Ochii lui nu se mai dezlipeau de piatra mică şi neagră. Flagg se porni s-o mute de pe un deget pe celălalt, ca un scamator care execută un număr.

- Sunt convins că ştii să apreciezi cum se cuvine valoarea unei chei potrivite, îi spuse omul, făcând să dispară piatra în pumnul închis, pentru a apărea din nou în mâna cealaltă, trecând, ca şi mai înainte, de pe un deget pe celălalt. Sunt convins că ştii, continuă ci. Deoarece cheile sunt făcute pentru a deschide uşile. Există în viaţă vreun lucru mai important decât deschisul uşilor. Lloyd?

- Domnule, mi-e teribil de foame...

Pe figura celuilalt apăru o asemenea expresie îngrijorată, încât era de-a dreptul grotescă.

- Sigur că ţi-e foame. Doamne Dumnezeule, cum să mănânci şobolan! Ştii cu ce m-am înfruptat eu la prânz? Mai întâi am luat un sandviş cu friptură fină de vacă pe pâine de Viena cu câteva felii de ceapă şi Gulden's Spicy Brown din belşug. Cum ţi se pare?

Lloyd clătină din cap, iar din ochii lui strălucitori i se scurgeau încet şiroaie de lacrimi.

- L-am combinat cu cartofi prăjiţi şi lapte cu ciocolată, iar apoi, ca desert... vai de mine, te torturez, nu? Aş merita să fiu biciuit pentru răutatea mea, nu eşti de părere? Îmi pare rău. Am să te scot de aici şi apoi mergem împreună să mâncăm ceva, de acord?

Lloyd era atât de mirat, încât nu reuşi nici măcar să dea din cap. Ajunse la concluzia că individul era diavolul însuşi, dacă nu cumva un miraj, care va zăbovi în faţa celulei lui până ce Lloyd o să cadă la pământ şi-o să moară, sporovăind vesel despre Dumnezeu, despre Isus Cristos şi despre muştarul Gulden's Spicy Brown, făcând jonglerii cu piatra aceea neagră şi stranie. În momentul acela însă, compasiunea lui părea destul de sinceră, iar dezgustul faţă de propria-i persoană neprefăcut. Piatra neagră dispăru iarăşi în pumn. Iar când pumnul se deschise din nou, ochii miraţi ai lui Lloyd descoperiră în palma străinului o cheie plată, din argint şi bogat ornamentată.

- Dumnezeule... din... Ceruri! croncăni Lloyd.

- Ţi-a plăcut? îl întrebă cu încântare Omul Întunecat. Şmecheria asta, Lloyd, am învăţat-o de la o fată dintr-un salon de masaj din Secaucus, New Jersey. La Secaucus se află cele mai mari ferme de creştere a porcilor din lume.

Se aplecă şi introduse cheia în broasca uşii lui Lloyd. Şi asta era straniu, pentru că, atât cât îl ajuta în acel moment mintea (adică nu foarte bine), celulele acestea nu aveau broaşte clasice, fiind deschise şi închise electronic. Dar nu se îndoia câtuşi de puţin că acea cheie din argint va funcţiona.

Imediat după ce cheia intrase în locaş, Flagg se oprise privindu-l pe Lloyd, cu un rânjet viclean, iar Lloyd fu cuprins de un nou val de disperare. Totul era doar un şiretlic.

- Oare nu m-am prezentat? Mă numesc Flagg, cu dublu g. Îmi pare bine de cunoştinţă.

- Şi mie, mormăi Lloyd.

- Părerea mea este că, înainte să deschid celula şi să mergem la masă, ar trebui să încheiem o mică înţelegere, Lloyd.

- Sigur că da, îngăimă Lloyd, începând din nou să plângă.

- Am de gând să te fac mâna mea dreaptă, Lloyd. Am de gând să te înalţ la rangul de Sfântul Petru. După ce voi fi deschis uşa aceasta, îţi voi strecura în mână cheile împărăţiei. Asta zic şi eu târg, nu?

- Mda, şopti Lloyd, din nou speriat.

Se făcuse aproape întuneric. Silueta întunecată a lui Flagg se estompase aproape de tot, dar ochii îi rămăseseră perfect vizibili. Licăreau în beznă ca ochii unui linx, unul la stânga gratiei pe care se afla fixat sistemul de închidere, celălalt în dreapta. Lloyd era stăpânit de groază, dar şi de un alt sentiment: de un soi de extaz religios. Şi de o bucurie. Bucuria de a fi ales. Senzaţia că reuşise, într-un fel sau altul, trecuse dincolo... spre ceva.

- Ţi-ar plăcea să te răzbuni pe cei care te-au părăsit aici, greşesc?

- Păi să ştii că ai dreptate, recunoscu Lloyd.

Uitase pentru o clipă de teamă, care îi fusese înghiţită de o furie atroce.

- Şi nu numai pe ei, ci pe toţi cei care ar fi în stare de un lucru ca ăsta, îi sugeră Flagg. Este vorba de un anume tip de persoane, nu? Pentru un anume gen de persoane, un bărbat ca tine nu reprezintă mai mult decât un gunoi. Pentru că ei se consideră superiori. După părerea lor, un om ca tine nici n-are dreptul să trăiască.

- Absolut corect, răspunse Lloyd.

Foamea lui imensă se transformase deodată într-un alt fel de foame. Se schimbase tot aşa cum piatra neagră se preschimbase în cheie de argint. Omul acesta exprimase în doar câteva propoziţii lucrurile atât de complexe pe care le simţea el. El nu dorea să se răzbune doar pe paznicul de la poartă - ia te uită la lepădătura asta, care-i povestea, deşteptule, ai ceva inteligent de spus? - pentru că nu el era vinovat. Paznicul de la poartă avusese în păstrare CHEIA, de acord, dar nu el făcuse cheia. O primise din partea cuiva. Directorul închisorii, presupunea Lloyd, însă nici el nu făcuse CHEIA. Lloyd dorea să-i descopere pe cei care turnaseră şi trăseseră sforile. Ei erau imuni la gripă şi cu ei trebuia să se răfuiască. Da, da, nici că se putea mai bine!

- Ştii ce scrie în Biblie despre oamenii de teapa lor? îl întrebă Flagg calm. Cei mândri vor fi umiliţi, cei puternici vor fi doborâţi şi cei îndărătnici vor fi înfrânţi. Iar despre oameni ca tine ştii ce zice, Lloyd? Fericiţi cei blajini, pentru că vor moşteni pământul. Şi mai zice, fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.

Lloyd încuviinţa, din cap. Încuviinţa şi plângea. Pentru o clipă, i se păru că în jurul creştetului lui Flagg apăruse un nimb luminos, atât de intens luminos, încât dacă Lloyd s-ar fi uitat la el mai multă vreme, ochii i s-ar fi mistuit în scrum. Pe urmă dispăru... dacă existase vreodată cu adevărat, şi probabil că nu existase, pentru că Lloyd nici măcar nu fusese orbit, pierzându-şi capacitatea de a vedea în întuneric.

- Drept este, nu eşti prea deştept, îi spuse Flagg, în schimb eşti cel dintâi. Mă încearcă sentimentul că-mi vei fi foarte credincios. Tu şi cu mine, Lloyd, vom ajunge departe. Pentru oameni ca noi, au venit vremurile cele bune. Pentru noi, toate încep de la început. Nu am nevoie decât de cuvântul tău.

- C... cuvântul?

- Că vom rămâne împreună, tu şi cu mine. Nu există refuz. Nu există să adormi când ai fost pus de pază. Vor mai fi şi alţii, curând - deja se află în drum spre vest - dar deocamdată nu suntem decât noi doi. Am să-ţi dau cheia în schimbul promisiunii.

- Îţi... promit, îi răspunse Lloyd.

Cuvintele păreau să fi rămas suspendate în aer, vibrând straniu. Ascultă vibraţiile, cu capul plecat într-o parte, şi i se păru că vede cele două cuvinte, strălucind la fel de întunecat precum aurora boreală, reflectată de ochiul unui mort.

Apoi, când cheia începu să se răsucească în broască, uită de ele. În secunda următoare, tot sistemul de închidere căzu la picioarele lui Flagg, fumegând.

- Eşti liber, Lloyd. Vino afară.

Neîncrezător, Lloyd atinse şovăielnic gratiile, ca şi cum ar fi putut să-l ardă; de altfel, ele păreau cu adevărat fierbinţi. Dar atunci când o împinse, uşa se dădu într-o parte uşor şi fără zgomot. Îşi ridică privirile către ochii aprinşi ai salvatorului său.

Simţi ceva în palmă. Cheia.

- Acum este a ta, Lloyd.

- A mea?

Flagg apucă degetele lui Lloyd şi le strânse în jurul ei... iar Lloyd simţi cum cheia se mişcă în mâna lui, cum se transformă.

Emise un ţipăt răguşit şi degetele i se deschiseră, împinse ca de un resort. Cheia dispăruse, iar în locul ei apăruse piatra neagră cu fisură roşie. O ridică în sus, mirat, sucind-o pe toate părţile. Fisura roşie părea rând pe rând o cheie, o hârcă sau un ochi însângerat, închis pe jumătate.

- A mea, îşi dădu Lloyd singur răspunsul.

De data asta, închise pumnul fără nici un ajutor, strângând piatra din răsputeri.

- Mergem să mâncăm ceva? îi propuse Flagg. În seara asta trebuie să străbatem un drum lung.

- Mâncăm, zise Lloyd. Foarte bine.

- Avem atâtea de făcut, îi explică Flagg fcricit. Şi va trebui să ne mişcăm foarte repede.

Porniră împreună spre scări, trecând prin dreptul morţilor din celule. Cuprins de slăbiciune, Lloyd se împletici, iar Flagg îi prinse braţul de deasupra cotului, ajutându-l să se ridice. Lloyd se întoarse către el şi-l privi drept în faţă, cu o expresie ce arăta mai mult decât recunoştinţă. Se uita la Flagg cu un soi de adoraţie.

CAPITOLUL 40

NICK ANDROS dormea agitat pe patul din biroul şerifului Baker. Deşi nu era îmbrăcat decât în pantaloni scurţi, trupul lui era acoperit de o uşoară transpiraţie. Ultimul gând, înainte de a adormi cu o seară în urmă, fusese acela că până dimineaţa va fi mort; omul acela întunecat, care-i bântuia mereu visele zbuciumate, avea să reuşească să pătrundă prin bariera fragilă a somnului şi să-l răpească.

Se petrecea un fapt straniu. Ochiul pe care i-l zdrobise Ray Booth îl duruse două zile. Apoi, în cea de a treia, senzaţia aceea că i se înşurubase în cap un bolţ uriaş se potolise, lăsând locul unei dureri surde. Când se uita doar prin ochiul rănit, nu vedea decât o ceaţă cenuşie, în care uneori se mişcau sau păreau să se mişte nişte umbre. Dar nu ochiul îl deranja cel mai tare, ci dâra lăsată de glonţ pe picior.

Nu se îngrijise de dezinfectarea ei. Durerea de la ochi fusese atât de îngrozitoare, încât aproape nu fusese conştient de rana de la picior. Zgârietura superficială îi brăzda coapsa dreaptă, oprindu-se în zona genunchiului; a doua zi cercetase gaura lăsată de glonţ în pantaloni, minunându-se. Iar o zi mai târziu, pe 30 iunie, constatase că rana se înroşise pe margini şi că-l dureau toţi muşchii piciorului.