Vântul îi mângâie blând obrazul, pe urmă amorţi.

Aprinse încă un chibrit şi-l lăsă să cadă. Ateriză într-o mică băltoacă de benzină, care se aprinse. Flăcările erau albastre. Se răspândiră cu delicateţe, ca un fel de coroană cu un ciot de chibrit ars în centru. Trashcan contemplă timp de o secundă, paralizat de fascinaţie, apoi se grăbi să ajungă la scara ce cobora în spirală până la pământ, privind peste umăr. Vedea acum utilajul de pompare printr-o pânză de aer fierbinte, mişcându-se încolo şi încoace, ca un miraj. Flăcările albastre, nu mai înalte de câţiva centimetri, se întindeau în direcţia maşinăriilor şi a ţevii deschise, într-un semicerc tot mai cuprinzător. Chinurile gândacului se sfârşiseră. Din el nu mai rămăsese decât o coajă înnegrită.

Aş putea să fac în aşa fel încât să mi se întâmple şi mie.

Ideea respectivă nu-i surâdea prea mult în acel moment. I se părea, vag, că în viaţa lui ar putea exista acum şi un alt scop, ceva măreţ, grandios. Simţi o undă de teamă şi începu să coboare scările în fugă, boncăind, mâna alunecându-i repede pe suprafaţa stricată de rugină a balustradei abrupte.

Jos, tot mai jos, în nesfârşite ocoluri, întrebându-se cât va mai dura până ce vaporii concentraţi în jurul gurii ţevii de preaplin vor lua foc, cât va mai dura până ce se va fi acumulat suficientă căldură pentru ca frontul de foc să pornească în jos, pe această ţeavă, către măruntaiele rezervorului.

Cu părul fluturându-i pe frunte, cu un rânjet înspăimântat încremenit pe faţă, cu vântul şuierându-i în urechi, cobora în cea mai mare grabă. Depăşise jumătatea drumului, trecând de sigla CH, scrisă cu litere de şase metri înălţime, de culoare verde ca lămâia pe fondul alb al rezervorului. Jos, tot mai jos, conştient că dacă picioarele lui se împleticeau sau se împiedicau de ceva, s-ar fi prăbuşit ca şi canistra, iar oasele i s-ar fi frânt ea nişte vreascuri uscate.

Pământul se vedea din ce în ce mai aproape, se vedeau bine cercurile albe de pietriş din jurul rezervoarelor şi iarba verde de dincolo de pietriş. Maşinile din parcare aveau tendinţa să-şi recapete dimensiunile normale. Cu toate acestea, i se părea că încă pluteşte, ca într-un vis, şi că nu va ajunge niciodată până jos, va fugi în cere zadarnic, la nesfârşit. Era chiar lângă bomba al cărei fitil fusese aprins.

De deasupra capului său, de la mare înălţime, se auzi deodată un zgomot, care amintea de petardele lansate de 4 Iulie. Urmă un zăngănit slab, apoi ceva trecu zbârnâind pe lângă el. După cum constată, cu un fior de teamă ascuţit, aproape încântător, era o bucată din ţeava de preaplin. Din cauza temperaturii, se înnegrise toată şi se contorsionase într-o formă nouă, de o incoerenţă tulburătoare.

Se sprijini cu o mână de balustradă şi-şi făcu vânt pe deasupra ei, auzind cum îi trosneşte ceva la încheietură. O durere oribilă i se răspândi în braţ, până la cot. Căzu de la înălţimea celor câţiva metri rămaşi, ateriză pe pietriş şi se prăbuşi. Cu braţele zgâriate rău, dar fără să ia în seamă durerea ascuţită, gemea şi rânjea în acelaşi timp, cuprins de panică, iar ziua i se părea deodată teribil de luminoasă.

Trashcan Man se adună de pe jos întinzând gâtul în toate direcţiile şi o rupse la fugă, privind întruna spre înălţimi. Pe vârful rezervorului din mijloc, lângă care se afla, apăruse ceva, ca o chică blondă, care creştea cu o viteză nemaipomenită. Toată drăcia putea sări în aer în orice clipă.

O luă la fugă, cu mâna dreaptă bălăbănindu-i-se în încheietura ruptă. Sări peste bordura parcării şi simţi sub picioare asfaltul. Străbătu parcarea, cu umbra încurcându-i-se printre picioare, parcurse drumul de acces, acoperit cu pietriş, se năpusti prin poarta pe jumătate deschisă, ieşind din nou la Highway 130. O traversă de îndată şi se aruncă în şanţul de pe cealaltă parte, căptuşit cu un pat de frunze moarte şi muşchi moale, prinzându-şi capul în mâini. La fiecare respiraţie, simţea cum i se împlântă nişte cuţite în piept.

Rezervorul sări în aer. Nu BUMM! ci DA-BUMM!, un sunet uriaş, în acelaşi timp scurt şi gutural, încât îşi simţi timpanele presând spre interior şi ochii spre exterior, în timp ce în aer se petrecu o mişcare greu de descris. Urmă o a doua explozie, apoi a treia, iar Trashcan se tăvăli peste frunzele moarte, zâmbind şi ţipând neauzit de nimeni. Se ridică în picioare, ducându-şi mâinile la urechi, dar un vânt stârnit pe neaşteptate îl izbi şi-l trânti pe spate cu o putere extraordinară, ca pe un gunoi.

Pomii tineri din spatele lui se aplecară spre spate, iar frunzele lor vibrară frenetic, ca fanioanele arborate deasupra unui teren cu maşini vechi de vânzare, într-o zi vântoasă. Unul sau doi se frânseră cu pocnete slabe, ca ale unui pistol de tir. Fragmente arzânde din rezervor începură să cadă pe partea opusă a drumului, câteva dintre ele chiar pe şosea. La impactul cu pământul se auzeau zgomotele metalice ale fragmentelor arse şi deformate, ca şi ţeava de preaplin, care se desprinsese prima.

DA-BUMM!

Trashcan se ridică iarăşi şi văzu un gigantic arbore de foc dincolo de parcarea lui Cheery Oil. Fumul negru se înălţa deasupra lui, ridicându-se perfect vertical până la o înălţime uimitoare, înainte ca vântul să reuşească să rupă coloana şi s-o risipească. Nu puteai să te uiţi în flăcări decât cu ochii aproape închişi, iar acum simţi şi dogoarea teribilă, valul de aer fierbinte care-i făcea pielea să se strângă, să se irite. În semn de protest, din ochi începură să-i curgă lacrimi. Un alt fragment metalic arzând, de această dată ceva mai mare de doi metri în diametru în punctul lui de maximă grosime, de forma unui diamant, căzu din cer, poposi în şanţ, cam la vreo şapte metri spre stânga lui, iar frunzele uscate de deasupra muşchiului umed se aprinseră instantaneu.

DA-BUMM-DA-BUMM!

Dacă rămânea pe loc, avea toate şansele să fie mistuit de un foc izbucnit spontan. Se ridică în picioare şi începu să alerge pe marginea şoselei, în direcţia oraşului Gary, simţind cum aerul din plămânii lui se face tot mai fierbinte şi capătă gustul unui metal greu. Curând trebui să-şi pipăie părul, asigurându-se că nu luase foc. Duhoarea dulceagă a benzinei umplu văzduhul, părând să se lase asupra lui ca un văl. Vântul fierbinte îi smulgea hainele de pe el. Era ca o fiinţă care încearcă să scape dintr-un cuptor cu microunde. Înaintea ochilor lui înlăcrimaţi, drumul se dublă, apoi se triplă.

Se auzi un nou zgomot asurzitor atunci când presiunea crescândă provocă implozia clădirii care adăpostea birourile de la Cheery Oil Company. Adevărate iatagane de sticlă spintecau aerul. Ploua din cer, pe toată suprafaţa drumului, cu bucăţi de beton şi cărămidă. O schijă de oţel de mărimea unei monede de un sfert de dolar şi grosimea unei ciocolate Mars îi spintecă mâneca şi-i zgârie uşor pielea braţului. O bucată destul de mare ca să-i facă zob căpăţâna căzu chiar în faţa picioarelor lui şi apoi sări departe, lăsând în urmă un crater de dimensiuni considerabile. Ajunse în sfârşit dincolo de zona unde cădeau resturile exploziei, însă continuă să fugă, cu sângele zbătându-i-sc la tâmple de parcă i-ar fi stropit cineva creierul cu un combustibil şi apoi i-ar fi dat foc.

DA-BUMM!

Asta fusese un alt rezervor; aerul din faţa lui îşi pierduse parcă rezistenţa şi o mână mare şi caldă îl împinse ferm din spate, mulându-sc perfect pe conturul corpului său, din creştet şi până-n călcâie. Îl purtă înainte, aproape fără să mai atingă pământul cu picioarele, iar acum i se zugrăvise pe faţă zâmbetul îngrozit peste poate al cuiva care a fost agăţat de cel mai mare zmeu din lume pe un vânt prielnic şi lăsat să zboare sus, sus pe cer, până ce pala de vânt se plictiseşte şi se duce altundeva, iar ci se prăbuşeşte urlând spre pământ.

Din spatele unei canonade perfecte de explozii - depozitul de muniţii al lui Dumnezeu mistuindu-se în flăcările dreptăţii - Satan lua cu asalt cerul, căpitanul artileriei lui fiind un nebun care rânjea înverşunat, cu obraji roşii şi jupuiţi, Trashcan pe numele lui, unul care nu va mai fi niciodată Donald Merwin Elbert.

Pe lângă el se perindau imagini: maşini distruse, pe marginea drumului, cutia poştală albastră a domnului Strang, cu steguleţul ridicat, un câine mort cu picioarele în sus, o linie de înaltă tensiune prăbuşită în lanul de grâu.

Mâna nu-l mai împingea acum cu aceeaşi forţă. Aerul opunea din nou rezistenţă la înaintare. Trash aruncă o privire peste umăr şi constată că dealul unde fuseseră rezervoarele de petrol era o masă de foc. Totul ardea. Chiar şi drumul din zona respectivă părea să fi luat foc, iar copacii se aprindeau ca nişte torţe.

Fugi încă vreo sută de metri, apoi continuă să meargă gâfâind, suflând din greu şi târşâindu-şi picioarele. După încă doi kilometri se odihni, privi în urma lui şi adulmecă încântat mirosul de ars. În lipsa echipamentelor şi a pompierilor care să-l stingă, focul se va întinde după bunul plac al vântului. S-ar putea să ardă luni întregi. Powtanville va fi distrus, apoi frontul focului va înainta către sud, măturând în calea lui case, sate, ferme, recolte, păşuni, păduri. S-ar putea să ajungă chiar şi la Terre Haute, arzând şi locul acela unde fusese şi el. Ba ar putea să meargă chiar şi mai departe! De fapt...

Îşi îndreptă iarăşi atenţia spre nord, către Gary. Acum putea să vadă oraşul; coşurile lui înalte rămăseseră calme şi nevinovate, ca nişte dâre de cretă pe o tablă de culoare albastru-deschis. Dincolo de ele, Chicago. Oare câte rezervoare de ţiţei? Câte staţii de benzină? Câte trenuri rămăseseră nemişcate prin triaje, încărcate cu gaze lichefiate şi îngrăşăminte inflamabile? Câte mahalale, uscate ca nişte vreascuri? Câte alte oraşe dincolo de Gary şi de Chicago?

Sub soarele verii se întindea o ţară întreagă, căreia îi venise vremea să ardă.

Dezvelindu-şi dinţii, Trashcan Man se ridică în picioare şi porni la drum. Pielea i se făcuse roşie ca racul. Acum nu simţea nimic, dar la noapte avea să-l ţină treaz, într-un soi de exaltare. Înaintea lui se deschidea perspectiva unor focuri tot mai mari şi mai frumoase. În ochii lui se citea blândeţea, bucuria şi cea mai clară nebunie. Era privirea unui om care a descoperit marele secret al destinului său şi care ştie de-acum să-şi ţină soarta în mâini.

CAPITOLUL 35

- VREAU SĂ PLEC din oraşul ăsta, spuse Rita, fără să se întoarcă spre el.

Stătea în balconul micului apartament, iar briza dimineţii se juca în diafana ei cămaşă de noapte, făcând să fluture metri întregi de material printre uşile glisante.

- Perfect, îi răspunse Larry.

Bărbatul şedea la masă şi mânca un sandviş.

Îşi întoarse spre el figura trasă la faţă. Dacă în ziua când o întâlnise în parc părea de patruzeci de ani, acum ai fi zis că este o femeie dansând pe muchia cuţitului cronologic ce separă începutul deceniului al şaptelea al vieţii ei de sfârşitul acelui deceniu. Între degete ţinea o ţigară al cărei vârf tremura, răspândind în jur rotocoale de fum când o ducea la buze şi pufăia, fără să tragă în piept.

- Vorbesc cât se poate de serios.

Bărbatul se folosi de şervet.

- Ştiu că aşa este şi înţeleg foarte bine. Trebuie să plecăm.

Muşchii ei faciali se relaxară, adoptând o poziţie care voia probabil să indice uşurarea, iar Larry gândi cu un dezgust aproape (dar nu neapărat) subconştient că astfel părea şi mai bătrână.

- Când?

- De ce nu chiar astăzi? întrebă el.

- Eşti un băiat drăguţ. Mai vrei nişte cafea?

- Pot să-mi pun singur.

- Nici vorbă. Rămâi la locul tău. Întotdeauna îi turnam soţului meu cea de a doua ceaşcă. Era dorinţa lui. Deşi nu vedeam niciodată mai mult din el decât tunsoarea. Restul se ascundea în spatele lui The Wall Street Journal sau după copertele cine ştie cărei cărţi infernal de dificile. Adică nu era vorba de ceva pur şi simplu semnificativ sau profund, ci de-a dreptul doldora de sens. Böll. Camus. Ba chiar Milton, pentru numele lui Dumnezeu. Tu eşti o schimbare bine venită. În drum spre chicinetă, îi aruncă o privire cochetă peste umăr. Ar fi mai mare ruşinea să te ascunzi şi tu în spatele ziarului.

El îi răspunse cu un zâmbet vag. Umorul ei părea forţat în această dimineaţă, ca şi în toată după-amiaza de ieri, de altfel. Îşi aminti cum o întâlnise în parc şi cum conversaţia ei îi lăsase atunci impresia unui pumn de diamante aruncate neglijent pe postavul verde al mesei de biliard. Începând de ieri, o asemăna mai degrabă cu licărirea bijuteriilor din zircon, imitaţiile aproape perfecte, dar care în cele din urmă nu sunt altceva decât nişte copii.

- Poftim.

Se pregăti să pună ceaşca jos, dar îi tremurau mâinile şi vărsă o parte din cafea pe braţul lui. Larry tresări şi-şi retrase mâna cu un geamăt discret de durere, ca o felină.

- Vai, îmi parc rău...

În ochii ei se citea nu numai uluire, ci aproape o undă de spaimă.

- Nu face nimic...

- Nu, am să... o cârpă cu apă... să nu te... rămâi acolo... neîndemânatică... proastă...

Începu să plângă şi să se zbuciume, ca şi cum ar fi asistat la moartea teribilă a celui mai bun prieten şi nu la un mic accident oarecare.