- Să nu le dai drumul! spuse ea ceva mai însufleţit. Sper că nu te bate gândul să cedezi.
"Nu", scrise Nick, iar după o clipă adăugă: "Trebuie să te întorci în pat. Ai nevoie de odihnă."
Ea-i zâmbi, iar atunci când se mişcă, Nick văzu petele închise la culoare ce-i apăruseră în zona dintre maxilar şi gât şi se întrebă cu nelinişte dacă scăpase cu adevărat de primejdie.
- Da. Am să dorm o zi întreagă. Nu mi se pare cel mai normal lucru, totuşi, să dorm acum, când John a murit... deşi, ştii, nici nu-mi vine să cred că s-a întâmplat. Mă tot împiedic de gândul ăsta, ca de un lucru pe care am uitat să-l pun la locul lui. Nick îi prinse mâna şi i-o strânse, iar ca zâmbi stins. Cu timpul, s-ar putea să descopăr un alt lucru pentru care să trăiesc. Le-ai dus prizonierilor tăi cina, Nick?
Acesta clătină din cap.
- Trebuie să le duci de mâncare. De ce nu iei maşina lui John?
"Nu ştiu să conduc", scrise Nick, "dar îţi mulţumesc. Mă duc până la bufetul unde opresc maşinile. Nu este departe. Am să-ţi fac o vizită de dimineaţă, dacă eşti de acord."
- Sigur că da, foarte bine.
Nick se ridică în picioare şi făcu un gest hotărât către ceaşca de ceai.
- Da, până la ultima picătură, îi promise ea.
Tocmai ieşea pe uşa glisantă când simţi o atingere şovăielnică pe braţ.
- John..., începu ea, se opri, apoi se sili să continue. Sper că l-au... dus la Curtis Mortuary. Am apelat întotdeauna la ei, când am avut nevoie. Crezi că l-au dus acolo, da?
Nick îi confirmă printr-un gest. Lacrimi se prelinseră pe obrajii femeii şi începu iarăşi să suspine.
Nick plecase direct către bufet. În vitrină atârna strâmb un carton pe care scria ÎNCHIS. Se dusese apoi în spate, la casa-rulotă, dar acolo era încuiat şi întuneric. Bătu la uşă, fără să primească răspuns. În circumstanţele respective, se simţea îndreptăţit să comită o mică spargere şi să pătrundă înăuntru; iar stricăciunile puteau fi plătite din cutia şerifului Baker, cu micile rezerve băneşti.
Izbi geamul vitrinei lângă zăvor şi pătrunse în restaurant. Chiar şi după ce aprinse toate luminile, locul păstra un aer fantomatic: tonomatul era stins şi părea definitiv amuţit, în jurul mesei de biliard şi a jocurilor video nu era nimeni, separeurile rămăseseră pustii, scaunele erau libere. Deasupra grătarului fusese aşezat capacul.
Nick se duse în partea din spate a localului şi prăji nişte hamburgeri pe aragaz, apoi îi puse într-o pungă. Mai luă o sticlă de lapte şi o jumătate de plăcintă cu mere, aflată pe tejghea, sub un clopot din plastic. Pe urmă se întoarse la închisoare, nu înainte de a lăsa un bilet în care explica cine pătrunsese înăuntru şi de ce.
Vince Hogan murise. Zăcea pe podeaua celulei sale, în mijlocul unei grămezi de prosoape ude şi de gheaţă pe jumătate topită. Înainte de a se sfârşi, se zgâriase cu unghiile, ca şi cum s-ar fi împotrivit unui personaj invizibil care încerca să-l sugrume. Vârfurile degetelor îi erau mânjite de sânge. Muştele dădeau târcoale, se lăsau pe cadavru, apoi îşi luau din nou zborul. Gâtul îi era negru şi umflat, semănând cu un maţ pe care un copil bezmetic îl umflase până aproape să crape.
- Acum ai de gând să ne dai drumul? îl întâmpină Mike Childress. E mort, eşti mulţumit, mut afurisit ce eşti? Nu ţi-ai potolit încă pofta de răzbunare? S-a îmbolnăvit şi el, adăugă, arătând spre Billy Warner.
Billy părea scos din minţi de frică. Pe gât şi pe obraji îi apăruse o erupţie de pete roşii; mâneca de la cămaşă, cu care se ştersese de mai multe ori la nas, era ţeapănă de spută.
- Asta-i o minciună! urlă el cuprins de isterie. O minciună, o afurisită de minciună sfruntată! E o min...
Deodată, începu să strănute violent, încovoindu-se din cauza forţei exploziilor şi împroşcând în jur stropi grei de salivă şi flegmă.
- Vezi? îi reproşă Mike. Hm? Eşti fericit, mut prostănac şi afurisit ce eşti? Lasă-mă să plec! Pe el poţi să-l ţii, dacă vrei, dar mie dă-mi drumul. Asta-i crimă, altfel nu se poate chema, crimă cu premeditare!
Nick clătină din cap, iar Mike fu cuprins de un acces de turbare. Începu să se izbească de gratiile celulei, învineţindu-şi faţa şi însângcrându-şi încheieturile de la ambele mâini. Cu ochii ieşiţi din orbite, se lovi de mai multe ori cu fruntea de metal.
Nick aşteptă până când omul obosi, apoi împinse mâncarea prin fantele din partea de jos ale uşilor, servindu-se de coada măturii. Billy Warner îl măsură mohorât, apoi începu să mănânce.
Mike îşi aruncă paharul de lapte spre gratii, iar cioburile şi laptele se răspândiră în jur. Cele două felii de hamburger le expedie spre peretele acoperit de graffiti, din spatele celulei. Una dintre feliile de tocătură se lipi într-o mlaştină de muştar, ketchup şi condimente, cu efect vesel-grotesc, amintind de picturile lui Jackson Pollock. Ţopăi ca un nebun pe felia lui de plăcintă cu mere. Bucăţile de măr săriră care încotro. Farfuria albă, din material plastic, se desfăcu în aşchii.
- Sunt în greva foamei! urlă el. Greva foamei, am zis! N-o să mai bag nimic în gură! Să-mi mănânci tu mie puţa dacă mai pun gura pe haleala asta, găoază surdomută şi retardată ce eşti! Ai să-mi...
Nick se răsuci pe călcâie şi liniştea se lăsă imediat asupra locului. Se întoarse în birou, speriat şi neştiind ce să facă. Dacă ar fi putut să conducă, i-ar fi dus el însuşi la Camden. Dar nu ştia. Mai trebuia să se gândească şi la Vince. Nu putea să-l lase pur şi simplu acolo, la cheremul muştelor.
Din birou se deschideau alte două uşi. Una dădea spre o debara de haine. Dincolo de cealaltă începea o scară. Nick coborî pe ea, iar la subsol descoperi o combinaţie de pivniţă şi magazie. Locul era răcoros. Pentru o vreme, cel puţin, spaţiul i se părea destul de bun.
Se întoarse sus. Mike stătea pe podea, culegea morocănos feliile storcite de măr, le ştergea puţin şi le mânca. Nu-şi ridică privirile către Nick. Nick apucă trupul celui mort şi încercă să-l ridice. Duhoarea scârboasă ce emana din cadavru făcu să i se întoarcă stomacul pe dos. Vince era prea greu pentru el. Îi cercetă trupul cu un aer neajutorat şi-n clipa aceea îşi dădu seama că amândoi ceilalţi arestaţi stăteau la uşile celulelor şi urmăreau scena cu groază şi fascinaţie. Nick bănuia ce le trecea prin minte. Vince fusese unul dintre ei, chiar dacă nu era, poate, decât un palavragiu plângăreţ, petrecuseră totuşi multă vreme împreună. Murise ca un şobolan în cursă, din cauza unei boli care te făcea să te umili teribil, pe care ei n-o înţelegeau. Nick se întrebă, nu pentru prima oară în ziua respectivă, când avea şi el să înceapă să strănute, să facă febră şi când o să-i apară tumefacţiile acelea ciudate la gât.
Prinse cu putere antebraţele cărnoase ale lui Vince şi-l trase din celulă. Capul lui Vince se aplecă spre el, din cauza greutăţii, şi părea să se uite la Nick, rugându-l pe muteşte să fie atent, să nu-l scuture prea tare.
Avu nevoie de aproape zece minute ca să coboare trupul masiv pe scările abrupte. Gâfâind, Nick îl întinse pe podeaua din beton, sub lumina lămpilor fluorescente, apoi îl acoperi repede cu o pătură militară uzată, de pe patul celulei în care dormea el.
După aceea se culcă şi încercă să adoarmă, dar aceasta nu se întâmplă decât târziu, spre dimineaţă, când 23 iunie se transformase deja în 24, adică ieri. Visele lui fuseseră întotdeauna foarte vii, uneori chiar îi era teamă de ele. Nu avea decât rareori coşmaruri, dar visele din ultima vreme erau tot mai adesea sinistre, lăsându-i senzaţia că nici unul dintre personaje nu era ceea ce părea a fi, iar lumea normală o lua razna, eşuând într-un loc unde bebeluşii erau sacrificaţi în spatele unor obloane trase, iar nişte maşinării negre, formidabile, urlau neîncetat în locaşuri subterane ferecate.
Desigur, se lupta şi cu o temere absolut personală - anume că la trezire va constata că s-a îmbolnăvit şi el.
Dormi puţin, iar visul care îl vizită îl mai avusese, nu cu mult timp în urmă: lanul de porumb, mirosul unor lucruri calde, care creşteau, sentimentul prezenţei a ceva - sau cineva - foarte bun şi sigur în imediata apropiere. Sentimentul că este acasă. Pe măsură ce devenea tot mai conştient că în porumb stă ceva şi-l pândeşte, în locul liniştii se instală o imensă groază. Mamă, a intrat viezurele în coteţ! îi fulgeră prin minte şi se trezi în lumina zorilor, scăldat în sudori reci.
Puse de cafea şi se duse să vadă de cei doi arestaţi.
Mike Childress era în lacrimi. În spatele lui, hamburgerul era în continuare lipit de perete prin pasta lipicioasă de condimente, pe cale să se întărească.
- Acum eşti mulţumit? Am luat şi eu boala. Nu asta ţi-ai dorit? Nu e asta cea mai bună răzbunare? Fii puţin atent, respir ca o nenorocită de locomotivă care urcă muntele cu o garnitură întreagă după ea!
Dar Nick îl cercetă mai întâi pe Billy Warner, care zăcea pe patul lui, în comă. Gâtul îi era umflat şi negru, iar pieptul i se ridica şi cobora cu mişcări bruşte şi neregulate.
Se grăbi să se întoarcă în birou, se uită la telefon şi, într-un acces de furie şi cu un puternic sentiment de vinovăţie, îl mătură de pe masă, iar aparatul rămase atârnând fără noimă, la capătul firului. Opri focul şi porni în fugă spre casa Baker. Apăsă pe butonul soneriei, un timp ce i se păru nesfârşit, până ce Jane coborî, într-un târziu, învăluită în halat. Pe obrajii ei se vedea iarăşi transpiraţia aceea pe care ţi-o provoacă febra. Nu era în delir, dar cuvintele îi ieşeau cu greu şi încet, iar buzele îi erau crăpate.
- Nick. Intră. Ce s-a întâmplat?
