A fost un drum pe care Larry Underwood nu l-a uitat niciodată. Se surprinse gândind că ea fusese îndreptăţită, de fapt, să citeze din Tolkien, cel care descrisese tărâmuri mitice văzute prin lentila timpului şi a imaginaţiei pe jumătate nebune, pe jumătate exaltate, spaţii populate de iele, spiriduşi, uriaşi şi monştri. Asemenea făpturi nu existau la New York, dar în ultima vreme lucrurile se schimbaseră atât de mult, ieşind pur şi simplu din făgaşul lor, încât era imposibil să respingă cu totul jocul fanteziei. Un bărbat atârnat de un felinar în apropiere de intersecţia dintre Fifth şi East Fifty-fourth, lângă parc, un cartier comercial foarte aglomerat, odinioară; de gât îi fusese agăţată o pancardă pe care stătea scris un singur cuvânt: Hoţ. O pisică întinsă pe capacul hexagonal al unui coş de gunoi (pe o latură a coşului, reclama unui spectacol de pe Broadway, în stare încă bună), împreună cu puii, dându-le să sugă şi bucurându-se de soarele dimineţii. Un tânăr zâmbind cu gura până la urechi şi trăgând după el o valiză, care se apropie de ei şi-i zise lui Larry că ar fi dispus să-i dea un milion de dolari dacă i-ar împrumuta femeia pentru cincisprezece minute. Milionul se afla în valiză, din câte se putea ghici. Larry îşi scoase arma de la umăr şi-l sfătui să se facă nevăzut, cu milionul lui cu tot.

- Sigur că da, omule. Nu trebuie să te superi pe mine, pricepi? Nu poţi să acuzi pe cineva, pentru simplul motiv că a încercat şi el! Îţi urez o zi bună. Pace ţie.

Ajunseră la colţul dintre Fifth şi East Thirty-ninth la scurt timp după întâlnirea cu individul acela (Rita, într-un acces de bună dispoziţie isterică, insista să-l numească John Bearsford Tipton, apelativ care nu-i spunea nimic lui Larry). Fiind aproape amiază, Larry propuse să mănânce ceva. Era acolo o băcănie, dar când deschise uşa, duhoarea de carne stricată care-i întâmpină îi făcu să se dea înapoi.

- Mai bine nu intru, altfel o să-mi pierd şi bruma de poftă de mâncare ce mi-a mai rămas, îi spuse ea, pe un ton de scuză.

Larry se gândea că poate-ar fi găsit nişte carne conservată - salam, cârnaţi, ceva de genul ăsta - dar, după întâlnirea recentă cu "John Bcarsford Tipton", nu voia s-o lase singură nici măcar pentru scurtul răstimp cât i-ar fi trebuit să intre şi să caute. Prin urmare, şi-au continuat drumul spre vest şi s-au oprit pe o bancă, unde s-au hrănit cu fructe deshidratate şi şuncă sub vid. Şi-au încheiat dejunul cu brânză pe biscuiţi Ritz, trecându-şi unul altuia un termos cu cafea la gheaţă.

- De dala asta, mi-a fost cu adevărat foame, declară ea cu mândrie.

Ei îi răspunse cu un zâmbet, simţindu-se mai bine. Faptul că se pusese în mişcare şi făcea un lucru pozitiv îi dădea un sentiment de mulţumire. Ei îi spusese că se va simţi mai bine după ce părăseau New Yorkul. În momentul respectiv, nu găsise alte cuvinte. Acum însă, constatând influenţa benefică asupra stării lui de spirit, considera că avusese dreptate. New Yorkul era în clipa aceea ca un cimitir în care morţii nu-şi aflaseră încă liniştea. Cu cât scăpau mai repede de aici, cu atât mai bine. Poate că ea avea să devină din nou cea din prima lor zi, în parc. Aveau să meargă până în Maine, pe drumuri secundare, şi să se stabilească mtr-una dintre vilele acelea minunate de vacanţă. Acum rămâneau în nord, iar în septembrie sau octombrie porneau către sud. Boothbay Harbor vara şi Key Biscayne iarna. Nu suna rău. Preocupat, nu remarcă rictusul ei de durere atunci când el se ridică şi-şi aşeză pe umăr arma pe care insistase s-o ia la drum.

Acum mergeau spre vest, cu umbrele în urma lor - iniţial chircite, ca nişte broaşte, apoi din ce în ce mai lungi, pe măsură ce înainta după-amiaza. Trecură de Avenue of the Americas, Seventh Avenue, Eighth, Ninth, Tenth. Străzile erau tăcute şi înţesate, acoperite de un fluviu nemişcat de automobile de toate culorile, predominant fiind galbenul taxiurilor. Multe dintre automobile se transformaseră în maşini mortuare: mulţi şoferi intraţi în stare de putrefacţie se rezemau de volan, iar pasagerii zăceau într-o rână, ca şi cum ar fi adormit, plictisiţi de blocajul de circulaţie. Lui Larry îi trecu prin minte că poate nu ar fi fost rău să-şi facă rost de două motociclete, o dată ce ieşeau din oraş. Asta le-ar fi asigurat amândurora mobilitatea şi şansa de a ocoli mulţimea de automobile rămase în drum şi stânjenind probabil circulaţia de pe toate autostrăzile.

Desigur, pornind de la presupunerea că ea ştie să conducă o motocicletă, cugetă Larry. Iar după cum mergeau lucrurile, putea fi aproape sigur că nu ştie. Viaţa alături de Rita se dovedea o adevărată povară, cel puţin din anumite puncte de vedere. În ultimă instanţă, putea la fel de bine s-o ia pe motocicletă cu el, pe locul din spate.

La intersecţia dintre Thirty-ninth şi Seventh, văzură zăcând pe acoperişul unui taxi al firmei Ding-Dong un tânăr purtând doar o pereche de pantaloni de doc retezaţi deasupra genunchilor.

- O fi mort? întrebă Rita.

La auzul vocii ei, tânărul se ridică, se uită în jur, îi văzu şi le făcu semn. Ei îi răspunseră. Apoi tânărul se întinse, calm, la loc.

La puţin timp după ora 2 traversară Eleventh Avenue. Larry auzi un ţipăt înăbuşit de durere din spate şi constată că Rita dispăruse de lângă el.

Se lăsase într-un genunchi, ţinându-şi piciorul cu mâinile. Larry observă de-abia acum, aproape cu groază, că ea purta o pereche de sandale scumpe, care-i lăsau degetele libere, probabil din cele de opt dolari, foarte potrivite pentru o plimbare prin faţa vitrinelor de pe Fifth Avenue, în schimb pentru un drum mai lung - o adevărată călătorie, de fapt - aşa cum făceau ei acum... Baretele din jurul gleznelor îi tăiaseră pielea, făcând să răsară mai multe picături de sânge.

- Larry, îmi pare aşa...

O smulse cu un gest brutal de la pământ.

- Ce socoteală ţi-ai făcut? îi strigă în faţă. Pentru o secundă, simţi ruşine faţă de umilinţa cu care ea se trăsese înapoi, în acelaşi timp însă şi un soi de plăcere josnică. Ţi-ai zis că te poţi întoarce la apartamentul tău cu un taxi, dacă-ţi obosesc picioarele?

- Nu mi-a trecut prin minte...

- Doamne Dumnezeule! Îşi trecu degetele prin par. Bănuiesc că nu ţi-a trecut. Îţi curge sânge, Rita. De cât timp te doare?

Vocea ei era atât de coborâtă şi de răguşită, încât o auzea cu greu chiar şi în liniştea aceea neobişnuită.

- De la... ei, cred ca de la intersecţia lui Fifth cu Forty-ninth.

- Vrei să spui că picioarele te dor de douăzeci de străzi încoace, iar tu n-ai scos nici o vorbă?

- Mi-am zis că... s-ar putea... să treacă... să nu mă mai doară... n-am vrut să... mergeam atât de repede... în curând am fi ieşit din oraş... şi m-am gândit că...

- Ba n-ai gândit deloc, o întrerupse el enervat. Cât de repede vom putea merge, dacă tu te-ai rănit în halul ăsta? Fir-ar afurisite picioarele alea ale tale, arată de parcă te-ar fi pus cineva pe cruce!

- Nu mă înjura, Larry, îi zise ea, începând să suspine. Te implor să nu... mă simt îngrozitor când tu... te rog să nu mă înjuri.

El ajunsese acum în culmea furiei, iar mai târziu nu avea să fie în stare să-şi explice de ce sângele de pe picioarele ei îl făcuse să spumege de mânie. Dar în momentul respectiv, asta nu conta. Îi ţipă în faţă:

- Futu-i! Futu-i! Futu-i!

Ecoul cuvintelor se întoarse la ei nedesluşit şi fără noimă, reflectat de pereţii blocurilor.

Femeia îşi duse palmele la ochi şi se aplecă în faţă, plângând. Asta-l enervă şi mai tare, ceea ce trebuia pus, cel puţin în parte, pe seama faptului că, după părerea lui, ea refuza, de fapt, să vadă: prefera să-şi pună mâinile la ochi şi să-l lase pe el s-o conducă, de ce nu, întotdeauna se găsise cineva în preajma Eroinei Noastre, Micuţa Rita, care să se îngrijească de ea. Se găsise cine să conducă maşina, cine să se ocupe de afaceri, cine să spele W.C.-ul şi cine să completeze declaraţiile pentru impozit. Iar nouă nu ne mai rămâne decât să ascultăm muzica lui Debussy ăla, dulce de-ţi vine să borăşti, să ne punem mâinile cu unghiile bine îngrijite la ochi şi să lăsăm restul în seama lui Larry. Ai grijă de mine, Larry, după ce am văzut ce i s-a întâmplat monstrului-urlător, m-am hotărât că nu vreau să mai văd nimic. Pentru o persoană cu educaţia şi cu rangul meu, mi se pare sordid.

Îi smulse mâinile de la ochi. Ea se aplecă şi încercă să-şi acopere iarăşi faţa.

- Uită-te la mine.

Femeia clătină din cap.

- Uită-te la mine, Rita, fir-ar să fie.

Ea se conformă, în cele din urmă, dar într-un fel straniu şi ezitant, ca şi cum s-ar fi aşteptat să se năpustească asupra ei şi cu pumnii, după violenţele verbale la care fusese supusă. Judecând după ce se petrecea în mintea lui, presupunerea nici nu era atât de exagerată.

- Vreau să-ţi explic cum stăm, pentru că tu nu prea înţelegi în ce situaţie suntem. Problema este că mai avem de mers încă vreo treizeci sau patruzeci de kilometri, iar dacă te infectezi de la rănile astea, s-ar putea să faci o septicemie şi să mori. Ideea e că a sosit momentul să nu-ţi mai ţii palma în fund şi să mă ajuţi şi tu puţin.

O ţinuse de partea de sus a braţului, iar acum constată că degetele mari aproape dispăruseră în carnea femeii. Furia i se domoli când văzu urmele roşii rămase când îi dădu drumul. Se retrase cu un pas, simţindu-se din nou nesigur pe el, realizând, cu dezgust, că reacţia lui fusese din nou exagerată. Larry Underwood loveşte iarăşi. Dacă era aşa de deştept, de ce nu-i verificase încălţămintea înainte de plecare?

Pentru că asta este problema ei, se apără morocănos o parte din el.

Nu, nu era adevărat. Fusese chiar problema lui. Pentru că ea nu se pricepea. Iar dacă avea de gând s-o ia cu el (şi de-abia astăzi îi trecuse prin minte că viaţa i-ar fi fost mult mai uşoară dacă n-o lua), nu avea încotro, era răspunzător şi de ceea ce i se întâmpla ei.

Să fiu al naibii, n-am nici o treabă cu ea, îi şopti vocea aceea morocănoasă.

Maică-sa: ţie, Larry, nu-ţi place decât să primeşti.

Fata aia din Fordham, care se ocupa de igiena bucală, ţipând după el, pe fereastra deschisă: Am crezut că eşti un băiat de treabă! Dar nu eşti băiat de treabă!

Larry, ţie îţi lipseşte ceva. Nu eşti în stare decât să iei.

Asta-i o minciună! O minciună SFRUNTATĂ!

- Rita, te rog să mă ierţi.

Femeia se aşeză pe pavaj, cu bluza ei fără mâneci şi pantalonii albi, cu părul încărunţit şi îmbătrânit. Se aplecă şi-şi obloji labele rănite. Nu voia să-l privească.

- Te rog să mă ierţi, repetă el. Uite ce e... nu aveam nici un drept să-ţi arunc cuvintele alea.

De fapt avea, dar asta nu mai conta. Când îţi ceri scuze, lucrurile se aşează în făgaşul lor normal. Aşa se întâmplă pe lumea asta.

- Mergi mai departe, Larry, nu vreau să pierzi timpul din cauza mea.

- Ţi-am zis că vreau să mă ierţi, spuse el, puţin arţăgos. O să facem rost de nişte pantofi şi ciorapi albi, pentru tine. O să...

- Ba n-o să mai facem nimic. Mergi pe drumul tău.