Bucata de prăjitură dispăru în gura lui Harold dintr-o singură înghiţitură. Durerea tardivă nu-i afectase apetitul, remarcă Frannie, apoi ajunse la concluzia că era un mod cam necinstit de a gândi.

- Ce anume? se interesă ca.

- Mă bate gândul să plec spre Vermont, îi răspunse el nesigur pe sine. N-ai vrea să mă însoţeşti?

- De ce tocmai în Vermont?

- Acolo există un centru guvernamental epidemiologic şi de boli contagioase, într-un oraş numit Stovington. Nu e cât cel din Atlanta, dar este, în orice caz, cu mult mai aproape. Mă gândesc că dacă mai există oameni în viaţă şi care luptă împotriva gripei, mulţi dintre ei trebuie să fie chiar acolo.

- Dar cum să fi scăpat de moarte?

- Nu-i exclus să fie morţi cu toţii. Îi răspunse Harold pe un ton afectat. Dar în locuri ca Stovington, unde au de-a face cu boli contagioase, tipii ştiu să-şi ia măsuri de precauţie. Iar dacă centrul mai funcţionează, îmi închipui că sunt în căutarea unora ca noi. Adică imuni.

- De unde ştii tu atâtea lucruri, Harold?

Îl privea cu admiraţie vizibilă, ceea ce-l făcu pe Harold să se îmbujoreze de fericire.

- Citesc foarte mult. Nici unul dintre locurile despre care-ţi vorbeam nu sunt secrete. Ce părere ai, Fran?

După părerea ei, era o idee minunată. Cu atât mai mult cu cât intra în acord deplin cu nevoia ei confuză de structură şi autoritate. Respinse imediat contraargumcntul lui Harold, că oamenii din acea instituţie ar putea să fi murit, fără excepţie. Vor merge la Stovington, vor fi internaţi, testaţi, iar din toate analizele va rezulta cu siguranţă o discrepanţă oarecare, o diferenţă între ei şi toţi ceilalţi oameni care se îmbolnăviseră şi muriseră. Atunci nu-i trecu prin cap să se întrebe la ce bun să mai fi fost descoperit acum un vaccin.

- Cred că ar trebui să găsim un ghid al drumurilor şi să vedem cum putem ajunge acolo, cât mai repede cu putinţă, propuse ea.

Harold se lumină la faţă. O clipă, fu convinsă că o va săruta, iar în acel moment unic i-ar fi permis s-o facă, probabil, dar clipa trecu zadarnic pentru Harold. Privind retrospectiv, ea se bucură că nu se întâmplase altfel.

Ai fi zis că toată călătoria este o joacă, judecând după atlasul drumurilor, pe care întreaga distanţă apărea redusă la lungimea unui deget. Porneai pe US 1 spre 1-95,1-95 te scotea la US 302, care te purta spre nord-vest, printre oraşele din zona de lacuri a Maineului de vest, traversa prin trecătoarea New Hampshire, după care pătrundea în Vermont. Stovington se găsea la doar treizeci de mile vest de Barre, accesibil fie pe şoseaua Vermont 61, fie pe 1-89.

- Care-ar fi, prin urmare, distanţa totală? se interesă Fran.

Harold făcu rost de o riglă, măsură, apoi consultă scara hărţii.

- N-ai să mă crezi, o preveni el, morocănos.

- Cât este? O sută cincizeci de kilometri?

- Aproape cinci sute.

- Vai, Doamne. Asta înseamnă că ideea mea nu-i bună. Citisem undeva că poţi străbate pe jos cele mai multe state din New England într-o singură zi.

- Nu-i decât o păcăleală, îi explică Harold pe tonul lui savant. E adevărat, poţi pune piciorul în patru state - Connecticut, Rhode Island, Massachusetts şi chiar să traversezi şi graniţa Vcrmontului - în douăzeci şi patru de ore, dar asta numai dacă procedezi corect; e ca-n jocurile acelea de îndemânare - dacă ştii cum, pare simplu, dacă nu, e de-a dreptul imposibil.

- Dar asta de unde Dumnezeu o mai ştii? întrebă ea, amuzată.

- Din Guiness Book of World Records, îi mărturisi el cu dispreţ. Mai cunoscută şi sub denumirea de Biblia din Sala de Studiu a Liceului Ogunquit. De fapt, mă gândeam la biciclete. Sau... nu ştiu... poate mai bune ar fi nişte scutere.

- Harold, eşti un adevărat geniu, declară ea solemn.

Harold tuşi, îmbujorat şi mulţumit.

- Mâine dimineaţă am putea merge până la Wells, pe biciclete. Este acolo o reprezentanţă Honda... ştii să conduci o Honda, Fran?

- Pot să învăţ, dacă mergem mai încet o bucată de drum.

- O, cred c-ar fi o neghiobie să gonim. După fiecare curbă fără vizibilitate am putea nimeri în vreun baraj din maşini răsturnate.

- Da, da, nu poţi şti niciodată. Dar de ce să mai aşteptăm până mâine? De ce nu plecăm chiar azi?

- Păi, e trecut de ora 2, îi replică el. Prea departe de Wells nu avem cum ajunge, oricum; trebuie să ne şi echipăm, pe deasupra. Asta o facem mai uşor aici, în Ogunquit, pentru că ştim de unde. Apoi, avem bineînţeles nevoie şi de nişte arme.

I se întâmplă un lucru cu adevărat ciudat. De îndată ce el pomeni cuvântul acela, Fran se gândi la copilul ei.

- De ce avem nevoie de arme?

Harold o măsură, apoi îşi coborî privirile. O puternică roşeaţă îi urca dinspre gât pe obraji.

- Deoarece poliţia şi judecătorii au dispărut, deoarece tu eşti o femeie frumoasă şi unii oameni... unii bărbaţi... s-ar putea să nu fie... nişte gentlemeni. De asta.

Faţa lui devenise stacojie.

El vorbeşte despre viol, îi trecu prin minte. Viol. Dar cum i-ar putea trece cuiva prin minte să mă violeze, eu-sunt-însărcinată. Şi totuşi, nimeni nu are ştiinţă de asta, nici măcar Harold. Şi dacă-i mărturiseai celui care-şi pusese în gând să te violeze: Am să te rog frumos să nu faci asta, pentru că eu-sunt-însărcinată, puteai oare să trăieşti cu speranţa că el ţi-ar răspunde: Vai, doamnă, îmi pare rău, mă duc să violez altă fată?

- Foarte bine, se hotărî ea. Luăm şi arme. Totuşi, am putea ajunge astăzi până la Wells.

- Mai există un lucru anume pe care vreau să-l îndeplinesc aici, îi spuse Harold.

Acoperişul de pe şura lui Moses Richardson era îngrozitor de fierbinte. Transpiraţia începuse să se scurgă pe trupul fetei încă de când ajunseseră în podul cu fân, iar după ce urcase scara şubredă ce ducea din pod şi până pe acoperiş, se simţea scăldată în sudoare: bluza i se întunecase la culoare, lipindu-i-se de sâni.

- Eşti convins că ceea ce facem noi e într-adevăr util, Harold?

- Nu ştiu sigur. Dar şura se vede foarte bine din US 1, pe unde cred că vor trece cei mai mulţi oameni. Oricum, n-are ce strica.

Băiatul căra o găleată cu vopsea albă şi o pensulă mare, în ambalajul ei de celofan.

- Decât dacă se întâmplă cumva să cazi şi să-ţi frângi oasele. Cred că n-ai scăpa cu viaţă dintr-o asemenea căzătură.

Din cauza căldurii, o durea capul, iar Cola băută la prânz i se plimba prin burtă, provocându-i o imensă greaţă.

- N-am să cad, îi răspunse Harold scurt, apoi îi aruncă o privire. Fran, nu arăţi prea bine.

- Din cauza căldurii, îi răspunse ea stins.

- Atunci coboară, pentru numele lui Dumnezeu. Întinde-te la umbra unui copac. Şi uită-te cum Omul-Păianjen, sfidând moartea, îşi execută numărul pe abruptul acoperiş, înclinat cu zece grade, al şurii lui Moses Richardson.

- Lasă gluma. Eu rămân la părerea mea că este un gest stupid. Şi periculos.

- Se poate, dar o să mă simt mult mai bine după ce-l voi fi îndeplinit. Haide, Fran, coboară.

Să ştii că o face pentru mine, îi trecu prin minte lui Fran.