4. Dacă avem de-a face doar cu «o epidemie minoră de gripă», atunci de ce sunt trase trenuri de barje până în largul Pacificului şi apoi scufundate? Nu cumva aceste barje conţin ceea ce noi ne temem că ar putea conţine - şi anume cadavrele victimelor epidemiei -, după cum am fost asiguraţi şi de surse bine informate?
5. În încheiere, dacă urmează cu adevărat să se distribuie un vaccin doctorilor şi spitalelor la începutul săptămânii viitoare, atunci de ce n-a auzit de vreun plan oarecare de livrare nici măcar unul dintre cei patruzeci şi şase de medici cu care ziarul nostru a luat legătura pentru informaţii suplimentare? De ce nici măcar o clinică n-a fost pregătită în vederea vaccinării antigripale? De ce nici măcar o farmacie, din cele zece la care am sunat, n-a primit înştiinţări de primire a unor mărfuri sau circulare guvernamentale în legătură cu un asemenea vaccin?
Facem apel la preşedinte să răspundă la aceste întrebări în discursul lui şi, mai presus de orice, facem apel la el să pună capăt acestor tactici de stat poliţienesc şi acestor eforturi nesăbuite de a ascunde adevărul..."
Un bărbat în pantaloni scurţi de culoare kaki şi sandale se plimba încolo şi încoace pe Piedmint Avenue din Duluth cu un semn mare, pictat cu funingine, pe frunte, şi un afiş-sandviş cu litere de mână atârnându-i pe umerii slabi.
În partea din faţă se putea citi:
A SOSIT CEASUL PIEIRII
ISUS CRISTOS SE VA POGORI CURÂND
PREGĂTIŢI-VĂ SĂ DAŢI OCHII CU DUMNEZEUL VOSTRU!
Iar pe spate:
IATĂ, INIMILE PĂCĂTOŞILOR AU FOST ZDROBITE
CEI MARI VOR FI UMILIŢI ŞI CEI UMILI VOR FI PREAMĂRIŢI
VIN ZILELE CELE NEGRE
VAI, ŢIE, O, SIONULE
Patru tineri înţoliţi în jachete de motociclist, toţi patru tuşind rău şi având nasul înfundat, se năpustiră asupra bărbatului în pantaloni scurţi şi-l bătură cu scândurile pe care se sprijineau afişele până ce-l lăsară lat. Apoi fugiră, iar unul dintre ei strigă peste umăr: "Ca să te-nveţi minte să-i mai sperii pe oameni! Ca să te-nveţi minte să-i mai sperii pe oameni, idiot cu mintea prăjită de droguri ce eşti!"
Cel mai popular program de dimineaţă din Springfield, Missouri, era emisiunea în direct cu ascultătorii "Spune ce-ai pe suflet", a postului de radio KLFT, moderată de Ray Flowers. Avea în cabina de emisie şase linii telefonice, iar în dimineaţa respectivă, de 26 iunie, era unicul salariat al KLFT-ului care se prezentase la lucru. Era conştient de ceea ce se petrecea în jurul lui şi se temea. Cam de o săptămână, Ray avea senzaţia că toate cunoştinţele lui se îmbolnăviseră. În Springfield nu exista armată, auzise, în schimb, că trupele Gărzii Naţionale fuseseră chemate la Kansas City şi St. Louis pentru a "stopa răspândirea panicii" şi pentru a "preveni jaful". Ray Flowers se simţea bine. Se uită gânditor la echipamentul din jur - telefoane, aparatura pentru temporizare, menită a-i permite să intervină atunci când se întâmpla ca unul dintre interlocutorii lui să recurgă la un limbaj neortodox, rafturi întregi de reclame înregistrate pe casete (Dacă toaleta se revarsă/Şi nu mai ştii ce să te faci/Cheamă-i pe specialiştii-n ţeavă/Cheamă-i pe-ai lui Kleen-Owt vraci) şi, desigur, microfonul.
Îşi aprinse o ţigară, se duse la uşa studioului şi o încuie. Intră la el în cabină şi blocă şi această intrare. Opri bobina de pe care se transmitea automat muzică în eter, o înlocui cu tema muzicală a emisiunii sale şi apoi se aşeză în faţa microfonului.
- Bună dimineaţa tuturor, începu el, aici Ray Flowers şi emisiunea "Spune ce-ai pe suflet". Cred că-n această dimineaţă nu poate exista decât un singur motiv care să te împingă să pui mâna pe telefon, nu? Puteţi să-i spuneţi oricum, Gât-Gros, supergripă sau Captain Trips, toate însemnând unul şi acelaşi lucru. Am auzit nişte poveşti oribile despre restricţiile pe care le pune peste tot armata şi, dacă vreţi să-mi vorbiţi despre asta, cu sunt gata să vă ascult. Încă trăim într-o ţară liberă, corect? Şi, dacă tot sunt singur pe aici, vom proceda puţin altfel de această dată. Am închis aparatul de temporizare, iar de reclame cred că ne putem lipsi. Dacă şi de la voi se vede Springfield la fel ca de la ferestrele postului KLFT, oricum nu prea-i arde nimănui de făcut cumpărături. Okay... dacă sunteţi pe picioare, cum zicea maică-mea, hai să pornim la treabă. Numerele noastre de telefon, la care sunaţi gratis, sunt 555-8600 şi 555-8601. Dacă sună ocupat, aveţi răbdare. Nu uitaţi, trebuie să mă descurc singur cu toate.
La şaptezeci şi cinci de kilometri de Springfield, în Carthage, o patrulă formată din douăzeci de soldaţi ai unităţii de acolo primi misiunea să se ocupe de Ray Flowers. Doi oameni refuzară să se execute, şi fură împuşcaţi pe loc.
În timpul orei cât dură deplasarea patrulei la Springfield, Ray Flowers primi mai multe telefoane: un doctor îi spuse că oamenii mureau ca muştele şi că, după părerea lui, vestea cu vaccinul era o minciună ordinară a guvernului; o asistentă de spital, care confirmă că trupurile erau ridicate cu camioanele de la spitalele din Kansas; o femeie cuprinsă de delir, susţinând sus şi tare că erau farfurii zburătoare, venite din spaţiul extraterestru; un fermier, care relată cum un pluton al armatei terminase de săpat, cu două utilaje, un şanţ nemaipomenit de lung într-un teren de lângă US 71, la sud de Kansas City; şi încă vreo duzină, fiecare dintre ei cu o poveste.
Apoi se auzi zgomotul ce însoţea sfărâmarea uşii exterioare a studioului.
- Deschide! se auzi o voce estompată. Deschide, în numele Statelor Unite!
Ray se uită la ceas: 11.45.
- Ei bine, spuse el, se pare că au sosit cei din infanteria marină. Dar noi vom continua să stăm de vorbă, ca şi cum...
Fu întrerupt de o rafală trasă cu o armă automată, iar butonul uşii studioului se rostogoli pe covor. Prin gaura căscată în lemn se prelinse un fum albăstrui. Uşa fu împinsă cu putere şi năvăliră vreo şase soldaţi cu echipament complet de luptă, purtând măşti de gaze.
- Mai mulţi militari au pătruns chiar acum în biroul exterior, anunţă Ray. Sunt înarmaţi până-n dinţi... arată ca şi cum s-ar lansa într-o operaţie de curăţare a terenului în Franţa, acum vreo cincizeci de ani. Diferenţa este că poartă măştile pe figură...
- Închide emisiunea! urlă un tip solid, cu trese de sergent pe mâneci; îl vedea bine prin pereţii din sticlă groasă ai cabinei, gesticulând cu arma.
- Cred că nu! îi răspunse Ray. I se făcuse foarte frig, iar când îşi ridică ţigara din scrumieră, constată că degetele-i tremurau. Acest post a primit licenţă din partea Comisiei Federale pentru Comunicaţii şi eu sunt...
- Ţi-am revocat afurisita aia de licenţă! Şi acum închide emisiunea!
- Cred că nu, repetă Ray, întorcându-se la microfon. Doamnelor şi domnilor, mi s-a ordonat să închid emisiunea postului KLFT, iar eu am refuzat să execut ordinul... pe bună dreptate, consider eu. Oamenii ăştia se poartă ca nişte nazişti, nu ca nişte soldaţi americani. Eu nu sunt...
- Asta e ultima ta şansă! zise sergentul, ridicând arma.
- Domnule sergent, interveni unul dintre soldaţii de lângă uşă. Nu cred că poţi să...
- Dacă omul acela mai scoate un cuvânt, lichidează-l, spuse sergentul.
- Cred că au de gând să mă împuşte, mai reuşi să zică Ray Flowers.
În secunda următoare, sticla cabinei lui de transmisie se făcu ţăndări, iar el se prăbuşi peste tabloul de comandă. De undeva veni un teribil şuier de microfonie, a cărui intensitate sporea tot mai mult. Sergentul îşi goli întregul încărcător în panoul cu butoane şi efectul de microfonie încetă. Luminile de pe consolă continuau să clipească.
- Okay, zise sergentul, întorcându-se către soldaţii lui. Vreau să ajungem la Carthage înainte de ora 1 şi nu care cumva...
Trei soldaţi deschiseră simultan focul; unul dintre ei cu o puşcă fără recul în stare să scuipe şaptezeci de gloanţe pe secundă. Sergentul execută un dans al morţii, apoi se poticni şi se prăbuşi pe spate, printre cioburile peretelui din sticlă al cabinei de transmisie. Un picior îi zvâcni într-un ultim spasm, izbind cu bocancul de luptă câteva bucăţi de sticlă agăţate în cadru.
Un fruntaş, ale cărui coşuri ieşeau puternic în evidenţă pe obrajii albi ca varul, izbucni în plâns. Ceilalţi rămaseră încremeniţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. Mirosul scârbos al corditei plutea greu în aer.
- L-am omorât! ţipă fruntaşul isteric. Sfinte Dumnezeule, l-am omorât pe sergentul Peters!
Nu-i răspunse nimeni. Pe feţele lor se citea în continuare uimirea şi zăpăceala, deşi ceva mai târziu singurul lor regret avea să fie că nu o făcuseră mai devreme. Tot ce se petrecea în jur li se părea un fel de horă a morţii, în care ei nu aveau ce căuta.
Telefonul, pe care Ray Flowers îl aşezase în furca amplificatorului chiar înainte de a muri, scoase un şir de cârâituri.
