Vai, vai, băiete. Cred că o să sar peste chestia asta. Dacă sunt o găină laşă, asta-i situaţia. Co-co, co-co, co-co.

Se întoarse la cort. şi ridică din nou bucata de pânză de la intrarea cortului. Găsi un băţ lung. Inspiră profund aer proaspăt, îşi ţinu respiraţia şi-şi pescui hainele cu băţul. Apoi se retrase câţiva paşi şi se îmbrăcă. Mai inspiră o dată, îşi ţinu respiraţia şi se folosi de băţ ca să-şi recupereze cizmele. Se aşeză pe un arbore doborât şi se încalţă.

Mirosul se strecurase în haine.

- Fir-ar al dracului, şopti el.

Din locul acela o vedea, pe jumătate ieşită din sacul de dormit, cu mâna întinsă, încremenită într-o poziţie crispată, căutând parcă flaconul cu pastile care îi căzuse. Ai fi zis că ochii ei cu pleoapele coborâte pe jumătate îl privesc acuzator. Asta îi aduse iarăşi aminte de tunel şi de viziunea pe care o avusese acolo, cu morţii care porniseră să meargă. Se grăbi să închidă cortul la loc, cu  băţul.

Dar cu asta nu scăpase de mirosul ei.

Prin urmare, făcu totuşi un prim popas la Bennington, iar în Bennington Men's Snop se descotorosi de toate hainele şi-şi alese altele noi, trei schimburi plus patru perechi de ciorapi şi pantaloni scurţi. Îşi găsi până şi o pereche nouă de cizme. Privindu-se în oglinda triplă, vedea în spatele lui magazinul pustiu şi Harleyul sprijinit neglijent lângă trotuar.

- Ce ţoale mişto, murmură el. Nemaipomenite!

Însă în jur nu era nimeni care să-i admire gustul.

Ieşi din magazin şi porni motorul. Se gândi că ar fi trebuit să se oprească la un magazin şi să-şi facă rost de un alt cort şi de un sac de dormit, dar în momentul respectiv îşi dorea cel mai tare să plece din Bennington. Avea să se oprească altundeva.

Ieşind din oraş, căută din priviri culmea domoală şi distinse Twelve-Mile Point, însă nu şi locul unde ridicaseră cortul. Era cu atât mai bine, chiar...

Când se concentră din nou asupra drumului, Larry simţi că îngheaţă de spaimă. Un camion Internaţional Harvester, cu o rulotă pentru cai, derapase, probabil încercând să evite o maşină, iar remorca se răsturnase. Era pe cale să intre cu motocicleta drept în obstacol, pentru că nu fusese atent la şosea.

Roti brusc ghidonul spre dreapta, târându-şi cizmele noi de suprafaţa asfaltului, şi aproape scăpă nevătămat. Dar pedala lui stângă agăţă bara din spate a remorcii şi motocicleta se răsturnă. Larry ateriză pe marginea şoselei, simţind cum i se zdruncină toate oasele. Motorul Harleyului mai hurui câteva momente, apoi se opri.

- Eşti teafăr? se întrebă el.

Slavă Domnului, nu mergea decât cu vreo treizeci de kilometri la oră. Slavă Domnului că Rita nu era cu el, şi-ar fi ieşit din minţi de isterie. Desigur, dacă Rita ar fi fost cu el, nu s-ar fi uitat într-acolo, adică şi-ar fi văzut de treaba lui.

- Sunt neatins, îşi răspunse singur, deşi încă nu era foarte sigur de asta.

Se ridică în picioare. Liniştea îl afecta profund, aşa cum i se întâmpla tot mai des; era atâta tăcere, încât puteai să şi înnebuneşti, dacă te lăsai preocupat prea mult de aeest gând. Chiar şi ţipetele Ritei ar fi fost o mângâiere în momentul respectiv. Spaţiul din jurul lui păru deodată să se umple de pete luminoase şi înţelese, cu groază, că era la un pas de leşin. Sunt sigur rănit, gândi el, peste câteva clipe, după ce trece primul şoc, am să simt durerea, atunci o să mă apuce, m-am tăiat rău sau cine ştie ce-am păţit, cine o să-mi pună un bandaj?

Dar după ce-i trecu acea secundă de slăbiciune, se cercetă şi ajunse la concluzia că, de fapt, era teafăr. Se tăiase la ambele mâini, iar pantalonii lui cei noi se rupseseră în genunchiul drept - şi genunchiul era rănit -, dar de fapt nu era vorba decât de nişte simple julituri, şi în definitiv ce mama dracului, oricui i se putea întâmpla să cadă de pe motocicletă.

De fapt, ştia prea bine din ce scăpase. Ar fi putut să se lovească rău la cap, să-şi frângă gâtul şi să zacă acolo, în soarele fierbinte, până când murea. Sau se putea sufoca din cauza propriei vome, cum i se întâmplase unei anumite prietene de-a lui, de curând decedate.

Se apropie şovăielnic de motocicletă şi o ridică. Nu părea să fi suferit nici o stricăciune, cu toate acestea arăta altfel, înainte, fusese o maşinărie suficient de şarmantă ce putea servi dublului scop de a-l transporta şi de a-i da sentimentul că este aidoma lui James Dean sau Jack Nicholson în Hell's Angels on Wheels. Acum însă, avea sentimentul că piesele cromate rânjeau ca nişte javre mărunte, de circ, invitându-l să se apropie şi să se măsoare cu monstrul pe două roţi, ca să vadă dacă este cu adevărat bărbat.

Motorul porni la a treia cheie şi ieşi din Bennington cu viteză infimă, aproape la pas. Pe braţe îi apăruseră brăţări reci de sudoare şi îşi dorea să vadă o faţă omenească cum nu-şi mai dorise nicicând în viaţa lui.

Dar în ziua respectivă nu mai văzu pe nimeni.

După-amiază se decise să meargă ceva mai repede, dar de îndată ce acul vitezometrului ajungea la treizeci de kilometri la oră, nimic nu-l putea convinge să deschidă mai mult clapeta de acceleraţie, chiar dacă drumul dinaintea lui era absolut liber. La marginea Wilmingtonului era un magazin cu articole de sport şi motociclete, unde se opri şi-şi făcu rost de un sac de dormit, de o pereche de mănuşi groase şi de o cască, dar, cu toate că şi-o fixase pe cap, nu depăşi patruzeci de kilometri la oră. În curbele lipsite de vizibilitate, încetinea până la viteza minimă. Prin faţa ochilor îi defilau mereu imagini cu el întins la marginea drumului, în stare de inconştienţă şi sângerând abundent, fără să-i vină nimeni în ajutor.

La ora 5, pe când se afla în apropierea oraşului Brattleboro, becul de alarmă al Harleyului se aprinse. Larry trase la marginea drumului şi stinse motorul cu sentimente amestecate, de uşurare şi de dezgust.

- La fel de bine puteai s-o şi împingi, spuse el. E făcută să meargă cu nouăzeci la oră, tâmpitule!

O lăsă acolo şi intră în oraş, fără a şti dacă se va întoarce s-o recupereze.

Noaptea respectivă dormi pe Brattleboro Municipal Coramon, sub protecţia relativă a acoperişului chioşcului pentru orchestră. Se retrase acolo de îndată ce se înnoptă şi adormi imediat. Peste o vreme, un zgomot îl trezi brusc din somn. Se uită la ceas. Firele subţiri de radiu luminescent de pe limbi îl ajutară să vadă că era 11.20. Se ridică într-un cot şi scrută întunericul; chioşcul uriaş de deasupra lui îl făcea să regrete cortul cel mic, unde căldura trupului se păstra aşa de bine. Ca un minunat şi ospitalier pântece din pânză!

Chiar dacă existase cu adevărat un zgomot, încetase acum; până şi greierii tăcuseră. Era normal? Putea fi normal?

- E cineva acolo? strigă Larry, speriindu-se de sunetul propriei sale voci.

Căută în jur arma şi n-o găsi decât după câteva interminabile momente de panică. Când o atinse, apăsă pe trăgaci fără să se gândească, exact ca un om care se scufundă în ocean şi se agaţă cu disperare de colacul ce-i este aruncat. Dacă n-ar fi fost trasă piedica, ar fi reuşit să declanşeze arma şi să se împuşte.

Liniştea aceea nu era de bun augur, de asta era sigur. Poate era un om, poate un animal mare şi primejdios. Desigur, şi un om putea fi primejdios. Un om cum fusese cel care-l înjunghiase de nenumărate ori pe bietul monstru-urlător sau ca John Bearsford Tipton, care-i oferise un milion bani gheaţă în schimbul femeii lui.

- Cine-i acolo?

Avea o lanternă în sac, dar ca s-o găsească, ar fi trebuit să lase din mână carabina, pe care o ţinea pregătită. Şi apoi... oare ţinea cu adevărat să vadă despre cine era vorba?

Rămase pe loc, aşteptând o mişcare sau repetarea zgomotului care îl trezise (oare fusese un zgomot? sau doar visase?) şi, nu după multă vreme, începu să moţăie, apoi adormi din nou.

Pe neaşteptate, tresări puternic, deschise larg ochii, iar pielea i se făcu ca de găină. Acum se auzise sigur zgomotul, iar dacă noaptea n-ar fi fost noroasă, luna, aproape plină, i-ar fi dezvăluit...

Dar nu voia să vadă. Nu, era absolut sigur că nu voia să vadă. Cu toate acestea rămase încordat, cu capul înălţat, ascultând ţăcănitul ritmat al tocurilor prăfuite de cizmă, măsurând trotuarul de pe Main Street, Brattleboro, Vermont, mergând către vest, estompându-se treptat şi contopindu-se în cele din urmă în freamătul potolit al lucrurilor din jur.

Larry simţi imboldul năvalnic şi dement să sară în picioare, să lase sacul de dormit să-i alunece până la glezne şi să strige: Vino înapoi, indiferent cine oi fi tu! Nu-mi pasă! Vino înapoi! Dorea oare cu adevărat să emită un asemenea cec în alb cine ştie cui? Chioşcul i-ar fi amplificat strigătul... implorarea. Şi dacă paşii aceia se întorceau cu adevărat, devenind tot mai stridenţi în liniştea aceea, în care nici măcar greierii nu mai îndrăzneau să cânte?

În loc să se ridice, se culcă la loc şi se ghemui în poziţia de fetus, cu mâinile încolăcite în jurul carabinei. În noaptea asta n-o să mai adorm, îi trecu prin minte, dar în nici trei minute fu din nou cuprins de somn; a doua zi de dimineaţă, era ferm convins că visase toată întâmplarea.

CAPITOLUL 42

ÎN TIMP CE Larry Underwood suferea pe 4 Iulie accidentul lui de motocicletă, la distanţă de doar un stat, Stuart stătea pe o stâncă de la marginea drumului şi mânca. Auzi zgomotul tot mai apropiat al unor motoare. Îşi termină cutia de bere dintr-o înghiţitură şi închise cu grijă capacul tubului din hârtie cerată în care se aflau biscuiţii Ritz. Puşca lui se afla la îndemână, sprijinită de pietre. O ridică, îi trase piedica şi o lăsă din nou jos, de această dată puţin mai aproape. Judecând după zgomot, se apropiau nişte motociclete de mic litraj. De doi-cincizeci? În liniştea aceea profundă, era imposibil să spui la ce distanţă se aflau. Cincisprezece kilometri, poate, cu mare aproximaţie. Ar fi avut tot timpul să mai mănânce, dacă ar fi vrut, însă îi pierise cheful. Pe de altă parte, soarele era cald, iar gândul că va întâlni alţi oameni îi făcea plăcere. Nu mai văzuse oameni vii de când se despărţise de Glen Bateman, la Woodsville. Aruncă încă o privire către armă. Trăsese piedica pentru că oamenii aceia se puteau dovedi de teapa lui Elder. Lăsase puşca sprijinită de stâncă pentru că spera că vor fi ca Bateman - poate nu la fel de pesimişti în ceea ce priveşte viitorul, totuşi. Societatea va apărea din nou, zisese Bateman. Te rog să remarci că nu i-am adăugat adjectivul "reformată". Ar fi fost o glumă macabră. În cadrul rasei umane nu se produce, practic, nici un fel de reformă.

În ceea ce-l privea pe el, personal, Bateman nu dorea să participe la reapariţia societăţii. El părea absolut mulţumit - cel puţin pentru moment - să poată să se plimbe cu Kojak, să picteze, să joace golf prin grădina lui şi să se gândească la implicaţiile sociologice ale dispariţiei aproape totale a populaţiei.

Dacă mai treci pe aici şi-mi adresezi încă o invitaţie să "ne unim", Stu, probabil am să accept. Acesta este blestemul rasei umane. Faptul că este sociabilă. Cristos ar fi trebuit să vorbească astfel: "Da, adevăr grăiesc vouă, de câte ori vă strângeţi câte doi sau trei, înseamnă că un alt individ o să se aleagă cu capul spart." Vrei să-ţi spun ce ne învaţă sociologia despre tagma omenească? Am să-ţi ofer doar un rezumat. Un om singur, bărbat sau femeie, este un sfânt. Doi oameni se vor iubi. Dacă sunt trei, vor inventa lucrul acela fermecător pe care-l numim "societate". Patru oameni vor construi o piramidă. Cinci oameni vor transforma pe unul dintre ei în paria. Şase vor reinventa prejudecata. Dacă se adună şapte, în şapte ani vor reinventa războiul. Este posibil ca omul să fi fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar societatea umană a fost făcută după chipul şi asemănarea opusului Lui şi de atunci încoace se tot străduieşte să se întoarcă acasă.

Oare era adevărat? Dacă da, atunci Dumnezeu să-i ajute. În ultima vreme, Stu se gândise foarte mult la prietenii şi cunoştinţele lui. Memoria sa avea tendinţa să estompeze, ba chiar să şteargă cu totul însuşirile lor neplăcute - felul în care Bill Hapscomb se scobea în nas şi apoi îşi ştergea degetul de talpa pantofului, bătăile pe care le trăgea Norm Bruett copiilor săi, metoda dezagreabilă prin care Billy Verecker împiedica sporul necontrolat al populaţiei de pisici din jurul casei, zdrobind ţestele fragede ale pisoilor nou-născuţi sub călcâiul bocancilor.

Gândurile care îi veneau lui preferau să fie cu totul şi cu totul bune. Mersul la vânătoare în zori, înfofoliţi în jachete în carouri şi veste portocalii Day-Glo. Partidele de pocher acasă la Ralph Hodges şi Willy Craddock, care se plângea mereu că pierde patru dolari la joc, chiar şi atunci când câştiga douăzeci. Sau când scoseseră maşina lui Tony Leominster din şanţ; se îmbătase într-un hal fără de hal şi ieşise de pe şosea, iar acum se învârtea în jurul lor, clătinându-se, şi se jura pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii că evitase o remorcă plină cu mexicani, din cei trecuţi ilegal peste graniţă. Doamne, se prăpădiseră de râs. Nesfârşitele bancuri cu mexicani ale lui Chris Ortega. Drumurile la Huntsville, după curve, sau când Joe Bob Brentwood luase păduchi şi încercase să convingă pe toată lumea că-i luase de pe canapeaua din balcon, şi nu de la fata de la etaj. Se distraseră nemaipomenit. Poate nu era ceea ce nişte tipi sofisticaţi ar fi considerat distracţie - cluburi de noapte, restaurante de lux şi muzee, dar el ştia bine că fusese nemaipomenit. Se gândea la toate astea, trecându-le iarăşi şi iarăşi în revistă, ca un bătrân singuratic, care-şi întinde nenumărate pasienţe, cu un pachet soios de cărţi. Cel mai mult îşi dorea să audă alte voci omeneşti, să cunoascăalţi oameni, să aibă pe cine să întrebe: "Ai văzut?" atunci când se întâmpla ceva interesant, cum fusese ploaia de meteoriţi pe care o văzuse cu două seri în urmă. Nu era o persoană vorbăreaţă, dar nu-i făcuse niciodată plăcere să fie singur.

Prin urmare, atunci când motocicletele se iviră, în sfârşit, de după curbă, el îşi îndreptă spatele; erau două Honda 250, conduse de un băiat cam de optsprezece ani şi de o fată, poate ceva mai mare decât însoţitorul ei. Tânăra purta o bluză de un galben-intens şi o pereche de Levi's albastru-pal.

Cei doi îl văzură stând pe piatra lui şi ambele Honda se clătinară uşor, trădând surprinderea lor. Băiatul rămase cu gura căscată. Câteva momente nu a fost foarte limpede dacă aveau de gând să oprească sau să-şi continue drumul lor grăbit către vest.

- Hi! îi salută Stu cât se poate de prietenos, ridicând o mână.

Inima îi bătea mai să-i iasă din piept. Îşi dorea din tot sufletul ca ei să se oprească. Ceea ce se şi întâmplă.

La început, rămase surprins de atitudinea lor încordată. Mai ales băiatul: ai fi zis că tocmai i se vărsase în sânge un galon întreg de adrenalină. Desigur, Stu avea o armă, dar n-o ţinea îndreptată asupra lor, iar ei, la rândul lor, erau înarmaţi; el avea un pistol, iar ea purta pe spate o mică puşcă de vânătoare, ca o actriţă interpretând rolul lui Patty Hearst, fără prea mare convingere.

- Cred că e-n regulă, Harold, spuse fata, dar cel căruia i se adresase continua să stea ţeapăn pe motocicletă, măsurându-l pe Stu cu surprindere şi pregătit pentru o înfruntare.