Tuşi, apoi se puse să geamă deznădăjduit.
Dar Stu nu era în stare să facă aşa ceva şi, ascultând suspinele neîncetate şi cavernoase ale lui Vic, nervii lui Stu cedară. Fugi spre lifturi, cât mai departe de faţa aceea înnegrită, ca o lună în eclipsă parţială, pe jumătate convins că Vic îl va striga cu vocea aceea neajutorată şi stridentă pe care bolnavii par s-o capete atunci când au nevoie de ceva de la oamenii sănătoşi din jurul lor. Dar Vic nu făcu decât să geamă în continuare, ceea ce era şi mai rău, într-un fel.
Uşa liftului se închisese şi cabina pornise în jos, când lui Stu îi trecu prin minte că locul respectiv putea conţine o cursă. Alegerea i se părea mai mult decât nimerită. Un gaz otrăvitor, poate, sau un circuit scos din funcţiune, din cauza căruia cabina să se desprindă din cabluri şi să se prăbuşească în gol, zdrobindu-se în fundul puţului. Se plasă în mijlocul liftului şi, nervos, începu să caute în jur răsuflători sau orificii ascunse. Claustrofobia îl atinse cu mâna ei acoperită cu mănuşi din cauciuc şi, subit, dimensiunile liftului părură să se reducă la acelea ale unei cabine telefonice, apoi ale unui coşciug. Este careva amator să fie îngropat de viu?
Se pregăti să apese butonul STOP, dar se întrebă la ce i-ar fi ajutat, mai ales dacă liftul se oprea între etaje. Înainte să-şi poată răspunde la această întrebare, liftul execută o oprire lină, normală.
"Şi dacă aici mă aşteaptă oameni înarmaţi?"
După ce uşile se deschiseră însă, singura santinelă era o femeie moartă, în uniformă de asistentă medicală. Zăcea ghemuită în poziţie de fetus lângă o uşă pe care se putea citi TOALETĂ PENTRU FEMEI.
Stu se holbă atâta vreme la ca, încât uşa culisantă a liftului începu să se închidă la loc. Întinse un braţ şi, ascultătoare, uşa se redeschise. Ieşi afară. Culoarul conducea spre o intersecţie în formă de T şi o porni într-acolo, ocolind cât mai pe departe cadavrul asistentei.
Auzi un zgomot în spatele lui şi se întoarse, ridicând arma, dar nu erau decât uşile liftului, care se închideau pentru a doua oară. Rămase nemişcat un moment, înghiţi cu greu şi porni mai departe. Mâna din cauciuc se întorsese la el, provocându-i fiori reci pe şira spinării, şoptindu-i: dă-i naibii de calm, hai s-o luăm la fugă, să ieşim cât mai repede de aici, înainte să se ia după noi cineva... ceva... Rezonanţa paşilor lui în coridorul cufundat în semiîntuneric din aripa administrativă îi lăsa impresia că un personaj macabru îi ţine companie: Vii să ne jucăm, Stuart? Foarte bine. Pe lângă el defilau uşi cu geamuri jivratc, fiecare vrând să-i spună propria-i poveste: DR. SLOANE. REGISTRATURĂ. DL. BALLINGER. MICROFILME. ARHIVĂ. DNA WIGGS. Responsabilă cu murăturile, probabil, îi trecu prin minte lui Stu.
În mijlocul intersecţiei în T exista o ţâşnitoare, dar apa caldă, cu gust de clor, îi întoarse pe dos stomacul. Spre stânga nu se vedea nici o ieşire; un indicator de pe peretele acoperit cu faianţă anunţa ARIPA BIBLIOTECII, textul fiind subliniat de o săgeată portocalie. În direcţia respectivă, coridorul părea să se întindă kilometri întregi. La doar vreo douăzeci de metri mai încolo zăcea un bărbat în costum alb, ca un animal straniu aruncat pe un ţărm sterp.
Începuse să-şi piardă capacitatea de orientare. Clădirea aceasta era foarte mare, cu mult mai mare decât îşi închipuise el. Nu c-ar fi avut dreptul să facă prea multe presupuneri pe baza celor văzute atunci când fusese adus aici - adică două holuri, un lift şi o încăpere. Din câte ghicea acum, avea dimensiunile unui spital metropolitan din cele mari. Ar fi putut să bântuie ore întregi, ascultând ecoul propriilor lui paşi, dând din când în când peste cadavre, răspândite peste tot locul, ca nişte premii într-un joc sinistru de descoperire a unei comori. Îşi aminti cum o dusese pe Norma, soţia lui, într-unul dintre spitalele mari de la Houston, atunci când îi descoperiseră cancerul. Oriunde intrai, descopereai pe perete hărţi mici, cu mici săgeţi indicând un punct anume. Pe fiecare săgeată stătea scris: TE AFLI AICI. Scopul lor era ca oamenii să nu se piardă. Ceea ce păţise el acum. Era pierdut. O, Doamne, asta era foarte rău. O nenorocire.
- Ţine-ţi firea, aproape ai scăpat, rosti el.
Ecoul îi trimise vorbele înapoi, sec şi straniu. Nu intenţionase, să vorbească tare şi din această cauză efectul asupra lui fu încă şi mai neplăcut.
Se întoarse spre dreapta, întorcând spatele aripii cu biblioteca, trecu pe lângă mai multe birouri, ajunse la un nou coridor şi o luă pe acolo. Începu să se uite din ce în ce mai des în urmă, asigurându-se că nimeni - iar cel de care se temea cel mai tare era desigur Elder - nu-l urmărea, fără a fi în stare să se convingă că este chiar aşa. La capătul culoarului se afla o uşă închisă pe care scria RADIOLOGIE. De clanţă atârna o notiţă scrisă de mână: ÎNCHIS PÂNĂ LA NOI ORDINE, RANDALL.
Stu se întoarse şi se uită după colţ şi înapoi. În direcţia din care venise. Cadavrul în straie albe devenise acum minuscul, din cauza distanţei, nu mai mare decât un punct, dar faptul că se mai afla acolo, etern şi imuabil, îi dădu impulsul să fugă unde vedea cu ochii.
O porni la dreapta, întorcându-i iar spatele. Douăzeci de metri mai încolo, culoarul se despărţea din nou. Stu alese ramura din dreapta şi trecu pe lângă alte birouri. Coridorul se termina cu laboratorul de microbiologie. Într-una din despărţiturile acestuia, un tânăr în pantaloni scurţi, de jockey, stătea prăbuşit peste birou. Era în stare de comă, sângele scurgându-i-se din nas şi din gură. Respira din greu, cu zgomotul pe care-l stârneşte vântul de octombrie în cocenii uscaţi de porumb.
Stu începu atunci să fugă cu adevărat, străbătând un coridor după altul, din ce în ce mai convins că nu exista nici o ieşire, sau cel puţin nu de la nivelul acesta. Ecoul paşilor îl urmărea, ca şi cum Elder sau Vic mai trăiseră suficient pentru a pune pe urmele lui un pluton de poliţişti militari fantomatici. O altă plăsmuire o alungă apoi pe aceasta, pe care o asocia întrucâtva în mintea lui cu visele ciudate pe care le avusese în ultimele nopţi. Ideea aceasta căpătă o asemenea amploare, încât i se făcu frică să se întoarcă, temându-se că avea să dea cu ochii de o siluetă înveşmântată în costumul alb, pornită cu paşi mari după el, o siluetă în alb fără faţă, ci doar cu un gol negru în spatele ecranului din plexiglas. O arătare infernală, un ucigaş profesionist venit de dincolo de spaţiul şi timpul raţional.
Gâfâind, Stu ocoli un colţ şi sprintă zece metri înainte să-şi dea seama că acel gang se termina brusc; se izbi de o uşă cu un anunţ deasupra ei. Acolo se putea citi: IEŞIRE.
Împinse clanţa, convins că nu se va clinti, dar, spre surprinderea lui, uşa se deschise cu uşurinţă. Coborî patru trepte, până la o altă uşă. În stânga micului antreu porneau alte scări, coborând spre o zonă complet întunecată. Jumătatea superioară a uşii acesteia era din sticlă transparentă, întărită cu o plasă din sârmă. Dincolo de geam era doar noaptea, minunata şi suava noapte de vară şi nesfârşita libertate, visul oricărui om.
Stu continua să privească afară, nemişcat, când o mână se strecură din bezna scării şi-l prinse de gleznă. Un geamăt dureros îi ieşi lui Stu din gâtlej. Se întoarse brusc, simţind un sloi de gheaţă în stomac şi o figură însângerată, ce-i rânjea din obscuritate, se dezvălui privirilor lui.
- Vino jos să mănânci pui cu mine, frumosule, şopti ea cu o voce spartă, de muribund. E aşaaaa de întuneric...
Stu ţipă şi încercă să se elibereze. Fiinţa aceea rânjitoare se agăţă de el, sporovăind, zâmbind şi chicotind. Pe la colţurile gurii i se scurgea sânge sau fiere. Stu lovi cu piciorul degetele ce i se încolăciseră de gleznă, apoi călcă palma. Faţa suspendată în întunericul de pe scară dispăru. Urmă un şir de bufnituri şi bubuituri... după care începură urletele. De durere sau de furie, lui Stu nu-i era foarte limpede. Nu-i păsa. Izbi în uşa de intrare cu umărul. Broasca cedă brusc, iar el se prăvăli afară, rotindu-şi braţele pentru a-şi menţine echilibrul. Fără efect însă, deoarece în cele din urmă căzu pe aleea de ciment.
Se ridică încet, cu prudenţă. Şirul de ţipete încetase în spatele lui. Adierea răcoroasă a serii îi atinse obrajii, uscându-i transpiraţia de pe frunte. Constată aproape cu uimire că în jurul lui existau straturi cu flori şi iarbă. Nicicând nu i se păruse parfumul nopţii mai suav ca acum. Pe cer răsărise luna, subţire ca o seceră. Stu îşi ridică privirile spre ea, cu recunoştinţă, apoi traversă porţiunea de gazon, în direcţia şoselei ce ducea la vale, spre oraşul Stovington. Firele de iarbă erau împodobite cu picături de rouă. Vântul şoptea printre crengile pinilor.
- Sunt viu, rosti Stu Redman în noapte. Sunt viu, slavă Domnului, sunt viu, mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, mulţu-mescu-Ţi Ţie, Doamne, mulţumescu-Ţi Ţie...
Clătinându-se puţin, o porni pe drum în jos.
CAPITOLUL 30
VÂNTUL purta nestingherit colbul peste câmpia acoperită cu vegetaţie pitică a Texasului, iar la apus crea o perdea translucidă, care dădea oraşului Arnette aspectul unei imagini fantomatice, în nuanţe sepia. Reclama Texaco a lui Bill Hapscomb fusese trântită la pământ, iar acum zăcea în mijlocul drumului. Cineva lăsase gazul deschis în casa lui Norm Bruett şi, cu o zi în urmă, o scânteie de la aparatul de aer condiţionat aruncase totul până la cer, împrăştiind fragmente de cherestea, ţigle şi jucării marca Fisher-Price peste toată Laurel Street. Pe Main Street, câini şi soldaţi morţi zăceau împreună în rigolă. La Randy's Sooperette, un bărbat în pijama rămăsese agăţat peste vitrina pentru carne, cu braţele atârnând la pământ. Unul dintre câinii aflaţi acum în rigolă se înfruptase pe săturate din faţa omului. Pisicile erau imune la gripă: zeci de asemenea făpturi apăreau şi dispăreau din tabloul crepuscular, nemişcat, ca nişte umbre de fum. Din mai multe case se revărsa bâzâitul neîncetat al televizoarelor rămase deschise. Un oblon desprins se zbătea când şi când în balamale. O camionetă veche, al cărei roşu dispăruse aproape sub rugină, pe obloanele căreia de-abia se mai putea citi SPEEDWAY EXPRESS, rămăsese în mijlocul lui Durgin Street, în faţă la Indian Head Tavern. În camionetă se aflau nişte sticle returnabile de bere şi de sifon. Pe Logan Lane, în cel mai select cartier din Arnette, un şir de mici clopote de vânt răsunau în veranda casei lui Tony Leominster. Maşina de teren marca Scout a lui Tony era parcată pe alee, cu ferestrele deschise. O familie de veveriţe se cuibărise pe bancheta din spate. Soarele părăsea acum Arnette; oraşul se întuneca treptat, acoperit de aripa nopţii. Dacă făceai abstracţie de foşnetul şi şoaptele animalelor mici şi de clinchetul clopoţeilor lui Tony Leominster, oraşul era tăcut. Şi tăcut. Şi tăcut.
CAPITOLUL 31
CHRISTOPHER BRADENTON se lupta să iasă din starea de delir, ca un om care se zbate să scape din nisipuri mişcătoare. Îl durea tot trupul. Îşi simţea faţa ca pe un corp străin, ca şi cum cineva i-ar fi injectat silicon în mai multe locuri, până ce obrazul i se făcuse cât un dovleac. Gâtul îl durea de parcă era carne vie, dar înspăimântător era că traheea ajunsese, de la dimensiunile ei normale, la acelea ale orificiului unui pistol cu apă, de jucărie. Respiraţia de-abia îi mai şuiera prin acel fir de legătură teribil de subţire de care avea nevoie absolută ca să menţină legătura cu lumea. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns pulsaţiile chinuitoare continue, trăia şi senzaţia că se îneacă. Dar mai rea decât orice era febra. Nu-şi aducea aminte să mai fi fost vreodată atât de înfierbântat, nici măcar acum doi ani, când îi transportase pe cei doi prizonieri politici care, fiind eliberaţi pe cauţiune, încercaseră să dispară în Texas. În timp ce călătoreau către vest, spre Los Angeles, rabla de Pontiac Tempest îşi dăduse duhul pe US 190, în Valea Morţii. Îi fusese îngrozitor de cald, dar acum era şi mai rău. De data asta, focul venea din interior, ca şi cum ar fi înghiţit soarele.
Se tângui şi încercă să se descotorosească de pături, dar nu mai avea pic de vlagă. Oare singur se vârâse în pat? Din câte îşi dădea el seama, nu. Cineva sau ceva se aflase în casă, cu el. Cineva sau ceva... ar fi trebuit să-şi aducă aminte, dar nu era în stare. Tot ce reuşea Bradenton să-şi recheme în memorie era că fusese speriat chiar înainte de a se îmbolnăvi, ştiind că urma să apară cineva (sau ceva), iar el va trebui să... ce?
Gemu iar şi-şi bălăbăni capul pe pernă dintr-o parte într-alta. Nu reuşea să-şi amintească decât delirul. Fantome fierbinţi, cu ochii lipicioşi. Maică-sa, care era moartă din '69, intrase în dormitorul lui simplu, cu pereţii din buşteni, şi-i vorbise: "Kit, băiete, eu ţi-am zis să nu-ţi faci de lucru cu oamenii ăia, aşa ţi-am zis. Mie nu-mi pasă de politică, dar bărbaţii ăia cu care te-ai înhăitat tu sunt nişte câini turbaţi, iar fetele nişte curve ordinare. Aşa ţi-am zis, Kit..." Apoi figura ei se fragmentase, iar prin spărturi îşi făcuse apariţia o hoardă de gândaci de cimitir, printre fisurile ce se căscau în pergamentul îngălbenit, jar el începuse să urle până ce bezna începuse să şovăie şi se stârnise un amestec confuz de glasuri, plesnitul sec, de piele, al unui pantof, atunci când oamenii o luaseră la fugă... lumini, reflectoare, mirosul de gaze, iată, se afla din nou la Chicago, în anul 1968, de undeva se auzeau nişte voci care scandau "Ahoi, ahoi, lumea e cu ochii pe noi! Ahoi, ahoi, lumea e cu ochii pe noi! Ahoi, ahoi, lumea..." iar în rigola de lângă intrarea în parc zăcea o fată, îmbrăcată într-o salopetă de jeans, desculţă, cu părul lung, plin de cioburi; pe faţă i se coagulase sângele, formând un strat lucios, aparent de culoare neagră în lumina albă şi nemiloasă a felinarelor de pe stradă, tânăra femeie amintind de o insectă zdrobită. O ajută să se ridice în picioare, iar ea scoase un ţipăt şi se cuibări lângă el, pentru că din perdeaua de fum se apropia un monstru de pe altă lume, o creatură înveşmântată în cizme negre, strălucitoare, haină din piele şi mască de gaze prin care nu puteai să-i distingi ochii, ţinând un bulan într-o mână şi o cutie de spray paralizant în cealaltă şi rânjind. Iar atunci când bestia inumană îşi dezvăluise faţa hlizită şi congestionată, ţipaseră amândoi, în acelaşi timp, pentru că era acel cineva sau ceva pe care-l aştepta, omul de care Kit Bradenton se temuse întotdeauna. Era însăşi Momâia Ambulantă. Urletele lui Bradenton sfâşiaseră visul acela, aşa cum cocaina pură te trezeşte după ce-ai luat crack, şi se pomenise la Boulder, Colorado, într-un apartament de pe Canyon Boulevard, e vară şi cald, atât de cald, încât îţi curg apele chiar dacă n-ai pe tine decât nişte chiloţi, iar de cealaltă parte a camerei se află cel mai frumos băiat din lume, înalt, bronzat şi zvelt, poartă costum de baie galben ca lămâia, care se lipeşte tandru de fiecare proeminenţa şi vale a preţioaselor lui fese, şi ştii bine că dacă se întoarce, faţa lui îţi va aminti de un înger al lui Rafael, chiar dacă dă vădite semne de mahmureală. De unde l-ai cules? De la o întrunire unde s-a discutat despre rasism în campusul universitar, sau din cafeteria? Făcea autostopul? Contează asta? Vai, e teribil de cald, dar există apă, o cană de apă, un vas de apă împodobit cu figuri stranii, în basorelief, iar alături de el pastila, nu!... PASTILA! Aceea care-l va expedia pe îngerul în slip galben-deschis în tărâmul aceia special, pe care el îl numeşte Huxleyland, unde degetul fermecat scrie fără să se mişte din loc, unde florile cresc pe tulpina stejarilor morţi şi, băi băiete, ce se petrece acolo, în chiloţii tăi? A fost vreodată Kit Bradenton mai excitat, mai dornic de dragoste decât acum? "Vino în pat", spui, adresându-te spatelui acela arămiu şi catifelat, "haide în pat, la început mă faci tu pe mine, apoi eu pe tine. Exact cum ţi-o plăcea ţie." "Întâi ia-ţi pilula", aruncă el, fără a se întoarce. "După aceea mai vedem."
Înghiţi pastila, simţi răceala apei în gât, apoi vederea lui începu să sufere, treptat, fenomenul acela straniu, prin care fiecare unghi drept din jur începe să pară puţin mai mic sau puţin mai mare de nouăzeci de grade. O vreme te uiţi la ventilatorul de pe biroul ieftin, făcut la Grand Rapids, apoi îţi contempli imaginea în oglinda cu ape de deasupra lui. Faţa ta pare neagră şi umflată, dar tu nu te laşi impresionat de atâta lucru, pentru că doar pastila este de vină, doar PASTILA!!! "Trips", murmuri, "vai, Captain Trips, iar mie mi s-a sculat în aşaaaa hal..." Celălalt începe să alerge, iar la început nu te poţi împiedica să nu te uiţi la şoldurile lui perfecte, acolo unde elasticul slipului coboară atât de jos, apoi privirile tale urcă spre pântecele plat şi bronzat, spre minunatul piept fără păr şi, în fine, după gâtul zvelt şi vânos, se opresc asupra feţei... de fapt este faţa lui, scofâlcită, cu un rânjet fericit şi feroce, nu chipul unui înger pictat de Rafael, ci un diavol al lui Goya, iar din fiecare orbită goală se holbează la el faţa de reptilă a unei năpârci; tu ţipi din răsputeri, în timp ce el vine tot mai aproape, şoptindu-ţi: Trips, baby, Captain Trips...
Pe urmă întuneric, chipuri şi voci de care nu-şi mai amintea, după care, într-un târziu, ieşise la suprafaţă aici, în casa pe care o construise cu mâinile lui, la marginea lui Mountain City. Prezentul înseamnă cu totul altceva, marele val de revoltă care cuprinsese întreaga ţară se potolise de mult, cei mai mulţi dintre tinerii radicali ajunseseră nişte bătrâni retrograzi, cu bărbi încărunţite şi cu nişte găuri mari şi carbonizate în locul nărilor, gata, băiete, era atins de ruină. Tânărul în costum de baie galben fusese acum o veşnicie; de fapt nici el, Kit Bradenton, nu fusese cu mult mai răsărit atunci, la Boulder.
Dumnezeule, nu cumva mor?
Gândul îl împinse în ghearele unei crize de groază, iar căldura se răsucea şi tălăzuia la el în cap ca o furtună de nisip. Pe neaşteptate, un sunet care începuse să se ridice de undeva, de dincolo şi de dedesubtul uşii închise a dormitorului, îl făcu să-şi reţină respiraţia scurtă şi grăbită.
La început, Bradenton îşi închipui că era o sirenă de incendiu sau de la o maşină de poliţie. Pe măsură ce se apropia, zgomotul era tot mai puternic; distinse apoi şi bocănitul inegal al unor paşi străbătând culoarul lui de la parter, salonul, urcând apoi scările într-un ritm infernal.
Se lipi cu spatele de pernă; pe figură i se întipărise un rictus de teamă, iar ochii i se holbaseră în cercurile lor negre. Zgomotul era acum foarte aproape. Nu, nu mai semăna cu o sirenă, se transformase într-un ţipăt, ascuţit şi modulat, un strigăt aşa cum nu poate emite nici o fiinţă omenească; nu putea fi vorba decât de urletul unei iele sau, cine ştie, al unui Caron de culoare, venit să-l treacă râul ce desparte tărâmul celor vii de acela al morţilor.
Paşii grăbiţi veneau acum drept spre el, bubuind de-a lungul culoarului de la etaj, făcând să geamă, să scârţâie şi să protesteze scândurile clădirii sub greutatea nemiloasă a cizmelor cu potcoave tocite; deodată, Kit Bradenton înţelese cine-l căuta şi începu să ţipe chiar în momentul când uşa sări din ţâţâni şi în încăpere se năpusti bărbatul îmbrăcat într-o jachetă spălăcită de jeanşi, cu rânjetul lui de ucigaş lăţit peste întreaga faţă, aidoma unui ameţitor cerc alb alcătuit din lame de cuţit, cu expresia unui Moş Crăciun dement, cărând o găleată din oţel galvanizat sus, deasupra umărului drept.
- HIIIIIIIAAAAAAUUUUUUUUU!
- Nu! strigă Bradenton, ridicându-şi cu greu braţele până în dreptul obrajilor. Nu! Nuu!...
Găleata se înclină şi toată apa din ea se revărsă, părând să rămână suspendată în lumina galbenă a lămpii, ca şi cum ar fi fost cel mai mare diamant ncprelucrat din univers, iar Bradenton distinse prin masa de lichid figura acelui om, reflectată şi refractată pe figura acestui demon rânjitor, care tocmai îşi croise drum din străfundurile cele mai puturoase ale iadului şi se iscase pe pământ; apa căzu atunci asupra lui; atât de rece, încât gâtul lui congestionat se deschise ca prin minune, storcând valuri de sânge din pereţii esofagului; curentul masiv de aer avu efectul unui şoc: îşi aruncă păturile departe, peste marginea patului, printr-un unic spasm convulsiv, în aşa fel ca trupul lui să aibă libertatea de a se mişca în voie, dar şocul acesta îi provocă dureri amare, ca o haită de ogari asmuţită asupra vânatului.
