- Să ştii c-ai dreptate. Oare cum se explică asta?

- Habar n-am. Noi toţi respirăm cam în acelaşi fel, iar boala pare să fie de natură respiratorie, în primul rând. Dar, mă întreb, oare nu există şi vreun alt factor? Oamenii, câinii şi caii se molipsesc. Vacile şi cerbii, nu. Şobolanii au fost şi ei afectaţi o vreme, dar acum par să-şi fi revenit, spuse Bateman, amestecându-şi nepăsător culorile pe paletă. Pisici sunt peste tot, o adevărată pacoste şi, din câte-mi dau seama, insectelor le merge la fel de bine ca de obicei. Desigur, micii paşi greşiţi - les faux pas - ai omenirii nu le afectează decât rareori - iar gândul că un ţânţar ar putea să facă gripă mi se pare cu mult prea ridicol... Nimic din toate astea nu pare să aibă vreun sens, la prima vedere. Nebunie curată!

- Chiar aşa.

Stu desfăcu încă o bere, simţind cum îl cuprinde o toropeală plăcută.

- Există şansa să asistăm la nişte mutaţii foarte interesante în ecologie, continuă Bateman, comiţând în acelaşi timp oribila eroare de a încerca să-l cuprindă şi pe Kojak în pictura lui. Mai rămâne de văzut dacă homo sapiens va mai fi în măsură să se reproducă după cele ce s-au petrecut - chiar sunt foarte curios să văd ce se va întâmpla -, dar cel puţin putem să ne strângem şi să încercăm. Dar oare îşi va găsi şi Kojak o parteneră? Îi este dat şi lui să devină un tată mândru?

- Doamne, mă bate gândul că nu.

Bateman se ridică în picioare, lăsă paleta pe taburetul de pian şi-şi luă o bere.

- Cred că ai dreptate. Probabil că mai există alţi oameni, alţi câini, alţi cai. Dar multe dintre animale ar putea muri fără să se mai reproducă. Nu este exclus, desigur, ca unele femele din speciile aflate în primejdie să fi fost însărcinate la apariţia gripei. După cum există şi eventualitatea ca zeci de femei sănătoase din Statele Unite să fie - scuză-mi vorba proastă - cu burta la gură. Numărul altor animale însă ar putea să fi scăzut sub pragul critic, de unde nu mai există cale de salvare a speciei. Dacă scoţi din ecuaţie câinii, cerbii - care par imuni - vor scăpa de sub control. Nu încape îndoială, nu există suficienţi oameni ca să poată stăvili creşterea nemăsurată a populaţiei. Sezonul de vânătoare se amână cu câţiva ani.

- Păi, surplusul de cerbi va muri de inaniţie.

- Nu, nu-i aşa. Nu toţi, nici măcar majoritatea. Şi în nici un caz aici. Nu-mi dau seama ce s-ar putea întâmpla în East Texas, dar în New England, toate grădinile erau cultivate şi creşteau frumos înainte de gripă. Cerbii vor avea de mâncare din belşug anul acesta şi următorul. Chiar şi după aceea, recoltele noastre vor germina în continuare, în stare sălbatică. Cerbii nu vor muri de foame, poate nici şapte ani de aici încolo. Dacă vei trece din nou pe aici, în câţiva ani, Stu, va trebui să-ţi faci loc cu cotul, ca să treci mai departe.

Stu suci chestia asta în minte, pe toate feţele. Într-un târziu, spuse:

- Nu cumva exagerezi?

- În nici un caz intenţionat. S-ar putea să existe un factor sau nişte factori de care n-am ţinut cont, dar, ca să-ţi spun cinstit, nu prea cred. Am putea lua ipoteza mea despre efectele dispariţiei complete sau aproape complete a populaţiei canine asupra populaţiei cervidelor şi să o aplicăm şi la relaţiile dintre alte specii. Pisicile se înmulţesc fără măsură. Asta ce înseamnă? Ei bine, ziceam că şobolanii stăteau cam prost la Bursa Ecologică, după care şi-au revenit. Dacă există suficiente pisici, lucrurile s-ar putea schimba. O lume fără şobolani poate părea foarte bună în primă instanţă, totuşi eu consider că există nişte semne de întrebare.

- La ce anume te-ai gândit când ai spus că rămâne de văzut dacă oamenii mai sunt în măsură să se înmulţească?

- Există două posibilităţi, îi explică Bateman. Cel puţin două, pe care le văd eu acum. Prima este că bebeluşii ar putea să nu fie imuni.

- Adică, vor muri de îndată ce se vor naşte?

- Da, sau poate chiar in utero. Mai există şi o altă posibilitate, mai puţin credibilă, anume ca supergripa să fi avut un efect oarecare de sterilizare asupra noastră, cei care am supravieţuit.

- Asta mi s-ar părea o nebunie.

- Oreionul are acelaşi efect, îi replică Bateman sec.

- Dar dacă mamele copiilor care sunt... se află in utero... dacă mamele sunt imune...

- Da, în anumite situaţii, imunităţile pot fi transmise de la mamă la copil, ca şi sensibilităţile. Dar nu în toate cazurile. Nu poţi vârî mâna în foc. După mine, viitorul copiilor aflaţi acum in utero pare cu totul incert. Mamele lor sunt imune, de acord, dar probabilitatea statistică afirmă că majoritatea taţilor n-au fost şi acum sunt morţi.

- Care este cealaltă posibilitate?

- S-ar putea să ducem noi înşine până la capăt distrugerea speciei, îi răspunse Bateman cu detaşare. Ba chiar consider că este foarte posibil. Nu de la bun început, pentru că suntem prea răspândiţi. Dar omul este un animal gregar, social şi în cele din urmă ne vom aduna chiar şi numai ca să ne putem povesti între noi cum am supravieţuit marelui flagel din 1990. Majoritatea societăţilor în formare sunt ameninţate să devină dictaturi primitive, conduse de mici Cezari, dacă nu avem noroc. Câteva dintre ele s-ar putea să fie nişte comunităţi luminate, democratice. Şi am să-ţi spun exact ce anume condiţii va trebui să îndeplinească o asemenea societate în anii nouăzeci şi la începutul mileniului următor: o comunitate dispunând de suficienţi tehnicieni pentru a reface alimentarea cu energic electrică. Lucru care se poate realiza, ba chiar foarte simplu. Noi nu ne aflăm după un război mondial, când totul a fost pustiit. Utilajele au rămas intacte, aşteptând să apară cineva - persoana potrivită, care să se priceapă să cureţe contactele şi să înlocuiască cele câteva lagăre arse - în stare să le repună în funcţiune. Totul depinde de câţi dintre supravieţuitori înţeleg tehnologia, pe care majoritatea o ignoram, considerând-o un fapt de la sine înţeles.

Stu sorbi din berc şi întrebă:

- Crezi?

- Desigur. Bateman bău şi el o gură de bere, apoi se aplecă spre Stu şi-i zâmbi macabru. Hai să-ţi prezint o situaţie ipotetică, domnule Stuart Rcdman din East Texas. Să presupunem că avem o comunitate A la Boston şi o comunitate B la Utica. Fiecare ştie de existenţa celeilalte şi cunoaşte şi condiţiile în care vieţuieşte cealaltă comunitate. Societatea A o duce bine. Oamenii locuiesc pe Beacon Hill în lux, pentru că unul dintre ei este, întâmplător, reparator de meserie. Individul ăsta ştie exact atât cât îi este necesar ca să pună din nou în funcţiune centrala electrică ce deserveşte Beacon Hill. De fapt, nu va fi vorba decât de cunoaşterea celor câteva contacte întrerupte atunci când uzina s-a oprit automat. O dată repusă în funcţiune, acţionează aproape total automatizat. Mecanicul îi poate învăţa pe alţi membri ai societăţii A de care pârghii să tragă şi ce indicatoare să urmărească. Turbinele funcţionează pe bază de motorină, din care există câtă vrei, pentru că toată lumea care avea nevoie de ea a dat ortul popii. La Boston curge lapte şi miere, prin urmare. Există căldură cu care să te aperi de frig, lumină la care să poţi citi noaptea, frigidere ca să poţi bea Scotch cu gheaţă, ca un om civilizat. Dacă stai şi te gândeşti, ar fi o viaţă aproape idilică. Poluare nu. Droguri nu. Probleme rasiale nu. Lipsuri nu. Probleme monetare sau de schimb în natură nu, pentru că toate bunurile - chiar dacă nu şi serviciile - sunt la îndemâna oricui şi există cantităţi suficiente pentru a-i ajunge, unei societăţi radical reduse, timp de trei secole. Privind din punct de vedere sociologic, un asemenea grup va căpăta probabil o structură comunală. Aici nu va fi vorba de dictatură. Terenul favorabil al unei dictaturi, acolo unde există lipsuri, nevoi, nesiguranţă, privaţiuni... pur şi simplu nu va exista. În cele din urmă, Bostonul va fi probabil condus din nou de o formă guvernamentală întemeiată pe adunarea consiliului orăşenesc.

Bateman îşi drese glasul şi continuă:

- În schimb comunitatea B, din Utica, se află în situaţia următoare: nimeni nu se pricepe să pună în funcţiune uzina electrică. Toţi tehnicienii au murit. Are să dureze multă vreme până să-şi poată da seama cum să pună treaba pe roate. Între timp, noaptea le este frig (şi vine iarna), mănâncă din conserve, duc o viaţă ca vai de lume. Un om cu mâna de fier preia comanda. Ceilalţi se vor bucura, deoarece sunt derutaţi, bolnavi şi le este frig. Cel mai bine e să ia el hotărârile. Ceea ce şi face. Expediază pe careva la Boston, cu un mesaj. Nu cumva ar fi dispuşi să-l trimită pe tehnicianul lor cel drag la Utica, ca să ajute la repunerea în funcţiune a centralei electrice? Alternativa ar fi o lungă şi periculoasă călătorie spre sud, să păcălească iarna. Ce va face comunitatea A la primirea acestei cereri?

- Îl trimit pe specialist? propuse Stu.

- Pe barba lui Cristos, nu! Este posibil să fie reţinut acolo în pofida voinţei lui, ba chiar mi se pare mai mult decât probabil. În lumea postgripală, know-how-ul tehnologic va înlocui aurul, fiind considerat mijlocul de schimb perfect. Din acest punct de vedere, societatea A este bogată şi B săracă. Ce va face atunci societatea B?

- Presupun că o vor lua către sud, zise Stu, apoi rânji. Poate chiar până în East Texas.

- Poate. Dar este posibil şi să-i ameninţe pe locuitorii din Boston cu un focos nuclear.

- Corect. Nu pot să-şi pună în funcţiune centrala electrică, în schimb ar şti suficient cât să lanseze o rachetă spre Beantown.*  (Oraşul Fasolei, denumire familiară pentru Boston)

- Dacă m-aş ocupa eu de asta, nu mi-aş bate capul cu o rachetă. M-aş strădui să demontez focosul, apoi l-aş sui într-o camionetă şi-aş porni spre Boston. Crezi că ar merge?

- N-am nici cea mai mică idee! mărturisi Stu.

- Chiar dacă n-ar fi posibilă varianta asta, există suficiente arme convenţionale în jur. Asta e figura. Peste tot zace ce vrei şi ce nu vrei, aşteptând să apară cineva şi să ia. Iar dacă ambele comunităţi, A şi B, posedă tehnicieni, s-ar putea să jungă la un conflict nuclear de modă veche, din cauze religioase, teritoriale, sau din cauza cine ştie căror diferende ideologice mizerabile. Gândeşte-te numai, în locul a şase sau şapte puteri nucleare mondiale, s-ar putea să ne trezim cu vreo şaizeci sau şaptezeci doar aici, în zona continentală a Statelor Unite. Iar dacă situaţia ar fi diferită, sunt convins că s-ar isca lupte cu bolovani şi măciuci cu ţepi. Cert este că vechii soldaţi au dispărut, lăsând în urma lor jucăriile. Mi se pare un lucru sinistru, mai ales după ce s-au petrecut atâtea alte fapte sinistre... dar mi-e teamă că este perfect posibil.

Se lăsă tăcerea. De departe, din adâncul pădurii, sosea până la ei lătratul lui Kojak. Ziua trecuse dincolo de cumpăna amiezii.

- Ştii, zise Bateman, eu sunt om vesel, de felul meu. Poate din cauză că mă mulţumesc cu puţin. Din pricina asta, mi-am atras mari antipatii. Am defectele mele: vorbesc prea mult, după cum ai auzit, sunt un pictor înfiorător, după cum ai văzut, şi am fost teribil de neglijent cu banii. Câteodată, ultimele trei zile înainte de plata salariului mâncam doar sandvişuri cu unt de arahide, iar la Woodsville mă cunoştea toată lumea ca pe un cal breaz pentru că deschideam conturi de economii pe care le lichidam după nici o săptămână. Dar niciodată nu m-am lăsat doborât de lucrurile acestea, Stu. Excentric, dar vesel, ăsta sunt eu. Singura pacoste în viaţa mea au fost visele. Încă de când eram copil, m-au chinuit vise nemaipomenit de intense. Multe dintre ele sunt rele. Când eram mai mic, mă pândeau uriaşi ascunşi pe sub poduri, care mă apucau de picior, sau vrăjitoare care mă transformau într-o pasăre... iar eu căscăm gura, ca să urlu, dar de ieşit din gura mea, nu ieşea decât un şir de croncănituri. Tu visezi vreodată urât, Stu?

- Câteodată.

Îşi aduse aminte de Elder şi cum îl urmărea, clătinându-se, în coşmarurile lui, de coridoarele ce nu se sfârşeau niciodată, ci doar coteau haotic, luminate de recile lămpi fluorescente şi străbătute de ecouri.

- Atunci înţelegi. În adolescenţă, am avut şi eu obişnuitele vise erotice, atât din cele umede, cât şi uscate, dar peste ele se suprapuneau uneori imagini în care fata cu care mă găseam se transforma într-o broască-râioasă, într-un şarpe, sau chiar într-un cadavru intrat în putrefacţie. Când am crescut, am început să am vise în care sufeream eşecuri, înjosiri, infernale morţi prin sinucidere sau accidente. Cel mai des revenea un vis în care eram strivit încet, sub elevatorul dintr-o benzinărie. Din câte presupun, nişte simple permutări ale viselor cu uriaşi. Cred că acest soi de vise nu reprezintă, decât un simplu vomitiv psihologic, iar oamenii care le visează sunt mai degrabă binecuvântaţi.

- Dacă scapi de ele, înseamnă că nu se adună.

- Ai dreptate. Există tot felul de interpretări ale viselor, aceea a lui Freud fiind cea mai cunoscută, dar părerea mea este că ele servesc în cea mai mare parte unei funcţii eliminatorii simple - că visele reprezintă modul în care psihicul scapă, din când în când, de reziduuri. Şi că oamenii care nu visează - sau visează în aşa fel încât nu-şi aduc aminte ce-au visat decât foarte - rar - sunt constipaţi mental, într-un fel sau altul. Dacă stai şi te gândeşti, singura compensaţie practică a unui coşmar este faptul că te trezeşti şi-ţi dai seama că n-a fost decât un vis.

Stu zâmbi.

- În ultima vreme însă, am un vis extrem de rău. El revine mereu, ca şi cel cu strivitul sub elevator, dar prin comparaţie, visul celălalt pare absolut nevinovat. Nu se poate compara cu nici un alt vis pe care l-am avut şi totuşi, într-un fel, seamănă cu toate. Ca şi cum... ca şi cum ar fi un summum al tuturor viselor rele. Iar când mă trezesc, mă simt şi eu rău, ca şi cum n-ar fi fost un vis, ci o viziune. Ştiu cât de nebuneşte sună totul.

- Despre ce e vorba?

- Despre un bărbat, îi spuse Bateman liniştit. Sau cel puţin aşa cred, că este un bărbat. Stă pe acoperişul unei clădiri înalte sau poate pe vârful unei stânci. Indiferent ce-o fi, este atât de înaltă, încât miile de metri înălţime dintre ca şi pământ se pierd în ceţuri. Se apropie apusul soarelui, dar omul se uită în direcţia opusă, către răsărit. Uneori aş zice că poartă bluejeanşi şi o jachetă din doc, dar cel mai adesea se arată într-o mantie cu glugă. Faţa nu i-o pot distinge niciodată, în schimb îi văd ochii cei roşii. Şi am sentimentul că mă caută pe mine - şi că mai devreme sau mai târziu mă va găsi sau voi fi silit să mă duc la el... şi că acesta va fi sfârşitul meu. Atunci încerc să ţip şi...

Lăsă cuvintele în suspensie, ridicând din umeri, puţin jenat.

- Atunci te trezeşti?

- Da.