şi Shockley. Prin urmare, m-a pus să...
Genunchiul lui Mathers se ridică drept spre vintrele lui Lloyd, de unde izbucni o adevărată explozie de durere, atât de înfiorătoare, încât nu mai fu în stare nici măcar să strige. Se prăbuşi la pământ, încovrigându-se şi zvârcolindu-se, ţinându-se de testicule, pe care şi le simţea zdrobite. Între el şi lume se lăsase o ceaţă purpurie şi agonică.
După o vreme, cine ştie cât de lungă, fu în stare să privească în sus. Mathers veghea încă asupra lui, iar căpăţâna cheală îi sclipea netulburat în soare. Gardienii se uitau ostentativ într-o cu totul altă direcţie. Lloyd se tânguia şi se chircea; de sub pleoape i se scurgeau lacrimi, şi avea senzaţia că poartă în pântece o minge de plumb încins.
- Nu am nimic cu tine personal, îi mărturisi Mathers cu toată sinceritatea. O simplă afacere, mă înţelegi. Dinspre partea mea, sper să scapi. Legea aia, Markham, e o adevărată nenorocire.
Se îndepărtă agale, iar Lloyd îl văzu pe gardianul de la uşă stând în vârful rampei pentru încărcarea camioanelor, de pe partea opusă a curţii pentru exerciţiu. Îşi ţinea ambele degete mari înfipte în centura Sam Browne şi rânjea către Lloyd. Când constată că Lloyd îşi îndreptase întreaga atenţie către el, gardianul îi făcu semne obscene cu degetele mijlocii ale ambelor mâini. Mathers se apropie de zid, unde gardianul îi azvârli un pachet de Tareyton. Mathers îl puse în buzunarul de la piept, schiţă un salut şi o luă din loc. Lloyd zăcea la pământ, cu genunchii adunaţi la piept, strângându-se cu mâinile de locul dureros, iar cuvintele lui Devins îi răsunau în creier: Lumea asta e rea, Lloyd, lumea asta e foarte rea.
Corect.
CAPITOLUL 25
NICK ANDROS trase una dintre perdele şi privi pe stradă. De aici, de la înălţimea primului etaj al locuinţei răposatului John Baker, puteai vedea întreg centrul oraşului Shoyo dacă te uitai spre stânga, iar dacă-ţi întorceai privirile spre dreapta vedeai şoseaua US 63 ieşind din localitate. Main Street, Strada Principală, era absolut pustie. Obloanele magazinelor erau trase. Un câine care dădea semne evidente de boală zăcea în mijlocul drumului; coastele i se ridicau şi coborau în ritmul unor foale, iar din bot i se scurgeau spume albe pe pavajul a cărui imagine tremura în aerul încins. Ceva mai încolo, un alt câine zăcea mort, în rigolă.
Undeva, în spatele lui, femeia se tânguia pe un ton grav, gutural, dar Nick n-o auzea. Trase la loc perdeaua, se frecă puţin la ochi şi apoi se duse la femeia de-abia trezită. Jane Baker era înconjurată de pături, pentru că-i fusese frig, cu câteva ore în urmă. Acum transpiraţia-i curgea pe faţă şi aruncase păturile de pe ea, iar Nick observă, jenat, că pe alocuri cămaşa ei subţire de noapte, umezită, devenise transparentă. Dar ea nu era în stare să-l vadă, iar în momentul respectiv conta prea puţin faptul că părea pe jumătate dezbrăcată. Avea să moară curând.
- Johnny, adu-mi ligheanul. Îmi vine să vărs! strigă ea.
Nick scoase ligheanul de sub pat şi-l puse alături, dar ea se zbătu şi aruncă vasul pe jos, stârnind un zgomot puternic, reverberant. Nick îl ridică şi rămase cu el în mână. urmărind-o.
- Johnny! ţipă ea. Nu-mi găsesc cutia cu ace de cusut! În cămăruţă nu este!
Îi turnă un pahar de apă din cana de pe noptieră şi i-l ţinu în dreptul buzelor, dar ea făcu o nouă mişcare neaşteptată, mai-mai să i-l arunce din mână. El îl aşeză cu grijă într-un loc de unde ea l-ar fi putut lua, dacă se liniştea.
Nu mai fusese niciodată atât de afectat de handicapul lui ca în aceste ultime două zile. Pastorul metodist, Braceman, se afla alături de Jane pe 23, atunci când o vizitase Nick. Citea din Biblie aşezat lângă ca, în salon, dar omul părea nervos şi nerăbdător să plece. Nick bănuia de ce. Din cauza febrei, obrajii femeii căpătaseră o strălucire rozalie, feciorelnică, o înfăţişare cu totul nepotrivită cu pierderea pe care tocmai o suferise. Pastorul se temuse, poate, ca ea să nu-i facă vreun avans. Sau, mai degrabă, de-abia aştepta să-şi adune familia şi s-o pornească peste câmpuri. Ştirile circulă mai repede într-un oraş mic, iar alţii luaseră deja hotărârea să plece din Shoyo.
De când plecase Braceman din salonul familiei Baker, cam cu patruzeci şi opt de ore în urmă, totul se transformase într-un coşmar pe care-l trăiai în deplină stare de conştienţă. Starea sănătăţii doamnei Baker se înrăutăţise mult, atât de mult, încât Nick se temea că va muri încă înainte de apusul soarelui.
Încă şi mai rău era că el n-o putea supraveghea în permanenţă. Se dusese până la bufet ca să le aducă de mâncare celor trei prizonieri ai săi, dar Vince Hogan nu mai fusese în stare să mănânce. Intrase în delir. Mike Childrcss şi Billy Warner doreau să fie lăsaţi în libertate, dar Nick nu se putea hotărî s-o facă. Nu era vorba de frică; nu se gândea că-şi vor irosi timpul ca să se răzbune pe el, ci aveau să se grăbească să dispară din Shoyo, la fel ca ceilalţi. Dar el avea o responsabilitate. Făcuse o promisiune unui om care, între timp, murise. Desigur, mai devreme sau mai târziu, patrula de poliţie avea să pună lucrurile la punct, venind să-i ridice pe cei trei.
Descoperise un pistol calibru 45, împreună cu tocul respectiv, în sertarul de jos al biroului lui Baker şi, după câteva momente de ezitare, şi-l pusese. Privind mânerul cu plăsele din lemn sprijinit de şoldul lui osos, consideră că arăta ridicol, dar greutatea pistolului îi dădea un sentiment de siguranţă.
Deschisese celula lui Vince în după-amiaza zilei de 23 şi-i pusese tânărului, mai mult de formă, pungi cu gheaţă pe frunte, piept şi gât. Vince îşi deschisese ochii şi se uitase spre Nick implorând milă cu atâta tristeţe, încât acesta şi-ar fi dorit să-i poată spune ceva - la fel ca acum, după două zile, alături de doamna Baker -, orice i-ar fi putut aduce omului o clipă de mângâiere. Ar fi fost suficient chiar şi numai Totul va fi bine sau Cred că febra începe să cedeze.
Cât timp s-a ocupat de Vince, Billy şi Mike au tot ţipat la el. Stând aplecat asupra bolnavului, n-avea cum să ştie ce fac, dar le vedea feţele speriate ori de câte ori îşi ridica privirile, iar buzele lor articulau cuvinte care se învârteau în jurul unuia şi aceluiaşi lucru: Te rugăm să ne dai drumul. Nick avea grijă să se ţină la distanţă de ei. Nu ajunsese la maturitate, dar era suficient de bătrân ca să ştie că oamenii devin periculoşi atunci când sunt cuprinşi de panică.
În acea după-amiază, făcuse o navetă continuă între cei doi pacienţi, Vince Hogan şi Jane Baker, pe străzile aproape pustii, aşteptându-se de fiecare dată să-l găsească mort pe unul sau pe celălalt. Căută să vadă maşina doctorului Soames, însă fără succes. Câteva magazine mai rămăseseră deschise în după-amiaza aceea, ca şi benzinăria Texaco, dar Nick era convins că oraşul se golea. Oamenii o apucau pe potecile din codri, pe drumuri forestiere, unii urmau poate chiar firul râului Shoyo Stream, către izvoare, cale ce trecea prin Smackover şi ajungea, în cele din urmă, în oraşul Mount Holly. Mulţi alţii vor pleca după căderea întunericului, se gândi Nick.
La scurt timp după apusul soarelui, ajunse la casa Baker, unde o găsi pe Jane, în halat de baie, mişcându-se nesigur prin bucătărie şi pregătindu-şi un ceai. Văzându-l pe Nick, îi aruncă o privire recunoscătoare. Se vedea că febra îi trecuse.
- Vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai purtat de grijă, îi spuse ea calm. Mă simt mult mai bine. Vrei o ceaşcă de ceai?
Apoi izbucni în lacrimi. El se apropie, temându-se să nu leşine şi să cadă, izbindu-se de aragazul fierbinte.
Se prinse de braţul lui ca să se echilibreze şi-şi sprijini fruntea de Nick, părul ei răspândindu-se în valuri întunecate, în contrast cu albastrul deschis al rochiei.
- Johnny, pronunţă ea, în bucătăria din ce în ce mai întunecată. Vai, sărmanul meu Johnny.
Dacă ar putea şi el vorbi, se gândi Nick nefericit. Nu avu decât s-o susţină, conducând-o până la un scaun de lângă masă.
- Ceaiul...
Îi făcu semn că se va ocupa el şi o ajută să se aşeze.
- Mă simt mai bine. Cu mult mai bine, chiar. Numai că... dacă...
Îşi duse mâinile la obraji.
Nick pregăti ceaiul şi aduse ceştile la masă. Sorbiră o vreme în linişte. Ea îşi ţinea ceaşca în ambele mâini, ca un copil. Într-un târziu, o lăsă jos şi zise:
- Oare câtă lume din oraş s-a îmbolnăvit, Nick?
"Nu ştiu exact", scrise. "Dar este foarte rău."
- L-ai văzut pe doctor?
"Ultima oară azi-dimineaţă."
- Arn se va extenua complet, dacă nu are grijă de el. Crezi că se va păzi, Nick? Să nu se obosească peste măsură?
Nick dădu din cap şi încercă să zâmbească.
- Dar arestaţii lui John? A venit patrula să-i ridice?
"Nu. Hogan este foarte bolnav. Fac şi eu ce pot. Ceilalţi mă roagă să le dau drumul, înainte ca Hogan să-i îmbolnăvească şi pe ei."
