Nick scoase un ţipăt slab şi nedesluşit, dar nu mai sonor decât susurul apei... Sprijini ţeavă pistolului în coasta lui Booth şi apăsă pe trăgaci. Din detonaţia amortizată Nick nu simţi decât reculul violent, care-i zgâlţâi braţul; cătarea revolverului se agăţase în cămaşa lui Booth. Nick văzu flacăra de la gura ţevii, iar peste o fracţiune de secundă îi veni în nări mirosul prafului de puşcă şi al materialului carbonizat al cămăşii. Trupul lui Ray Booth încremeni, apoi se prăbuşi peste el.
Suspinând de durere şi teamă, Nick se opinti asupra greutăţii prăvălite peste el, iar trupul lui Booth pe jumătate căzu, pe jumătate alunecă de pe el. Nick ieşi târâş de sub adversarul său, ţinându-şi cu o mână ochiul rănit. Rămase multă vreme întins pe jos, cu gâtul cuprins de o mare de foc. Îşi simţea tâmplele prinse într-o imensă menghină nemiloasă.
După o vreme fu în stare să pipăie în jur, descoperi o lumânare şi-o aprinse cu bricheta de pe birou. În lumina galbenă şi slabă îl văzu pe Ray Booth zăcând cu faţa la pământ. Ca o balenă moartă, aruncată la ţărm de valuri. Ţeava pistolului îi lăsase un cerc negricios pe cămaşă, mare cât o clătită. Cursese mult sânge. În lumina pâlpâitoare, umbra lui Booth se proiecta pe celălalt perete, imensă şi informă.
Tânguindu-se, Nick porni împleticindu-se către mica baie, protejându-şi în continuare ochiul cu mâna. Se privi în oglindă. Văzu sângele ce i se scurgea printre degete şi şovăi îndelung înainte de a-şi retrage mâna. Încă nu era sigur, însă, după toate probabilităţile, surdomuţenici lui i se adăugase un nou handicap, acela de a fi chior.
Se întoarse în birou şi izbi în trupul moale al lui Ray Booth cu piciorul.
M-ai aranjat, îi zise el. Mai întâi dinţii şi acum ochiul. Eşti fericit? Mi-ai fi scos amândoi ochii, dac-ai fi putut, nu? Mi-ai fi luat văzul şi m-ai fi lăsat surd, mut şi orb într-o lume a morţilor. Nemaipomenit, este?
Îl lovi încă o dată pe Booth, dar carnea flască şi moartă în care i se înfigea piciorul îi provocă dezgust. Se aşeză pe patul lui, sprijinindu-şi capul în mâini. Afară, întunericul era de nepătruns. Afară, toate luminile lumii se stingeau.
CAPITOLUL 34
VREME ÎNDELUNGATĂ, zile în şir (câte zile? cine mai ştie? În nici un caz Trashcan Man*, [Gunoierul sau Omul cu Tomberonul] asta-i limpede), Donald Merwin Elbert, cunoscut de prietenii lui din perioada istoric obscură şi confuză a şcolii elementare drept Trashcan Man, bântuise încolo şi încoace pe străzile din Powtanvillc, Indiana, ferindu-se de vocile din capul lui, eschivându-se şi ridicându-şi mâinile în sus, ca să se protejeze de pietrele aruncate de stafii.
Hei, Trashcan!
Hei, Trashcan Man, eşti nemaipomenit, Trash! Ai aprins vreun foc cumsecade săptămâna asta?
Ce-a zis bătrâna doamnă Semple când i-ai ars talonul de pensie, Trash ?
Hei, Trash-baby, nu vrei să cumperi nişte benzină?
Ţi-au plăcut şocurile alea electrice pe care ţi le-au administrat la Terre Haute, Trashie?
Trash...
... hei, Trashcan...
Uneori ştia precis că vocile nu sunt reale, alteori striga la ele în gura mare să înceteze, pentru ca apoi să-şi dea seama că singurul care se auzea era chiar glasul iui, întorcându-se după ce se izbise de pereţii caselor şi ai magazinelor, ricoşând în zidul de beton al Spălătoriei Auto Scrubba-Dubba, unde fusese angajat şi unde se afla şi acum, în dimineaţa de 30 iunie, înfulecând dintr-un sandviş imens, pe care întinsese de-a valma unt de arahide, peltea, roşii şi muştar Gulden's Diablo. Nici o voce în afară de cea proprie, ciocnindu-se de case şi de magazine, alungată de peste tot ca un oaspete nepoftit şi întorcându-se, prin urmare, la urechile lui. Pentru că, într-un fel sau altul, Powtanville se golise. Toată lumea plecase... sau poate că nu? Întotdeauna ziseseră despre el că nu e întreg la minte, iar gândul că în afară de el însuşi nu mai rămăsese nimeni în oraş părea mai mult decât normal pentru un nebun. Privirile îi erau atrase de rezervoarele uriaşe pentru ţiţei, albe şi rotunde, înşirate la orizont, asemenea unor nori coborâţi la pământ. Rezervoarele se înălţau între Powtanville şi drumul spre Gary şi spre Chicago; ştia prea bine ce doreşte să facă şi planul lui n-avea nimic de-a face cu un vis. Era ceva urât, însă nu un vis, dar nici nu se punea problema să renunţe.
Te-ai ars la degete, Trash?
Hei, Trashcan Man, nu ştii că dacă te joci cu focul ai să faci pipi în pat?
I se păru că aude ceva şuierându-i pe la ureche, începu să plângă şi-şi ridică mâinile în sus, scăpând sandvişul în ţărână, şi-şi ascunse obrazul cu un gest umil, dar nu se întâmplase nimic, nu era nimeni în jur. Singurul lucru de interes dincolo de zidul Spălătoriei Auto Scrubba-Dubba era doar Indiana Highway 130, mergând spre Gary, nu înainte de a trece pe lângă imensele rezervoare ale lui Cheery Oil Company. Suspinând încă, ridică sandvişul, scutură de bine, de rău praful cenuşiu de pe pâinea albă şi începu iarăşi să molfăie.
Oare nu cumva visa? A existat o vreme când trăia şi taică-său, dar şeriful îl curăţase chiar în mijlocul străzii, lângă Biserica Mctodistă, scena aceasta urmărindu-l întreaga viaţă.
Hei, Trash, şeriful Greeley l-a doborât pe tac-tu ca pe un câine turbat, ce părere ai de chestia asta, împuţit nenorocit ce eşti?
Taică-său se dusese la crâşma lui O'Toole, unde se isease o ceartă de pomină, până la urmă Wendell Elbert scosese pistolul şi-l omorâse pe barman, apoi se întorsese acasă şi curmase zilele celor doi fraţi mai mari şi surorii lui Trashcan cu aceeaşi armă - el, Wendell Elbert fusese un tip cam uşchit, cu un temperament fioros, şi începuse s-o ia razna cu multă vreme înainte de seara aceea, oricine din Powtanville ţi-ar zice chestia asta, şi ţi-ar mai zice şi că aşchia nu sare departe de trunchi - şi ar fi omorât-o probabil şi pe mama lui Trashcan, dacă Sally Elbert n-ar fi fugit în noapte, ţipând cât o ţinea gura şi strângându-l în braţe pe micuţul Donald, în vârstă de doar cinci ani (cel care mai târziu avea să fie cunoscut drept Trashcan Man). Wendell Elbert se proptise pe treptele din faţa casei, încercând să-i doboare în fuga lor; gloanţele şuierau şi ricoşau pe suprafaţa drumului, iar la cel din urmă foc pornit din pistolul ieftin - pe care Wendell îl cumpărase de la un negru într-un bar de pe State Street din Chicago - arma îi explodase înmână. Schijele îi sfârtecaseră cea mai marc parte a feţei. O pornise pe stradă cu sângele şiroindu-i în ochi, urlând şi fluturând rămăşiţele pistolului în mână, cu ţeava care "înflorise" şi se spărsese ca o ţigară de foi cu surpriză şi, ajuns în preajma Bisericii Metodiste, şeriful Greeley îşi făcu apariţia în unica maşină de patrulă din Powtanville şi-i porunci să rămână pe loc şi să arunce arma din mână. Dar Wendell Elbert îndreptă ce mai rămăsese din arma lui ca de operetă în direcţia şerifului, însă Greeley probabil nu remarcase că pistolul era făcut zob ori se prefăcuse că nu bagă de seamă; singurul lucru de netăgăduit rămâne deznodământul. Omul legii descărcase în Wendell Elbert ambele ţevi ale puştii lui.
Hei, Trash, cum de nu ţi-ai ars şi PUŢA?
Privi în jur, ca să-l descopere pe cel care strigase chestia asta - după voce, bănuia că ar fi Carley Yates, dacă nu cumva unul dintre puştii care ardeau gazul împreună cu el - deşi Carley nu mai era de mult un copil, cum nu mai era, de altfel, nici el însuşi,
Poate că sosise în sfârşit momentul să devină iarăşi Don Elbert, şi nu Trashcan Man, aşa cum Carley Yates devenise Carl Yates, cel care vinde maşini la reprezentanţa Stout Chrysler-Plymouth din oraş. Dar Carl Yates dispăruse, de fapt toată lumea dispăruse, iar pentru el era probabil prea târziu să devină altcineva.
Şi nu mai stătea sprijinit de zidul de la Scrubba-Dubba; era la aproape doi kilometri spre nord-veştul oraşului, mergând pe marginea autostrăzii 130, iar oraşul Powtanvilie se întindea înaintea lui ea o reprezentare miniaturizată a unei localităţi de pe machetele de sisteme feroviare pentru copii. Până la rezervoare mai erau câteva sute de metri. Purta o trusă de scule într-o mână şi o canistră cu cinci litri de benzină în cealaltă.
Vai, era un lucru foarte urât, dar...
După ce-l înmormântaseră pe Wendell Elbert, Sally Elbert îşi luase o slujbă la Powtanville Cafe, iar la un moment dat unicul pui care-i mai rămăsese, Donald Merwin Elbert, ajuns în clasa întâi sau a doua, luase obiceiul să aprindă focuri în tomberoanele oamenilor şi apoi s-o rupă la fuga.
Păziţi-vă, fetelor, vine Trashcan Man, o să vă dea foc la rochii!
Nebunu', nebunu', trage cu tunu'!
Oamenii mari n-au aflat cine-i piromanul decât când puştiul ajunsese prin clasa a treia; atunci şi-a făcut apariţia la ei în casă şeriful, bunul şi bătrânul şerif Greeley, şi aşa se face, presupunea el, că bărbatul care-i ucisese părintele în faţa Bisericii Metodiste i-a devenit tată vitreg.
Hei, Carley, vreau să dezlegi o ghicitoare: cum poate taică-tău să-l omoare pe taică-tău?
Io nu ştiu, Petey, zi-mi tu!
Nici io nu ştiu, dar dacă Trashcan Man eşti chiar tu, poate reuşeşti!
Hihihahahahoho!
Acum se găsea la capătul aleii acoperite cu pietriş; umerii îl dureau de la căratul sculelor şi canistrei. Pe poartă se vedea următorul anunţ: CHEERY PETROLEUM COMPANY. INC. TOŢI VIZITATORII SUNT RUGAŢI SĂ SE PREZINTE LA BIROUL DE RECEPŢIE! VĂ MULŢUMIM!
În parcare erau doar câteva maşini. Majoritatea erau pe jantă. Trashcan Man străbătu aleea şi se strecură pe poarta deschisă. Ochii lui, de un albastru ciudat, se fixaseră asupra scărilor care se împleteau în spirală până la vârful celui mai apropiat rezervor, ca nişte pânze de păianjen. Accesul la scări era blocat cu un lanţ, de care atârna un alt însemn: ACCESUL INTERZIS! STAŢIA DE POMPARE ÎNCHISĂ. Păşi peste lanţ şi începu să urce scările.
Faptul că maică-sa îl luase de bărbat pe şeriful Greeley nu i se părea corect. Când ajunsese în clasa a patra, începuse să pună foc în cutiile de scrisori - aşa arsese şi cecul de pensie al bătrânei doamne Semple - şi fusese prins încă o dată. Sally Elbert Greeley a făcut o criză de isterie atunci când noul ei soţ i-a propus - o singură dată - să-l trimită pe băiat în locul acela din Terre Haute (Crezi că e smintit? Cum poate să fie smintit un băiat de zece ani? Eu cred că tu vrei de fapt să scapi de el! Ai scăpat de taică-său, iar acum vrei să scapi şi de el!) Singura variantă care i-ar fi rămas lui Greeley ar fi fost să-i intenteze o acţiune penală, însă nu poţi trimite un copil de doar zece ani într-o şcoală de corecţie decât dacă ţii neapărat să iasă de acolo cu curul harcea-parcea şi să te vezi părăsit de noua ta soţie.
Pe scări, sus, tot mai sus. Picioarele lui produceau un uşor zgomot metalic pe treptele din oţel. Vocile rămăseseră undeva, la poale, şi nimeni nu putea azvârli cu pietre la o asemenea înălţime; automobilele din parcare păreau nişte jucării Corgi scânteietoare. Nu se mai auzea decât vocea vântului, şoptindu-i în ureche şi tânguindu-se într-o gură de aerisire, cine ştie unde, şi chemarea îndepărtată a unei păsări. Copacii şi câmpurile nesfârşite se întindeau jur-împrejur, în diferite nuanţe de verde, doar uşor învăluite de ceaţa albăstruie, subţire, a dimineţii. Zâmbea fericit, urmând spirala din oţel ce-l purta în cerc, tot mai sus.
