Merseră mai repede. Gura tunelului se afla acum nu departe de ei. Fusese blocată cu două uriaşe camioane ale armatei, parcate bot în bot. Camioanele nu lăsau să pătrundă decât o mică parte din lumina zilei; dacă nu s-ar fi aflat acolo, Larry şi Rita s-ar fi bucurat de lumină cu mult mai devreme. Acolo unde trotuarul cobora, întâlnindu-se cu rampa ce ducea afară, exista încă un număr de cadavre. Se strecurară printre camioanele militare, sărind peste barele lor unite. Rita nu se uită înăuntru, spre deosebire de Larry. Văzu o mitralieră cu trepied, cutii cu muniţie şi o canistră în care, din câte ghicea el, erau gaze lacrimogene. Şi trei bărbaţi morţi, pe deasupra.

Ieşind din tunel, îi luă în primire o adiere de vânt încărcată de umezeală, iar mirosul ei nemaipomenit de proaspăt părea să le sugereze că efortul meritase. El îi spuse acest lucru Ritei, care-i făcu semn că este de acord şi-şi sprijini capul de umărul lui, pentru o clipă.

- Cu toate acestea, n-aş mai trece prin tunel, nici dacă mi-ai oferi un milion de dolari, zise ea.

- Peste câţiva ani ai să te foloseşti de bani drept hârtie igienică. Nu merită să vorbeşti despre ei.

- Dar eşti sigur că...

- Că nu era vorba doar de New York? Priveşte înaintea noastră!

Gheretele unde se încasau banii pentru trecerea prin tunel erau pustii. Cea din mijloc se transformase într-o grămadă de cioburi. Dincolo de ele, firele de circulaţie către vest erau goale, cât vedeai cu ochii, în schimb cele ce duceau spre est, către oraş, adică cele ce pătrundeau în tunel, erau aglomerate de un intens trafic nemişcat.

Pe drumul de acces exista o grămadă de trupuri, asupra căreia privegheau mai mulţi pescăruşi.

- Dumnezeule Mare, rosti ea, sfârşită de puteri.

- Tot atâţia oameni doreau să pătrundă în New York, câţi încercau să scape de acolo. Nu înţeleg de ce s-au chinuit să blocheze tunelul la capătul dinspre Jersey. Din câte îmi închipui, nici ei nu ştiau prea bine de ce. A venit careva cu o idee strălucită, unul din ăia care se prefac de minune că muncesc...

Dar ea se aşezase în mijlocul străzii şi plângea.

- Nu trebuie să plângi, o împăcă el, îngenunchind alături de ea. Experienţa din tunel îi era prea proaspătă ca să se poată supăra pe ea. Totul e-n regulă, Rita.

- Ce este în regulă? suspină ea. Ce anume? Spune-mi tu doar un singur lucru.

- Oricum, am reuşit să ieşim. Asta-i ceva. Şi avem aer proaspăt. Dacă stau şi mă gândesc, niciodată nu a fost aşa aer curat în New Jersey.

Replica lui reuşi să-i smulgă un zâmbet stins. Larry cercetă zgârieturile de pe obrazul şi tâmpla ei, acolo unde o crestaseră aşchiile sărite din pereţi.

- N-ar fi rău să mergem la o farmacie şi să dăm cu nişte apă oxigenată peste răni, îi zise el. Te simţi în stare să mergi?

- Da. Îl privea cu o recunoştinţă tâmpă, ceea ce-l făcea să nu se simtă la largul lui. Şi o să-mi fac rost de nişte pantofi noi. De sport. Am să fac exact ce-mi spui tu, Larry. Sunt hotărâtă să nu-ţi ies din vorbă.

- Am ţipat la tine pentru că mă enervasem, îi răspunse el calm. Îi dădu părul pe spate şi o sărută pe una dintre tăieturile de deasupra ochiului drept. Nu sunt un băiat chiar aşa de rău, adăugă el.

- Nu-ţi cer decât să nu mă părăseşti.

O ajută să se ridice şi-şi trecu un braţ în jurul taliei ei. Porniră încet spre şirul de gherete şi se strecurară printre ele, lăsând în urma lor New Yorkul, dincolo de fluviu.

CAPITOLUL 36

ÎN CENTRUL ORAŞULUI Ogunquit exista un mic parc, înzestrat cu toate cele cuvenite, tunul din Războiul Civil şi Monumentul Eroilor; după moartea lui Gus Dinsmore, Frannie Goldsmith se duse acolo şi se aşeză în apropierea iazului cu raţe, aruncând din când în când pietre în apă şi urmărind undele concentrice pe suprafaţa calmă până când ajungeau la crinii de la marginea lacului şi se pierdeau rând pe rând.

Cu două zile în urmă, îl dusese pe Gus la casa Hanson, de pe plajă, temându-se că dacă mai aştepta, Gus nu va mai fi în stare să meargă şi va trebui să-şi găsească "odihna veşnică", aşa cum ar fi numit-o strămoşii ei, printr-un eufemism atât de înspăimântător, şi totuşi potrivit, în ghereta mică şi fierbinte din apropierea parcării plajei publice.

Crezuse că Gus va muri în seara respectivă. Avea temperatură foarte ridicată şi delira îngrozitor, căzuse în două rânduri din pat şi bântuise, clătinându-se pe picioare, prin dormitorul doamnei Hanson, răsturnând lucruri, căzând în genunchi şi ridicându-se din nou. Striga după oameni care nu se aflau acolo, le răspundea, îi urmărea cu priviri în care se puteau citi nenumărate emoţii, mergând de la veselie la teamă, până când Frannie începu să simtă că însoţitorii invizibili ai lui Gus erau personaje reale, iar ea o simplă fantomă. Îl rugase pe Gus să se întoarcă în pat, dar ea nici nu exista pentru el. Trebuia să i se ferească mereu din cale; dacă nu l-ar fi ocolit, ar fi rasturnat-o la pământ şi ar fi trecut peste ea.

În cele din urmă, căzuse pe pat şi trecuse de la starea de delir energic la o inconştienţă însoţită de gemete şi respiraţie grea, iar Fran presupusese că intrase în comă. Dar a doua zi de dimineaţă, când îl vizitase, Gus stătea în pat, rezemat de perne, citind un Western ieftin, descoperit pe un raft. Îi mulţumi pentru că se îngrijise de el şi-i spuse, cu toată seriozitatea, că spera să nu fi zis sau făcut ceva ce nu se cuvenea, cu o seară în urmă.

Când auzi că nu făcuse nimic rău, Gus aruncă priviri pîine de îndoială în jur, în dormitorul distrus, şi-i răspunsese că, în orice caz, era frumos din partea ei să-i spună asta. Îi preparase o supă, pe care el o sorbise cu poftă, iar când i se plânsese cât de greu îi venea să citească fără ochelari, pe care şi-i spărsese când făcuse de pază la baricada înălţată în partea sudică a oraşului, cu o săptămână în urmă, ea luase cartea (în pofida slabelor lui proteste) şi-i citise patru capitole din romanul Crăciun în flăcări, scris de femeia aceea care locuia în nord, în Haven. Din câte înţelegea ea, şeriful John Stoner avea probleme cu nişte huligani din orăşelul Roaring Rock, Wyoming - şi, ceea ce era chiar mai rău, nu reuşea să găsească un cadou de Crăciun pentru tânăra şi încântătoarea lui soţie.

Fran plecase de acolo mai optimistă, sperând că Gus s-ar putea înzdrăveni. Dar în ultima noapte îi fusese din nou foarte rău şi murise azi-dimineaţă, la ora 7.45, adică de-abia acum o oră şi jumătate. Rămăsese conştient până la capăt, fără să-şi dea seama însă cât de gravă era starea în care se găsea. Îi spusese că şi-ar fi dorit foarte tare un sifon cu îngheţată, de felul celor pe care Gus şi fraţii lui le primeau de la tatăl lor de fiecare 4 Iulie, precum şi de Ziua Muncii, când venea bâlciul la Bangor. Dar în momentul respectiv, nu mai exista curent electric la Ogunquit - se oprise fix la ora 9.17 p.m., în seara de 27 iunie, pe ceasurile acţionate cu electricitate - iar în oraş nu mai puteai găsi îngheţată. Se întrebase dacă nu mai exista cineva în oraş care să aibă un generator automat pe bază de benzină, cu un frigider legat de el printr-un circuit de siguranţă, ba chiar se gândise să plece în căutarea lui Harold Lauder, ca să-l întrebe, dar tocmai atunci Gus ajunsese la ultimele lui respiraţii chinuite. Totul durase doar cinci minute, timp în care ea îi susţinuse capul cu o mână, ştergându-i expectoraţiile abundente de la gură cu mâna cealaltă. Apoi venise sfârşitul.

Frannie îl acoperise cu un cearşaf curat şi-l lăsase pe patul lui Jack Hanson, din dormitorul cu vedere la ocean. După aceea venise aici şi de atunci arunca pietre în Iac, fără să se gândească aproape la nimic. În subconştientul ei înţelegea că lipsa de gânduri era bună: nu avea nimic în comun cu acea stranie stare de apatie care o copleşise în ziua de după moartea tatălui ci. De atunci, se regăsise din ce în ce mai mult. Făcuse rost de o tufă de trandafiri de la florăria lui Nathan, pe care o plantase cu grijă la picioarele mormântului lui Peter. Era convinsă că se va prinde minunat, după cum s-ar fi exprimat tatăl ei. Absenţa gândurilor nu reprezenta acum decât un fel de odihnă, după ce-l ajutase pe Gus să treacă prin ultimele clipe. Nu avea nimic de-a face cu preludiul nebuniei, pe care-l trăise atunci. Experienţa aceea o făcea să se gândească acum la traversarea printr-un tunel cenuşiu şi puturos, plin de umbre, mai degrabă simţite decât văzute; un tunel prin care n-ar mai fi vrut să călătorească vreodată.

Curând însă, avea să fie nevoită să se gândească la ceea ce urma să facă, iar orice plan de viitor îl includea, inevitabil, şi pe Harold Lauder. Şi nu numai din cauză că ea şi Harold erau ultimele două persoane din acea regiune, ci şi pentru că nu ştia ce s-ar fi ales de băiat dacă nu se ocupa cineva de el. Nu că ea ar fi cea mai practică fiinţă de pe lumea asta, dar de vreme ce se găsea aici, ei şi nu altcuiva îi revenea treaba asta. Tot nu-l plăcea prea tare, dar cel puţin el încercase să fie plin de tact şi dovedise că este în stare să se comporte cuviincios. Ba chiar foarte cuviincios, judecând după felul lui puţin ciudat de a fi.

Harold o lăsase în pace de la întâlnirea de acum patru zile, probabil respectându-i dorinţa de a se reculege după moartea părinţilor ei. Dar îl văzuse, din când în când, în Cadillacul lui Roy Brannigan, mergând fără ţintă dintr-un loc într-altul. Iar în două rânduri, când vântul bătea din direcţia potrivită, reuşise să audă ţăcănitul maşinii lui de scris de la fereastra dormitorului ei. Faptul că era atâta linişte, încât să se poată auzi sunetul acela, deşi casa familiei Lauder era aproape la doi kilometri şi jumătate, părea să sublinieze realitatea celor ce se întâmplaseră. O amuza puţin faptul că, deşi Harold nu se mai despărţea de Cadillac, nu se gândise să-şi înlocuiască vechea maşină de scris eu unul dintre modelele acelea electrice, care torceau atât de liniştit.

Nu că acum ar mai fi fost cazul, se gândi ea, ridicându-se în picioare şi scuturându-se pe fundul pantalonilor scurţi. Îngheţata şi maşinile electrice de scris ţineau de domeniul trecutului. Deveni tristă şi nostalgică şi se întrebă încă o dată, profund nedumerită, cum a fost posibil să se întâmple o asemenea catastrofă, în doar două săptămâni.

Sigur mai existau şi alţi oameni, indiferent ce zicea Harold. Dacă sistemul autorităţii se prăbuşise, pentru moment, nu le rămânea decât să-i găsească şi pe ceilalţi oameni izolaţi şi să reînchege sistemul. Nu-i trecu prin cap să se întrebe de ce anume "autoritatea" i se părea un lucru atât de necesar, tot aşa cum nu-şi pusese problema de ce se simţise în mod automat responsabilă pentru Harold. Pur şi simplu aşa i se părea. Structura era indispensabilă.

Plecă din parc şi o porni încet de-a lungul lui Main Street, în direcţia casei Lauder. Se făcuse deja cald, dar aerul era împrospătat de briza mării. Simţi deodată nevoia să coboare spre plajă, să găsească nişte ierburi marine frumoase şi să ciugulească din ele.

- Dumnezeule, eşti dezgustătoare, zise ea cu voce tare.

Bineînţeles că nu era dezgustătoare, ci însărcinată, şi nimic mai mult. Asta era situaţia. Săptămâna viitoare va pofti sandvişuri Bermuda cu ceapă. Cu hrean şi smântână.

Se opri la colţul unei străzi, încă departe de casa lui Harold, descoperind, pe neaşteptate, de câtă vreme nu se mai gândise la "starea ei delicată". Mai înainte, descoperea gândul acesta, sunt-însărcinată, pândind-o de după fiecare colţ, ca o mizerie pe care uita mereu s-o cureţe: trebuie să duc neapărat rochia albastră la curăţat până vineri (peste câteva luni pot să o atârn în debara, pentru că sunt-însărcinată); n-ar fi rău să-mi fac un duş (peste câteva luni o să arăt de parcă s-a băgat o balenă în baie, pentru că sunt-însărcinată). Ar trebui să schimb uleiul la motor înainte să-mi cadă pistoanele sau cine ştie ce să se mai întâmple (şi mă întreb ce-ar zice Johnny de la Citgo dac-ar şti că sunt-însărcinată). Dar poate că se obişnuise cu ideea, între timp. Dacă stai şi te gândeşti, trecuseră aproape trei luni de sarcină, deci o treime din întreaga perioadă.

Pentru prima oară se întrebă, cu oarecare nelinişte, cine o va ajuta să nască.

Din spatele casei familiei Lauder venea zgomotul cadenţat, clic-clic-dic, al unui aparat manual de tuns iarba, iar când Fran ocoli colţul casei, ceea ce văzu i se păru atât de curios, încât doar surpriza ei deplină o împiedică să izbucnească în râs.

Harold tundea gazonul, îmbrăcat numai într-un slip albastru, mic şi strâns pe trup. Pielea lui albă strălucea de transpiraţie; pletele i se lipiseră de pielea gâtului (deşi trebuie spus că Harold, spre cinstea lui, părea să se fi spălat pe cap în trecutul nu prea îndepărtat). Cutele de grăsime de pe abdomen şi de pe coapse îi dansau într-un ritm drăcesc. De la iarba tăiată prin care călca, picioarele i se înverziseră până mai sus de glezne. Spatele i se înroşise, dar nu puteai spune cu exactitate dacă din cauza efortului sau fiindcă-l bătuse soarele.

Dar Harold nu tăia iarba, ci mai degrabă alerga. Pajiştea din spatele casei cobora lin către un frumos zid din piatră, de formă neregulată, iar în mijlocul ei se afla un chioşc octogonal. Aici îşi organizau ca şi Amy "ceaiurile", pe când erau doar nişte fetiţe - îşi aminti Frannie, cuprinsă de un val de nostalgie neaşteptat de dureros - în zilele când încă mai plângeau la sfârşitul poveştii cu ţesătura lui Charlotte şi suspinau după Chuckie Mayo, cel mai grozav băiat din toată şcoala. Verdele-crud şi pacea ce domnea asupra gazonului familiei Lauder te duceau cu gândul la Anglia, dar scena pastorală fusese invadată acum de un derviş în slip albastru. Când Harold se întoarse spre colţul de nord-est, unde terenul familiei Lauder era despărţit de cel al familiei Wilson printr-un şir de tufişuri de mur, Frannie auzi gâfâitul lui de-a dreptul alarmant. Băiatul coborî panta în trombă, aplecat asupra coarnelor în formă de T ale maşinii, ale cărei lame zbârnâiau. Smocurile de iarbă se uneau într-un fel de jet verde, acoperind labele lui Harold. Tunsese cam jumătate din pajişte; ceea ce-i rămăsese era un pătrat din ce în ce mai mic, cu chioşcul în mijloc. Ajuns în josul pajiştei, se întoarse şi se avântă din nou în sus, ascuns o vreme vederii de clădire, făcându-şi curând apariţia, concentrat asupra maşinii lui ca un pilot de curse de Formula 1. Cam pe la jumătatea urcuşului, o zări. În exact aceeaşi fracţiune de secundă, Frannie i se adresă timid:

- Harold?

Văzu că obrajii lui erau scăldaţi în lacrimi.

- Vai! zise, sau mai curând chiţăi Harold.

Îl luase prin surprindere, descoperindu-l într-o lume doar a lui şi, pentru un moment, Fran se temu ca şocul, în combinaţie cu extenuarea, să nu-i pţovoace cumva un atac de cord.

Apoi băiatul porni în goană spre casă, stârnind cu picioarele brazdele de iarbă; Fran era vag conştientă de mireasma de fân ce se răspândea în aerul fierbinte al verii.

Încercă să se apropie de el.

- Harold, ce s-a întâmplat?

Băiatul urca grăbit treptele verandei. Deschise uşa din spate, dispăru înăuntru şi trânti uşa după el, cu toată forţa. În liniştea ce se aşternu după aceea, se auzi ţipătul strident al unei gaiţe şi gălăgia făcută de cine ştie ce animal mic în tufişurile de dincolo de zidul din piatră. Maşina abandonată rămase cu iarba tăiată în spatele lamelor şi iarbă înaltă în faţă, la mică distanţă de chioşcul unde ea şi Amy băuseră cândva limonadă în ceştile de la bucătăria păpuşii Barbie, cu degetele mici ridicate elegant în aer.

Frannie rămase nehotărâtă pentru o clipă; în cele din urmă, se duse şi bătu la uşă. Nu primi nici un răspuns, dar reuşi să distingă plânsul lui Harold undeva, în interiorul casei.

- Harold?