Vântul se tânguia prin geamul lateral spart al unui străvechi Plymouth, iar dinăuntrul lui se auzea foşnetul unor vietăţi mici.
Şi în spatele lui se distingea un anume zgomot. Se întoarse şi constată că era Kit Bradenton, îmbrăcat doar în nişte chiloţi galbeni, absurzi, cu pântecele lui de poet atârnând peste talie ca o avalanşă dintr-un film de animaţie oprită din cădere prin stop-cadru. Bradenton se apropia de el, trecând peste grămezile de fiare fabricate la Detroit. Foaia unui arc îi străpunse piciorul, ca într-o scenă de crucificare, dar din rană nu se scurgea nici o picătură de sânge. Buricul lui Bradenton era un ochi negru.
Omul Întunecat pocni din degete, iar Bradenton dispăru.
Rânji şi se întoarse la Buick. Se sprijini cu fruntea de locul unde tavanul maşinii se înclina, în dreptul scaunului pasagerului. Timpul trecea. După o vreme se îndreptă din şale, cu acelaşi rânjet pe buze. Acum ştia.
Se urcă la volanul maşinii şi apăsă de mai multe ori pedala de acceleraţie, pentru a pompa benzină în carburator. Motorul se trezi la viaţă uşor, iar acul ce indica nivelul benzinei urcă imediat până la maximum. Porni din loc şi ocoli staţia de benzină; lumina farurilor lui surprinse, pentru un moment, încă o pereche de smaralde, ochii unei pisici care luceau prudent din iarba înaltă de lângă uşa toaletei pentru doamne a benzinăriei. Pisica ducea în dinţi corpul minuscul şi inert al unui şoarece. La vederea feţei rotunde ca o lună şi rânjite a bărbatului care o privea prin geamul lateral al maşinii, pisica scăpă bucăţica din gură şi-o luă la fugă. Flagg începu să hohotească puternic, din toată inima, cu râsul unui om care nu are în minte decât cele mai bune gânduri. Acolo unde drumul de la staţia de benzină Conoco intra în şosea, coti la dreapta şi porni spre sud.
CAPITOLUL 32
CINEVA lăsase deschisă uşa dintre zona de securitate maximă şi blocul de celule de dincolo de ea: coridorul lung, cu pereţi din oţel, avea efectul unui amplificator natural, care transformase întreaga dimineaţă vaietul monoton şi continuu într-un sunet monstruos, întretăiat de ecouri şi de reverberaţii nenumărate, până când Lloyd Henreid nu mai speră câtuşi de puţin că va scăpa cu mintea întreagă, atât din cauza ţipetelor, cât şi a fricii foarte omeneşti ce-l încerca.
- Mamă, se auzea strigătul răguşit, mereu repetat. Maa-măăă!
Lloyd stătea cu picioarele încrucişate pe podeaua celulei. Ambele mâini îi erau mânjite de sânge; ai fi zis că şi-a pus o pereche de mănuşi roşii. Cămaşa din bumbac de culoare albastru deschis a uniformei lui de închisoare era murdară de sânge, pentru că-şi ştergea mereu degetele, ca să poată apuca mai bine cu ele. Era data de 29 iunie, ora 10 dimineaţă. Ceva mai devreme, cam pe la ora 7, constatase că piciorul din dreapta faţă al priciului se clătina, iar de atunci se străduia să deşurubeze bolţurile ce-l fixau între podea şi partea de jos a ramei patului. Nu se folosea la treaba respectivă decât de degete, iar până în momentul de faţă desfăcuse cinci din cele şase bolţuri. Din această cauză, degetele lui semănau acum cu masa aceea informă şi spongioasă din care se prepară hamburgerii. Cel de al şaselea se dovedea a fi cu ghinion, dar începuse să spere că-l va desprinde şi pe el. Ce se va întâmpla după aceea nu-şi permitea luxul să gândească. Singurul mod ca să nu se lase cuprins de cea mai neagră panică era să nu gândească.
- Maamăăă...
Sări în picioare, făcând să se răspândească pe podea picături roşii din degetele lui rănite şi tremurânde, şi-şi scoase capul pe coridor cît mai mult cu putinţă; se prinsese zdravăn de gratii, iar ochii îi ieşiseră din cap de furie.
- Taci din gură, labagiule! urlă el. Taci din gură, că simt cum îmi ies din minţi!
Urmă o pauză îndelungată. Lloyd savură liniştea la fel cum se delectase odată cu un cheeseburger din alea mari de la McDonald's, de-abia scos de pe foc. Tăcerea este de aur, zicala asta i se păruse totdeauna o tâmpenie, acum trebuia să recunoască însă că exista şi o doză de adevăr în ea.
- MAAAAMĂĂĂĂĂ...
Vocea urca iarăşi prin trecătoarea din oţel mărginită de celule, la fel de jeluitoare ca un corn din cele folosite pe timp de ceaţă.
- Isuse, mormăi Lloyd. Sfinte Dumnezeule. TACI DIN GURĂ! TACI DIN GURA! TACI ODATĂ DIN GURĂ, IDIOT AFURISIT!
- MAAAAAAAMĂĂĂĂĂĂĂ...
Lloyd se întoarse la piciorul priciului şi-l atacă sălbatic, dorindu-şi, pentru a câta oară, să fi existat în celulă un lucru pe care să-l fi putut folosi drept unealtă, şi încercând să ignore durerea din unghii şi groaza ce-i apăsa mintea, se strădui să-şi aducă aminte cu exactitate când îl văzuse pentru ultima oară pe avocat - chestiile de soiul acesta se risipeau aproape imediat din memoria lui Lloyd, care păstra o cronologie a evenimentelor trecute aproape la fel de bine pe cât reţine o sită apa. Acum trei zile. Da. Cu o zi după ce nemernicul ăla de Mathers îl lovise la ouă. Doi gardieni îl duseseră iarăşi în camera de vizite, iar Shockley era tot dejurnă la uşă şi-l întâmpinase cam aşa: Ia te uită, iar ai apărut, rahat cu ochi ce eşti, ia zi, deşteptule, acum ce mai ai de zis? După care Shockley căscase gura şi-i strănutase lui Lloyd drept în faţă, stropindu-l din belşug cu scuipat. Ia şi tu nişte germeni din ăia de gripă, băi, căcat, toată lumea e bolnavă, în frunte cu directorul, iar eu sunt de principiul că dacă ai ceva, e bine să împarţi şi cu ceilalţi. La noi, în America, până şi lepădăturilor de teapa ta trebuie să li se dea şansa de a lua o răceală. După aceea îl băgaseră înăuntru, iar Devins avea faţa unui om care încearcă să ascundă nişte ştiri bune, care n-ar fi exclus să se transforme în nişte ştiri proaste, în cele din urmă. Judecătorul înaintea căruia urma să apară Lloyd era ţintuit la pat, din cauza gripei. Alţi doi juzi erau şi ei bolnavi, fie de gripa asta care bântuia, fie de cine mai ştie ce, aşa că restul băgătorilor de seamă erau în aer. Poate că reuşeau să obţină o amânare. Ţine pumnii strânşi, îi zisese avocatul. Şi când o să ştim exact? îl întrebase Lloyd. Probabil de-abia în ultimul moment, îi răspunsese Devins. Am să te ţin la curent, stai fără grijă. Dar de atunci Lloyd nu-l mai văzuse, iar acum, gândindu-se mai bine, îşi aduse aminte că şi avocatului îi curgea nasul şi...
- Oooooh, Doamne!
Îşi vârî degetele de la mâna dreaptă în gură şi simţi gustul sângelui. Dar afurisitul de bolţ parcă cedase puţin, asta însemnând că avea să-i vină de hac. Până şi ăla de la capătul culoarului, carc-o striga pe mă-sa, nu-l mai deranja... sau măcar nu atât de tare. Avea să-i vină de hac. După care nu-i rămânea decât să aştepte şi să vadă ce se va mai întâmpla. Rămăsese cu degetele în gură, ca să şi le odihnească. După ce va termina, hotărâse să-şi rupă cămaşa în fâşii şi să le bandajeze.
- Mamă?
- Îţi zic eu acu' ce să faci cu mă-ta, murmură Lloyd.
În seara aceea, după ce stătuse de vorbă cu Devins ultima dată, începuseră să-i scoată afară pe puşcăriaşii bolnavi, purtându-i cu targa, să nu se înţeleagă cumva că le făceau cine ştie ce favor, pentru că nu-i luau decât pe cei în stare gravă de tot. Vecinul lui Lloyd din celula din dreapta, Trask, îi atrăsese atenţia că majoritatea gardienilor păreau, şi ei, răciţi. Poate că reuşim şi noi să tragem un profit de pe urma asta, zisese Trask. Cum? îl întrebase Lloyd. Nu prea ştiu, îi spusese Trask. Era un tip slăbănog, cu o faţă ca de ogar, care aştepta în zona de maximă securitate să fie judecat, acuzat fiind de tâlhărie şi atac armat. Amânări, îi zisese. Nu prea ştiu.
Trask avea şase ţigări cu marijuana sub salteaua subţire de pe priciul lui, din care-i dăduse patru unui caraliu mai cumsecade, ca să-i spună ce se petrecea afară. Gardianul îi povestise că oamenii fugeau din Phoenix unde vedeau cu ochii. Boala bântuia în neştire, iar oamenii dădeau în primire ca muştele. Guvernul promitea să pună la dispoziţie un vaccin în foarte scurt timp, dar majoritatea nu mai aveau încredere în vorbe de felul acesta. Multe dintre posturile de radio din California transmiteau nişte lucruri cu adevărat îngrozitoare despre instituirea legii marţiale, blocade efectuate de armată, soldaţi înarmaţi cu mitraliere scăpaţi de sub control şi zvonuri cum că oamenii mor cu zecile de mii. Gardianul mai zicea că n-ar fi câtuşi de puţin surprins să se descopere că toată nenorocirea pornise de la perverşii ăia cu părul lung, care se dau în vânt după comunişti, şi care puseseră ceva în apă...
Caraliul spusese că el personal se simţea bine, dar că avea de gând s-o ia din loc de îndată ce ieşea din schimb. Auzise că armata plănuia să blocheze US 17, I-10 şi US 80 până mâine dimineaţă: dar el îşi făcuse socoteala să-şi pună în maşină soţia şi copilul şi toată mâncarea pe care reuşea s-o rostuiască şi să stea în munţi până ce trecea nebunia. Avea o cabană a lui, îi explicase gardianul, iar dacă se apropia careva mai mult de zece metri de casă, îl împuşca drept în cap. Dimineaţa următoare, lui Trask îi curgea nasul şi simţea că are temperatură. Îl cuprinsese o asemenea frică încât o luase razna, îşi amintea Lloyd, sugându-şi degetele. Trask urlase după fiecare gardian care trecea să-l scoată de acolo până nu i se pornea boala cu adevărat. Paznicii nici măcar nu se uitaseră la el şi nici la ceilalţi deţinuţi, care erau nervoşi ca nişte lei subnutriţi de la grădina zoologică. Atunci începuse să-l cuprindă teama şi pe Lloyd. De obicei erau câte douăzeci de caralii pe culoar, la orice oră. Cum de nu vedea acum decât patru sau cinci moace diferite de cealaltă parte a gratiilor?
Din ziua respectivă, de pe 27, Lloyd nu mânca decât jumătate - adică nimica toată - din ceea ce i se arunca printre barele metalice, păstrând restul sub saltea.
Trask fusese cuprins ieri, pe neaşteptate, de un şir de convulsii. Obrajii i se făcuseră negri ca asul de pică şi pe urmă murise. Lloyd se uitase lung la prânzul lui Trask, din care acesta nu mâncase decât jumătate, dar nu avea nici o şansă să ajungă la el. Ieri după-amiază mai rămăseseră câţiva gardieni pe culoarul lor, dar n-au mai dus pe nimeni la infirmerie, indiferent de starea în care se aflau. Probabil mureau şi la infirmerie şi atunci directorul închisorii hotărâse că nu avea rost să se mai ostenească. Nimeni nu venise să ridice trupul lui Trask.
Spre sfârşitul după-amiezei, Lloyd se lăsase toropit de somn. Când se trezise, coridoarele zonei de securitate maximă rămăseseră pustii. Cina nu le mai fusese adusă. Iar dacă închideai ochii, zgomotele semănau într-adevăr cu acelea din cuşca leilor, într-o grădină zoologică. Lloyd n-avea destulă imaginaţie ca să-şi pună întrebarea ce balamuc s-ar fi iscat dacă spaţiul de securitate maximă ar fi fost ocupat în întregime. N-avea habar câţi rămăseseră în viaţă şi dacă erau destul de vioi ca să strige după mâncare. În orice caz ecoul te lăsa să crezi că sunt mai mulţi decât în realitate. Tot ceea ce ştia Lloyd cu siguranţă era că în celula din dreapta, pe trupul lui Trask, se adunau muştele şi că la stânga lui celula rămăsese goală. Fostul ei locatar, un tânăr negru care vorbea în jargon şi care se afla aici pentru că, dorind doar să jefuiască o bătrână, ajunsese s-o omoare, fusese dus la infirmerie cu mai multe zile în urmă. De cealaltă parte, zărea două celule goale şi picioarele atârnând în gol ale unui bărbat arestat pentru asasinarea soţiei şi cumnatului lui, în timpul unui joc de cărţi cu miza de un cent. Cartoforul Ucigaş, după cum fusese poreclit, preferase să-şi pună capăt zilelor, folosindu-se de centură sau, dacă-i fusese luată, de pantaloni.
Mai târziu, după ce luminile se aprinseseră automat, Lloyd mâncase o parte din fasolea pe care şi-o pusese deoparte cu două zile în urmă. Avea un gust oribil, însă asta nu-l împiedicase s-o mănânce. Băuse nişte apă scoasă din bazinul toaletei, apoi se căţărase pe prici şi-şi strânsese genunchii la piept, blestemându-l pe Poke pentru că-l vârâse în toată porcăria asta. Era doar vina lui Poke. Lloyd n-avea ambiţii prea mari şi, lăsat de capul lui, s-ar fi mulţumit cu delicte mărunte.
Încetul cu încetul, ţipetele după mâncare se potoliseră, iar Lloyd înţelesese că nu era chiar singurul care-şi pusese câte ceva deoparte, pentru orice eventualitate. Dar nu dispunea decât de foarte puţine alimente. Dacă ar fi crezut cu tot dinadinsul că se va întâmpla ceva, ar fi pus la păstrare mai mult. Undeva, în străfundurile conştiinţei lui, stăruia un lucru pe care prefera să-l ignore. Ca şi cum ceva într-un colţişor al minţii lui ar fi fost ascuns în spatele unor draperii fluturânde. Pe sub marginile faldurilor nu se puteau vedea decât nişte tălpi uscate, scheletice, dar nici nu ţi-ai fi dorit să vezi mai mult, fiindcă erau picioarele unui trup vlăguit şi descărnat, pe ţeasta căruia scria FOAMETE.
- Vai, nu! Cineva o să apară, îşi făcea Lloyd curaj. Trebuie să vină. Nici nu încape îndoială...
Însă în minte-i venea mereu iepurele. Nu putea să-şi alunge acest gând. Câştigase la o tombolă şcolară un iepure şi cuşca în care să-l ţină. Tatăl lui nu voia să-l păstreze, dar Loyd reuşise în cele din urmă să-l convingă că-l va îngriji şi-l va hrăni chiar din banii lui de buzunar. Îl iubea pe iepuraş şi chiar se îngrijise de el. La început. Din păcate, cele mai multe lucruri îi zburau din minte, după o vreme. Aşa păţea întotdeauna. Într-o bună zi, pe când se legăna leneş într-o anvelopă atârnată de arţarul chircit din spatele casei lor pipernicite din Marathon, Pennsylvania, sărise drept în picioare, amintindu-şi deodată de iepure. Nu se mai gândise la el de vreo... ei, de mai bine de două săptămâni. Pur şi simplu îi ieşise total din minte.
Fugise la micul şopron de lângă şură, era vară, exact ca acum, şi când intrase, duhoarea răspândită de cadavrul iepurelui îl izbise în faţă, ca o palmă zdravănă, pe care-o primeşti când te bagă la arest. Blana, pe care o mângâiase cu atâta desfătare, îşi pierduse luciul şi se murdărise.Viermi albi se târau grăbiţi prin orbitele goale, unde fuseseră odată ochii frumoşi, de culoare roz, ai iepuraşului. Lăbuţele animalului erau zgâriate şi însângerate. Încercase să-şi spună că erau roşii pentru că se chinuise să-şi croiască drum din cuşcă, şi aşa se şi întâmplase, fără îndoială, dar dintr-un teritoriu bolnav şi întunecat al creierului o voce îl întreba, în şoaptă, dacă nu cumva iepurele, împins de cele mai groaznice chinuri ale foamei, nu încercase cumva să se mănânce singur.
Lloyd luase cadavrul, săpase o groapă adâncă şi-l înmormântase, fără a-l scoate din cuşcă. Tatăl lui nu-l întrebase nimic, poate uitase că fiul lui avusese vreodată un iepure - Lloyd nu era teribil de inteligent, însă devenea un adevărat monstru de deşteptăciune dacă-l comparai cu taică-său -, în schimb Lloyd nu uitase niciodată întâmplarea. Fiind oricum urmărit de tot felul de vise urâte, moartea iepurelui declanşase o serie de coşmaruri teribile. Iar acum, stând cu genunchii la piept şi spunându-şi că avea să apară neapărat cineva, cineva care să-l elibereze, năluca iepurelui se întoarse la el. Nu se îmbolnăvise de Captain Trips; îi era doar foame. Aşa cum îi fusese foame şi iepurelui. Atât şi nimic mai mult.
Adormise din nou după miezul nopţii şi de dimineaţă se apucase de lucru la piciorul priciului. Iar acum, contemplându-şi degetele însângerate, amintirea lăbuţelor zgâriate ale iepurelui, căruia nu-i dorise decât binele, îl umplu iarăşi de groază.
Până în după-amiaza zilei de 29 iunie, la ora 1, reuşise să desfacă piciorul patului. Până la urmă, bolţul cedase cu o uşurinţă de-a dreptul stupidă şi piciorul căzuse cu zgomot pe podeaua celulei; acum îl cerceta nehotărât, întrebându-se oare de ce Dumnezeu şi-l dorise. Obiectul era lung cam de un metru.
Veni cu el în partea din faţă a celulei şi începu să izbească furibund în barele din oţel brunat.
- Hei! urlă el, în timp ce bara vibră profund, ca un gong. Hei, vreau să ies afară! Vreau să ies afară de-aici, ai înţeles? Hei, fir-ar să fie, hei!
Se opri şi ascultă atent, în timp ce se stingeau şi ultimele reverberaţii ale strigătelor sale. După o secundă de tăcere absolută, dinspre blocul de celule veni răspunsul frenetic şi răguşit:
- Mamă! Aici, jos, mamă! Sunt aici, jos!
