- Isuse! strigă Lloyd, aruncând piciorul patului într-un colţ.

Se luptase ore întregi, practic îşi distrusese degetele, doar ca să-l trezească din somn pe găozarul ăla.

Se aşeză pe prici, ridică salteaua şi scoase o bucată de pâine veche. Cumpăni dacă să adauge şi o mână de curmale, îşi spuse c-ar face bine să le mai păstreze, după care le scoase totuşi din ascunziş. Le mâncă una câte una, strâmbându-se, lăsând pâinea la sfârşit, ca să scape de gustul acela cleios, de fructe, din gură.

După ce termină acest mizerabil surogat de masă, o porni fără ţintă către partea din dreapta a celulei. Privi în jos şi-şi înăbuşi un strigăt de repulsie. Trask zăcea întins jumătate pe prici, jumătate în afara lui, iar pantalonii i se ridicaseră puţin. Gleznele i se dezgoliseră, chiar deasupra papucilor pe care ţi-i dau să-i porţi la închisoare. Un şobolan mare şi lucios tocmai pornea în sus, pe piciorul lui Trask. Îşi ţinea coada rozalie, respingătoare, frumos înfăşurată în jurul trupului cenuşiu.

Lloyd se duse în colţul opus al celulei lui şi ridică suportul patului. Reîntors la postul de observaţie, se întrebă dacă şobolanul îl va simţi şi se va hotărî să se ducă spre alt loc, unde nu avea parte de companie. Dar şobolanul stătea cu spatele către el şi, din câte-şi dădea seama Lloyd, habar n-avea de prezenţa lui. Lloyd măsură din ochi distanţa şi decise că piciorul patului l-ar fi ajuns tocmai bine.

- Aha! icni Lloyd, izbind cu arma improvizată. Zdrobi şobolanul căţărat pe piciorul lui Trask, iar trupul acestuia se prăbuşi de pe prici cu o bufnitură surdă. Şobolanul rămase pe o rână, ameţit şi respirând cu greu. Pe mustăţi îi răsăriseră picături de sânge. Picioarele din spate i se mai mişcau încă, de parca minusculul lui creier îi spunea să fugă, dar undeva, de-a lungul coloanei vertebrale, semnalele nervilor se încurcau între ele. Lloyd îl lovi încă o dată, omorându-l.

- Aşa-ţi trebuie, nemernicule, zise Lloyd. Puse arma jos şi se întoarse la priciul lui. Se înfierbântase, îi era frică şi-i venea să plângă. Aruncă o privire peste umăr şi ţipă: Cum îţi place în iadul şobolanilor, scârnăvie mică şi puturoasă?

- Mamă! îi răspunse vocea pe un ton vesel. Maaamăaăă!

- Tacă-ţi gura! urlă Lloyd. Eu nu sunt mă-ta! Mă-tu se dă-n bărci într-un bordel din Oraşul Găoazei, Statul Indiana!

- Mamă? repetă vocea, de astă dată plină de îndoială şi de slăbiciune.

Apoi se aşternu liniştea.

Lloyd începu să plângă. Se ştergea de lacrimi cu pumnii, ca un băieţel. Ar fi poftit un sandviş cu friptură, ar fi vrut să stea de vorbă cu avocatul şi să iasă de aici.

În cele din urmă se întinse în culcuşul lui, îşi puse o mână la ochi şi se masturbă. Era cea mai bună metodă de-a adormi care-i venise în minte.

Când se trezi era 5 după-amiază, iar în zona de maximă securitate domnea o linişte de mormânt. Cu privirile împăienjenite, Lloyd coborî din patul lui, aplecat spre colţul de unde fusese scos unul dintre punctele de sprijin. Puse mâna pe piciorul priciului, se pregăti să rămână impasibil la strigătele de Mamă! şi începu să bată în metal, ca şi cum ar fi fost bucătarul unei ferme care-i cheamă pe zilieri la o cină pe cinste, ca la ţară. Cină. Frumos cuvânt, există oare altul mai îmbietor? Fripturi de jambon şi cartofi, cu garnitură de mazăre verde, lapte cu sirop de ciocolată marca Hershey. Iar ca desert, o farfurie mare cu îngheţată de căpşuni. Nu, hotărât lucru, cuvânt mai frumos decât cină nici nu există.

- Hei, nu-i nimeni acolo? strigă Lloyd, glasul fiind pe cale să i se frângă.

Nici un răspuns. Nici măcar acel strigăt obsedant, Mamă! În acest moment, i-ar fi făcut plăcere să-l audă. Până şi tovărăşia unui nebun este mai bună decât aceea a morţilor.

Lloyd lăsă să-i scape unealta din mână. Se întoarse cu paşi şovăielnici la prici, ridică salteaua şi-şi făcu un inventar. Mai avea două coltuce de pâine, doi pumni de curmale, un cotlet de porc pe jumătate terminat şi o bucată de cârnat afumat. Rupse bucata de cârnat în două şi-o înghiţi pe cea mare, dar asta nu făcu decât să-i aţâţe şi mai mult pofta.

- Ajunge, şopti el, apoi înfulecă restul de carne de pe os, aducându-şi cele mai grele acuzaţii de lăcomie şi plângând din nou. Avea să moară chiar aici, aşa cum îi murise iepurele în cuşcă, aşa cum Trask murise la el în celulă.

Trask.

Rămase o vreme nemişcat, privind lung în celula vecină, urmărind muştele care dădeau roată, aterizau, apoi decolau din nou. Pe obrajii bietului Trask se organizase un aeroport internaţional pentru muşte, mai ceva decât la L.A. Într-un târziu, Lloyd apucă piciorul priciului, se duse la gratii şi-l vârî printre ele. Stând pe vârfuri, reuşi cu greu să ajungă până la corpul şobolanului şi să-l tragă spre propria lui celulă.

Când ajunsese suficient de aproape, Lloyd se lăsă în genunchi, şi-l aduse în partea lui. Îl prinse de coadă şi-l lăsă să-i penduleze multă vreme înaintea ochilor. Apoi îl aşeză sub saltea, unde era ferit de muşte, lăsând o distanţă între corpul inert şi mica lui provizie de alimente. Se uită fix la animal multă vreme, înainte de a da drumul saltelei, bucuros că a reuşit să scape de obsedanta privelişte.

- Pentru orice eventualitate, şopti Lloyd Henreid în liniştea deplină din jur. Pentru orice eventualitate, asta-i.

Apoi se căţără pe cealaltă parte a priciului, îşi trase genunchii la gură şi rămase nemişcat.

CAPITOLUL 33

LUMINILE SE STINSERĂ la ora 8.38. Atât arăta ceasul de deasupra uşii din biroul şerifului.

Nick Andros citea un roman ieftin, pe care-l luase de pe un raft din magazinul universal, o poveste gotică despre o guvernantă speriată, convinsă că domeniul singuratic unde fusese angajată ca să-i înveţe carte pe fiii frumosului stăpân este bântuit de fantome. Chiar dacă nu parcursese nici jumătate din carte, Nick ştia că arătarea era în realitate soţia frumosului senior, care probabil fusese închisă în mansardă, fiind nebună de legat.

Când luminile se stinseră, simţi cum inima-i tresare în piept, iar o voce din străfunduri, venind din locul acela unde pândeau coşmarurile ce-l bântuiau acum ori de câte ori adormea, îi şopti: Este pe urmele tale... chiar acum te caută, pe şoselele nopţii... se ascunde pe şosele... Omul Întunecat...

Lăsă cartea să cadă pe birou şi ieşi în stradă. Chiar dacă lumina zilei nu dispăruse cu totul de pe firmament, amurgul avea să treacă foarte curând. Pe stradă nu mai ardea nici o lumină. Lămpile fluorescente din magazinul universal, care arseseră zi şi noapte, se stinseseră şi ele. Vibraţia discretă a cutiilor de branşament de deasupra stâlpilor de tensiune se potolise şi ea, fapt verificat de Nick atunci când îşi lipise palma de una dintre ele şi nu simţise nimic în afară de suprafaţa lemnului. Vibraţia aceea, care pentru el era echivalentă cu un fel de auz, încetase.

În debaraua cu efecte a biroului era şi o cutie întreagă de lumânări, dar asta nu-l mângâia prea mult pe Nick. Stingerea luminii era un fapt care-l afecta profund: rămăsese cu privirile îndreptate către vest, rugându-se în tăcere luminii să nu-l părăsească în acest cimitir întunecat.

Dar lumina nu ţinu scamă de rugă. La ora 9.10 nu mai exista nici o urmă de lumină pe cer, oricât ar fi căutat Nick să se amăgească; se întoarse la biroul şerifului şi încercă să descopere, în întuneric, locul unde se aflau lumânările. Pipăia pe unul dintre rafturi ca să găsească cutia cu pricina, când uşa din spatele lui se dădu de perete şi Ray Booth îşi făcu apariţia în încăpere, clătinându-se, cu obrajii negri şi umflaţi, cu inelul cu inscripţia LSU sclipindu-i încă pe deget.

Rătăcise prin pădurile din preajma oraşului începând chiar din seara de 22 iunie, acum o săptămână. În dimineaţa de 24 se simţea rău şi, până la urmă, foamea şi teama să nu-şi piardă viaţa îl mânaseră în seara aceasta să revină în oraş, unde nu văzuse pe nimeni în afara idiotului ăsta care-l vârâse în tot buclucul. Mutul traversase piaţa oraşului de parcă ar fi fost te miri ce mare sculă, parcă era chiar proprietarul oraşului unde Ray îşi trăise cea mai marc parte a vieţii, cu pistolul şerifului prins la şoldul drept şi fixat de coapsă cu o curea de pistolar. Îşi închipuia pesemne cu tot dinadinsul că este stăpânul oraşului. Ray nu-şi făcea iluzii că o să scape de boala asta care părea să-i fi curăţat pe toţi ceilalţi, dar mai întâi dorea să-i demonstreze nenorocitului ăla cine e mai tare.

Nick stătea cu spatele şi habar n-avea că nu mai era singur în biroul şerifului Baker atunci când o pereche de mâini l-a prins de gât şi-a început să-l strângă. Cutia pe care tocmai o ridicase îi scăpă din mână, iar lumânările, frânte, se răspândiră peste tot în încăpere. Nu reuşi să-şi revină din primul şoc decât atunci când era pe jumătate sugrumat: era sigur acum că Omul Întunecat din visele lui se trezise cu adevărat la viaţă; un demon din străfundul iadului îi sărise în spinare şi-i prinsese grumazul în strânsoarea ghearelor lui solzoase, îndată ce se întrerupsese curentul electric.

Atunci, cu mişcări convulsive şi lăsându-se călăuzit de instinct, prinse cu palmele mâinile care-l sugrumau şi încercă să le desfacă. Urechea dreaptă îi era în bătaia unei răsuflări fierbinţi, formând o mişcare de aer pe care-o simţea, fără s-o şi audă. Reuşi să respire o dată, chinuit, înainte ca degetele să-l prindă cu şi mai multă forţă.

Cei doi se clătinau în întuneric ca nişte umbre dansând. Ray Booth ştia că puterile încep să-l lase, puştiul împotrivindu-i-se cu înverşunare. Simţea că-i plesneşte capul. Dacă nu-l termina iute pe mut, n-avea să-l mai biruie niciodată. Strânse gâtul subţire al băiatului cu toată forţa ce-i mai rămăsese.

Nick simţi cum pierde legătura cu realitatea. Durerea din grumaz, ascuţită la început, părea acum estompată şi îndepărtată - ba aproape plăcută. Se lăsă cu toată greutatea şi-l călcă pe Booth cu bocancii, împingându-se totodată şi spre spate. Bărbatul masiv fu silit să se dea un pas înapoi. Nimeri cu un picior peste o lumânare care se rostogoli făcându-l să alunece; căzură amândoi la pământ, Nick cu spatele peste el. Mâinile lui Booth se desfăcură acum, în sfârşit.

Nick se rostogoli într-o parte, gâfâind. I se părea că pluteşte, reală fiind doar durerea, care revenise, pulsându-i lent şi surd în grumaz. Simţea şi un vag gust de sânge în fundul gâtului.

Umbra uriaşă, deşi ghemuită, a celui care-l atacase se ridica acum şovăitor. Nick îşi aduse aminte de armă şi se pregăti s-o folosească. Găsi pistolul la locul lui, însă ceva anume îl împiedica să-l scoată. Se înţepenise în toc, nu se ştie cum. Înnebunit de frică, trase cu toată forţa. Arma se declanşă singură. Glonţul îi atinse superficial pielea de pe picior şi se împlântă în podea.

Umbra se abătu asupra lui, cu hotărârea sorţii.

Nick apucă să dea drumul aerului ce i se adunase în piept, cu forţa unei explozii, apoi două mâini albe îi pipăiră faţa, degetele mari căutându-i ochii. În lumina palidă a lunii, Nick distinse o licărire purpurie pe unul dintre degete şi, surprins, pronunţă pe muteşte numele, Booth! Cu mâna dreaptă continua să tragă cu putere de patul revolverului. De-abia dacă băga de seamă durerea ce-l săgeta pe toată lungimea coapsei.

Unul dintre degetele lui Ray Booth pătrunse în ochiul drept al lui Nick. O durere cumplită îi explodă în creier. Reuşi în sfârşit să smulgă revolverul din toc. Booth îşi răsuci în toate direcţiile degetul lui mare, plin de bătături, zdrobindu-i lui Nick globul ocular.

Nick scoase un ţipăt slab şi nedesluşit, dar nu mai sonor decât susurul apei... Sprijini ţeavă pistolului în coasta lui Booth şi apăsă pe trăgaci. Din detonaţia amortizată Nick nu simţi decât reculul violent, care-i zgâlţâi braţul; cătarea revolverului se agăţase în cămaşa lui Booth. Nick văzu flacăra de la gura ţevii, iar peste o fracţiune de secundă îi veni în nări mirosul prafului de puşcă şi al materialului carbonizat al cămăşii. Trupul lui Ray Booth încremeni, apoi se prăbuşi peste el.

Suspinând de durere şi teamă, Nick se opinti asupra greutăţii prăvălite peste el, iar trupul lui Booth pe jumătate căzu, pe jumătate alunecă de pe el. Nick ieşi târâş de sub adversarul său, ţinându-şi cu o mână ochiul rănit. Rămase multă vreme întins pe jos, cu gâtul cuprins de o mare de foc. Îşi simţea tâmplele prinse într-o imensă menghină nemiloasă.

După o vreme fu în stare să pipăie în jur, descoperi o lumânare şi-o aprinse cu bricheta de pe birou. În lumina galbenă şi slabă îl văzu pe Ray Booth zăcând cu faţa la pământ. Ca o balenă moartă, aruncată la ţărm de valuri. Ţeava pistolului îi lăsase un cerc negricios pe cămaşă, mare cât o clătită. Cursese mult sânge. În lumina pâlpâitoare, umbra lui Booth se proiecta pe celălalt perete, imensă şi informă.

Tânguindu-se, Nick porni împleticindu-se către mica baie, protejându-şi în continuare ochiul cu mâna. Se privi în oglindă. Văzu sângele ce i se scurgea printre degete şi şovăi îndelung înainte de a-şi retrage mâna. Încă nu era sigur, însă, după toate probabilităţile, surdomuţenici lui i se adăugase un nou handicap, acela de a fi chior.

Se întoarse în birou şi izbi în trupul moale al lui Ray Booth cu piciorul.

M-ai aranjat, îi zise el. Mai întâi dinţii şi acum ochiul. Eşti fericit? Mi-ai fi scos amândoi ochii, dac-ai fi putut, nu? Mi-ai fi luat văzul şi m-ai fi lăsat surd, mut şi orb într-o lume a morţilor. Nemaipomenit, este?

Îl lovi încă o dată pe Booth, dar carnea flască şi moartă în care i se înfigea piciorul îi provocă dezgust. Se aşeză pe patul lui, sprijinindu-şi capul în mâini. Afară, întunericul era de nepătruns. Afară, toate luminile lumii se stingeau.

CAPITOLUL 34

VREME ÎNDELUNGATĂ, zile în şir (câte zile? cine mai ştie? În nici un caz Trashcan Man*, [Gunoierul sau Omul cu Tomberonul] asta-i limpede), Donald Merwin Elbert, cunoscut de prietenii lui din perioada istoric obscură şi confuză a şcolii elementare drept Trashcan Man, bântuise încolo şi încoace pe străzile din Powtanvillc, Indiana, ferindu-se de vocile din capul lui, eschivându-se şi ridicându-şi mâinile în sus, ca să se protejeze de pietrele aruncate de stafii.

Hei, Trashcan!