- Dumnezeule, şopti el şi se întoarse buimac spre Nick. Ce se întâmplă? Ce-i cu asta?
Nick înclină din cap, ţinându-şi în continuare mâna pe armă.
Mike încercă să spună ceva, dar fu cuprins de un acces de tuse. Se acoperi la gură, apoi îşi şterse buzele.
- Plec naibii de-aici, zise el. Dacă eşti băiat deştept, faci la fel ca mine, mutule. Chestia aste e un soi de ciumă sau ceva de genul ăsta.
Nick ridică din umeri, iar Mike se îndepărtă, mergând pe trotuar. Se mişca din ce în ce mai repede, până ce aproape o luă la fugă. Nick îl urmări până ce dispăru din raza lui vizuală, apoi intră în birou. Nu l-a revăzut niciodată pe Mike. Avea un sentiment de uşurare şi înţelese, deodată, că făcuse lucrul cel mai potrivit. Se întinse în pat şi adormi aproape instantaneu.
Dormi toată după-amiaza pe canapeaua fără pături şi se trezi scăldat în transpiraţie, dar simţindu-se ceva mai bine. O furtună cu tunete bătea coastele munţilor - el nu putea auzi bubuiturile, în schimb vedea zigzagurile alb-albăstrui ale fulgerelor împlântându-se în pământ, ocolind Shoyo în seara respectivă.
La amurg, porni pe Main Street până la magazinul Paulie's Radio & TV, unde comise încă una dintre spargerile lui însoţite de scuze şi explicaţii. Lăsă o notă lângă casa de bani şi luă în schimb un televizor Sony portabil. Ajuns la închisoare, îi dădu drumul şi începu să caute diversele canale. Postul afiliat la CBS transmitea un anunţ pe care se putea citi DEFECŢIUNE ÎN SISTEMUL DE TRANSMISIE A UNDELOR ULTRASCURTE VĂ RUGAM SĂ RĂMÂNEŢI PE RECEPŢIE. Staţia ABC prezenta filmul I Love Lucy, iar pe NBC se retransmitea un episod dintr-un serial despre o tânără impertinentă care încearcă să devină mecanic pe un circuit de curse pentru maşini de serie. Postul independent din Texarkana, specializat mai ales în filme vechi, jocuri televizate şi tot felul de măscărici religioşi, de soiul lui Jack Van Impe, nu emitea nimic.
Nick închise aparatul, se duse la bufet şi pregăti două porţii de supă şi de sandvişuri. I se părea lugubru felul în care toate felinarele continuau să se aprindă, marcând pe ambele trotuare de pe Main Street un şir de spoturi de lumină albă. Puse mâncarea într-un coş şi porni spre casa Janei Baker. Trei sau patru câini foarte flămânzi şi puşi pe prădăciune, se vedea bine, se apropiară de el în haită, atraşi de mirosul hranei. Nick scoase pistolul, dar nu avu inima să se folosească de el până ce unul dintre câini nu se pregăti să-l muşte. Atunci apăsă pe trăgaci, iar glonţul ricoşă de ciment la doi metri în faţa lui, lăsând o urmă argintie de plumb. Sunetul exploziei nu ajunse până la el, în schimb simţi şocul surd al vibraţiilor. Câinii se răspândiră în fugă.
Jane dormea, cu fruntea şi obrajii fierbinţi, respirând încet şi cu greutate. Lui Nick i se păru că era teribil de trasă la faţă. Făcu rost de o bucată de cârpă şi-i şterse obrazul. Îi lăsă porţia de mâncare pe noptieră, apoi coborî în salon şi aprinse televizorul familiei, un aparat mare, color.
CBS nu apăru toată noaptea. NBC îşi respectă programul obişnuit de emisiuni, în schimb imaginea de pe postul afiliat la ABC se înceţoşă în mai multe rânduri, uneori ecranul albindu-se complet, pentru ca apoi să-şi revină brusc. Acest canal nu prezenta decât emisiuni vechi, ale sindicatelor de creatori, ca şi cum legătura lui cu reţeaua ABC principală ar fi fost întreruptă. Nu conta prea mult. Nick aştepta de fapt ştirile.
Când în sfârşit începu programul respectiv, Nick rămase cu gura căscată. "Epidemia de supergripă", după cum era ea acum numită, era ştirea cea mai importantă, dar crainicii de pe ambele posturi declarau că era pe cale să fie adusă sub control. Un vaccin de gripă a fost realizat la Centrul pentru Control Epidemiologic de la Atlanta, iar la începutul săptămânii viitoare doctorii aveau să fie în măsură să-l injecteze populaţiei. Potrivit rapoartelor oficiale, epidemia avusese efecte serioase la New York, San Francisco, Los Angeles şi Londra, dar peste tot ea fusese stăpânită. În anumite zone, continua crainicul, întrunirile publice fuseseră temporar suprimate.
La Shoyo, se gândi Nick, întreg oraşul a fost suprimat. Cine îşi bătea joc de cine?
Prezentatorul încheie spunând că existau încă restricţii în ceea ce priveşte călătoriile spre majoritatea marilor aglomerări urbane, dar aceste interdicţii urmează să fie ridicate de îndată ce vaccinul va putea fi distribuit pe scară largă. Apoi trecu la prăbuşirea unui avion în Michigan şi la unele reacţii ale Congresului faţă de ultimele decizii ale Curţii Supreme referitoare la drepturile homosexualilor.
Nick închise televizorul şi ieşi în pridvorul casei. Se aşeză în balansoar. Mişcarea înainte şi înapoi avea darul să-l calmeze, mai cu seamă că el nu putea auzi scârţâitul unui bolţ ruginit pe care John Baker uitase să-l ungă. Urmărea cu privirea insectele fosforescente, descriind în întuneric spirale neregulate. Fulgerele izbucneau surd în interiorul norilor de la orizont, lăsându-te să bănuieşti că aveau şi ei propriile lor insecte fosforescente, de dimensiunea unor dinozauri monstruoşi. Aerul nopţii părea vâscos şi sufocant.
Deoarece televiziunea era pentru Nick un mijloc de informare exclusiv vizual, remarcase în timpul jurnalului de ştiri un fapt pe care cei mai mulţi l-ar fi trecut probabil cu vederea. Nu existase nici un reportaj filmat, absolut nici unul. Nu existaseră scoruri de baseball, poate din cauză că nu se disputaseră meciuri. Un buletin meteo vag şi fără harta vremii, arătând zonele de presiune maximă şi minimă - ca şi cum Biroul de Meteorologic al Statelor Unite şi-ar fi tras obloanele. Indiferent cât de absurd i s-ar fi putut părea lui Nick, acest lucru se petrecuse cu adevărat.
Ambii prezentatori i se păruseră nervoşi şi supăraţi. Unul dintre ei era răcit; o dată i se întâmplase să tuşească în microfon şi-şi ceruse scuze. Ambii spicheri aruncaseră mereu priviri spre stânga şi spre dreapta camerelor înaintea cărora stăteau... ca şi cum s-ar mai fi aflat cineva alături de ei, în studio, cineva care avea grijă ca ei să nu se abată de la conduita cuvenită.
Asta se întâmplase în seara de 24 iunie, când Nick dormise chinuit în pridvorul din faţa casei, visând nişte lucruri foarte rele. Iar acum, în după-amiaza zilei următoare, veghea la moartea Janei Baker, această femeie minunată... şi nu era în stare să pronunţe un singur cuvânt de mângâiere.
Ea-l trăgea cu putere de mână. Nick îi privea faţa palidă şi trasă. Pielea ei era acum uscată, transpiraţia se evaporase. Dar asta nu-i dădea lui Nick speranţă sau linişte. Era pe cale să se stingă. De acum ştia prea bine cum arată momentul acela.
- Nick, spuse ea, zâmbind. Îi prinse una din palme între ambele mâini. Am vrut să-ţi mulţumesc încă o dată. Nimeni nu vrea să moară singur, aşa-i?
El clătină din cap cu toată vehemenţa şi tăria, iar femeia înţelese din gestul lui că nu-i contrazice afirmaţia în sine, ci doar premisa.
- Ba da, insistă ea. Dar nu contează. În dulapul de acolo am o rochie, Nick. Una albă. Ai s-o recunoşti după... O criză de tuse o obligă să se întrerupă. Când reuşi să vorbească din nou, îşi continuă propoziţia: ... după dantelă. Am purtat-o în tren, când am plecat în luna de miere. Încă îmi vine... sau aşa cred, cel puţin. Cred că acum o să-mi fie puţin mare... am mai slăbit... dar asta nu mai are importanţă. Întotdeauna mi-a plăcut foarte mult rochia asta. John şi cu mine am fost la Lacul Pontchartrain. Acele două săptămâni au fost cele mai minunate din viaţa mea. John a ştiut întotdeauna să mă facă fericită. Ai să-ţi aduci aminte de rochie, Nick? În ea vreau să fiu îngropată. N-o să-ţi vină prea greu să... să mă îmbraci, nu'?
Nick înghiţi un nod şi clătină din cap, privind fix spre pătură. Ea simţise probabil amestecul lui de tristeţe şi de jenă, pentru că nu mai pomeni despre rochie. Îi istorisi, în schimb, alte lucruri - graţios, aproape cochet. Cum câştigase un concurs de recitări în liceu, cum mersese în etapa finală a statului Arkansas, şi cum îi căzuse juponul şi i se încurcase în pantofi chiar în momentul când ajunsese la răsunătorul punct culminant din "The Daemon Lover" de Shirley Jackson. Despre sora ei, care plecase în Vietnam ca membră a unui grup de misionari baptişti, de unde se întorsese nu cu unul sau doi, ci cu trei copii adoptaţi. Despre o drumeţie pe care ea şi John o făcuseră cu trei ani în urmă, şi cum un elan în călduri şi prost dispus îi silise să se caţere într-un copac şi-i ţinuse acolo o zi întreagă.
- Prin urmare am rămas cocoţaţi, strâns lipiţi unul de celălalt, îi povesti ea, pe jumătate adormită, ca nişte elevi de liceu la cinematograf. Dumnezeule, să-l fi văzut când am coborât din copac... Era... eram... îndrăgostiţi... foarte îndrăgostiţi... dragostea este aceea care pune lumea în mişcare, întotdeauna am crezut asta... este singurul lucru care le dă bărbaţilor şi femeilor puterea să rămână în picioare într-un univers în care gravitaţia pare a vrea să-i tragă în jos... să-i doboare... şi să-i oblige să se târască... eram... atât de îndrăgostiţi...
Căzu în amorţeală, iar când se trezi - poate fiindcă el mişcase o perdea sau făcuse podeaua să scârţâie - delira din nou.
- John! ţipă ca, cu vocea sugrumată de secreţii. Vai, John, n-am să reuşesc niciodată să pricep cum naiba să umblu cu schimbătorul ăsta de viteze! John, trebuie să mă ajuţi! Trebuie să mă ajuţi...
Şirul vorbelor ei se pierdu într-o expiraţie lungă, însoţită de un horcăit, pe care el îl simţi, chiar dacă nu-l auzea. O dâră subţire de sânge închis la culoare i se prelinse dintr-o nară. Se prăbuşi înapoi, pe pernă, iar capul i se zgâlţâi violent o dată, de două ori, de trei ori, ca şi cum tocmai ar fi luat o hotărâre decisivă, iar răspunsul era negativ.
Apoi rămase nemişcată.
Nick o atinse timid pe o latură a gâtului, apoi la încheietură, apoi între sâni. Nimic. Murise. Ceasul de pe noptieră bătea plin de importanţă, dar ticăitul lui nu mai era acum auzit de nici unul dintre ei. Nick îşi lăsă capul pe genunchi şi plânse, în felul lui tăcut. Singurul lucru pe care-l poţi face, ca un soi de descărcare lentă, îi spusese odată Rudy, dar într-o lume de operetă îndoielnică, lucrul acesta se poate dovedi util.
Ştia ce trebuie să urmeze şi nu se simţea deloc dispus să înceapă. Nu este cinstit, se revolta o parte a lui. Nu era de datoria lui. Însă de vreme ce nu mai era nimeni prin preajmă - şi poate nici pe o rază de mai mulţi kilometri în jur - trebuia s-o facă. Ori o lăsa să putrezească, iar asta nu putea concepe. Ea îi arătase bunătate, iar în drumurile lui întâlnise mult prea mulţi oameni, bolnavi sau sănătoşi, care nu fuseseră în stare să-i ofere un asemenea dar. Sosise timpul să se apuce de treabă. Cu cât stătea mai mult pe loc, cu atât mai greu avea să-şi îndeplinească datoria. Ştia unde se află Curtis Mortuary - trebuia să meargă până la a treia stradă şi apoi spre vest, până la prima intersecţie.
Se sili să se ridice în picioare şi să deschidă dulapul, sperând pe jumătate că rochia albă, rochia din luna de miere, se va dovedi a fi o părticică din delir. Dar se afla la locul ei. Puţin îngălbenită din cauza anilor, o recunoscu, totuşi, de la bun început. Din cauza dantelei. O scoase de pe umeraş şi-o întinse pe băncuţa de la capătul patului. Cercetă rochia, apoi se uită la trupul femeii şi se gândi: Acum nu-i va fi puţin mare, ci foarte mare. Boala a lăsat asupra ei urme mult mai grele decât şi-a dat seama... şi cu atât mai bine.
Se apropie de ea fără tragere de inimă şi începu s-o dezbrace de cămaşa de noapte. Dar de îndată ce rămase goală dinaintea lui, groaza îl părăsi nemairămânând decât mila - o milă ce sălăşluia atât de adânc în el, încât îi provoca dureri - şi începu să plângă din nou în timp ce-i spăla trupul, apoi o îmbrăcă aşa cum fusese îmbrăcată în drum spre Lacul Pontchartrain. Gătită ca în ziua aceea, în dantele, vai, în dantele, o luă în braţe şi o purtă până la casa de pompe funebre: o purtă ca un mire trecând un prag fără de sfârşit, ţinându-şi iubita în braţe.
CAPITOLUL 26
UN GRUP OARECARE din campus - probabil Studenţii pentru o Societate Democratică sau poate Tinerii Maoişti - a muncit intens la o maşină de copiat în noaptea de 25 spre 26 iunie.
Afişele realizate se puteau vedea a doua zi de dimineaţă peste tot în căminul de la Louisville al Universităţii Kentucky:
ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! ATENŢIUNE!
SUNTEŢI MINŢIŢI! GUVERNUL VĂ MINTE! PRESA, CARE SE AFLĂ SUB CONTROLUL FORŢELOR PARAMILITARE PORCEŞTI, VĂ MINTE! ADMINISTRAŢIA ACESTEI UNIVERSITĂŢI VĂ MINTE, LA FEL ŞI DOCTORII CLINICII, CARE SE AFLĂ SUB ORDINELE ADMINISTRAŢIEI!
1. NU EXISTĂ UN VACCIN PENTRU SUPERGRIPĂ.
2. ŞUPERGRIPA NU ESTE O BOALĂ GRAVĂ, ESTE O BOALĂ MORTALĂ.
3. GRADUL DE CONTAMINARE POATE ATINGE 75%.
4. SUPERGRIPA A FOST REALIZATĂ DE FORŢELE PARAMILITARE PORCEŞTI ALE STATELOR UNITE ŞI RĂSPÂNDITĂ DIN GREŞEALĂ.
