- Aşa-i zici tu sau aşa îşi zice el?
- Eu îi spun aşa.
- Mi se pare foarte potrivit, zise ea deschizând poşeta făcută (poate) din nurcă şi scoţând un pachet de ţigări mentolate. Mie-mi pare un Diogene ieşit din minţi.
- Mda, care nu mai caută un om, ci un monstru, spuse Larry, izbucnind iarăşi în râs.
Ea-şi aprinse o ţigară şi suflă fumul afară.
- Nici el nu este bolnav, spuse Larry. Însă aproape toţi ceilalţi oameni sunt bolnavi.
- Portarul meu pare foarte sănătos, spuse Rita. Nu şi-a părăsit postul. Când am plecat, în dimineaţa aceasta, i-am dat cinci dolari bacşiş. Nu ştiu dacă i-am dăruit banii pentru că este sănătos sau pentru că a rămas la post. Tu ce părere ai?
- Nu te cunosc suficient de bine ca să mă pot pronunţa.
- Nu, sigur că nu. Îşi puse ţigările la loc, în geantă, iar el văzu că înăuntru se afla un revolver. Ea îi urmări privirea. A fost al soţului meu. El a fost directorul unei importante bănci din New York. Acesta era întotdeauna răspunsul lui când era întrebat cu ce anume îşi câştiga existenţa. Sunt-directorul-unei-importante-bănci-din-New-York. A murit acum doi ani. Lua prânzul cu unul dintre arabii aceia care lasă întotdeauna senzaţia că-şi freacă întreaga suprafaţă a pielii expusă vederii cu alifie marca Brylcreem. A făcut un infarct fatal. A murit cu cravata la gât. Nu eşti de părere că această formulare ar putea echivala cu vechea expresie "a muri cu cizmele în picioare"? Harry Blakemoor a murit cu cravata la gât. Îmi place cum sună, Larry.
O cinteză ateriză în faţa lor şi începu să scurme în ţărână.
- Îi era o frică nebună de spărgători, de aceea avea arma asta. Este adevărat că pistoalele au recul şi fac foarte mult zgomot când tragi, Larry?
Larry, care nu trăsese în viaţa lui cu un revolver, îi răspunse:
- Nu cred că la dimensiunile astea are recul prea mare. E calibru 38?
- Cred că doar 32. Scoase arma din poşetă, iar el remarcă înăuntru o mulţime de sticluţe cu pastile. De această dată, ea nu-i urmă privirea, pentru că fixa un arbust aflat la distanţă de cinci sau şase metri. Vreau să încerc. Ce zici, pot să nimeresc în trunchiul copacului acela?
- Nu ştiu, îi răspunse el cu teamă. Nu ştiu dacă...
Femeia apăsă pe trăgaci, iar arma bubui infernal. În coaja copăcelului apăru o gaură.
- La fix, comentă ca, suflând fumul din ţeava pistolului ca un luptător înrăit.
- Nemaipomenit, îngăimă Larry, al cărui puls reveni oarecum la normal de-abia după ce ea pusese revolverul la locul lui.
- N-aş fi în stare să omor un om cu el. Sunt sigură de asta. Iar în curând nici nu voi mai avea, oricum, în cine trage.
- O, de asta nu sunt chiar atât de sigur.
- Te uitai la inelele mele. Ţi-ai dori unul dintre ele?
- Cum? Nu!
Roşeaţa i se urcă din nou în obraji.
- Fiind bancher, soţul meu credea în diamante. Credea în ele tot aşa cum baptiştii cred în Apocalipsă. Am o mulţime de diamante, care sunt toate asigurate. Că aveam în stăpânire pietrele astea, Harry al meu şi cu mine, nu era poate mare lucru, dar adeseori îmi venea să cred că aveam o garanţie pentru absolut totul. Înţelegi, Larry? Dacă acum cineva ar râvni la diamantele mele, i le-aş da fără să protestez. Şi, dacă stai să te gândeşti, acum nu mai sunt decât nişte simple pietre, nu?
- Cred că ai dreptate.
- Sigur că da, spuse ea, iar muşchiul acela de la gât îi tresări iarăşi. Dacă un bandit ar dori să mi le ia, nu numai că i le-aş oferi cu dragă inimă, dar i-aş spune şi adresa firmei Cartier. Colecţia lor de pietre preţioase este cu mult mai bogată decât a mea.
- Şi acum ce-ai de gând să faci?
- Tu ce-ai propune?
- Habar n-am, răspunse Larry cu un oftat.
- Răspunsul meu este acelaşi.
- Ştii ceva? Azi-dimineaţă l-am văzut pe un individ care spunea că are de gând să se ducă pe Yankee Stadium şi să facă la... să se masturbeze în mijlocul terenului.
Simţea cum i se ridică din nou sângele în obraji.
- Mi se pare o plimbare îngrozitor de lungă. De ce nu i-ai sugerat să-şi aleagă un loc mai în apropiere?
Oftă, iar oftatul i se transformă apoi într-un fior. Îşi deschise poşeta, scoase un flacon de medicamente şi vârî în gură o pastilă gelatinoasă.
- Ce este? se interesă Larry.
- Vitamina E, îi răspunse ea cu un zâmbet strălucitor şi fals.
Ticul de la gât îi reveni o dată sau de două ori. Femeia se linişti apoi.
- Barurile sunt pustii, îi spuse Larry deodată. Am intrat la Pat's, pe Forty-third, nu era absolut nimeni înăuntru. Au barul acela imens, din mahon, m-am dus în spatele lui şi mi-am turnat un pahar de apă plin cu Johnnie Walker. Apoi mi-am dat seama că nu aveam nici un chef să mă aflu acolo. L-am lăsat pe tejghea şi am plecat.
Oftară la unison, ca un duet.
- Eşti o persoană foarte plăcută, declară ea. Îmi place de tine. Şi mi se pare nemaipomenit că nu eşti nebun.
