Corpul lui Harold se cutremură, iar Stu ghici că răspunsul era negativ.

- Nu-i treaba ta!

- Aşa este. Vreau doar să fac lumină în situaţia noastră. Ea nu este a mea, Harold. Ea nu-şi aparţine decât ei înseşi. Eu n-am de gând să încerc să ţi-o smulg. Îmi pare rău că sunt nevoit să vorbesc atât de deschis, dar pentru noi este cel mai bine dacă ştim pe ce stăm. Acum suntem doi şi unu, iar dacă tu pleci, rămânem tot doi şi unu. Câştigul este zero.

Harold nu spuse nimic, dar mâna lui tremurătoare nu mai opunea aceeaşi rezistenţă.

- Voi fi cât se poate de direct, continuă Stu. vorbind în continuare foarte aproape de urechea lui Harold (care era plină de ceară maronie) şi străduindu-se să-i vorbească foarte, foarte calm. Ştii şi tu la fel de bine ca şi mine că un bărbat nu trebuie să violeze o femeie. Dacă ştie ce are de făcut cu mâna.

- Asta-i... Harold se linse pe buze şi aruncă o privire la marginea drumului, unde Fran rămăsese în picioare, cu braţele încrucişate, chiar dedesubtul sânilor, urmărindu-i cu îngrijorare. Mi se pare cam dezgustător.

- Poate să fie sau nu, dar dacă un bărbat îi dă târcoale unei femei care nu-l vrea la pat, respectivul are totuşi de ales. Eu aleg mâna de fiecare dată. Presupun că şi tu procedezi la fel, de vreme ce ea se află încă alături de tine, de bunăvoie. Eu n-am vrut decât să avem o discuţie cinstită, între patru ochi. Eu nu mă aflu aici ca să te alung, procedând ca un bătăuş oarecare ieşit să danseze la bâlci.

Mâna lui Harold care ţinea arma se relaxă.

- Vorbeşti serios? Eu... promiţi că n-ai să vorbeşti?

Stu făcu semn afirmativ.

- Eu o iubesc, îi mărturisi Harold răguşit. Ea nu mă iubeşte, asta o ştiu, dar acum vorbim deschis, aşa cum ai spus tu.

- Aşa-i cel mai bine. Eu nu vreau să mă bag. Pur şi simplu vreau să mă alătur vouă.

Harold repetă cu insistenţă:

- Promiţi?

- Da, promit.

- Bine.

Descălecă încet de pe Honda şi porni alături de Stu către Fran.

- Poate să ne însoţească, spuse Harold. Iar eu... Privi în direcţia lui Stu şi continuă, străduindu-se să rămână cât mai demn: Îmi cer scuze pentru că m-am purtat prosteşte.

- Uraaa! strigă Fran, bătând din palme. Acum, că asta s-a rezolvat, încotro pornim?

Până la urmă, o luară spre vest, adică în direcţia în care mergeau Fran şi Harold. Stu fu de părere că Glen Bateman se va bucura să-i găzduiască peste noapte, dacă reuşeau să ajungă la Woodsville înainte de lăsarea întunericului - şi că s-ar putea să fie de acord să plece cu ei a doua zi (auzind acestea, Harold începu din nou să se aprindă). Stu conduse Honda lui Fran, iar aceasta merse în spatele lui Harold. La prânz se opriră la Twin Mountains şi începură, încet şi cu precauţie, dificilul proces de cunoaştere reciprocă. Felul cum vorbeau i se părea lui Stu ilar - mai ales felul cum lungeau a-urile şi eliminau sau modificau r-urile. Presupunea că şi el li se părea lor comic, poate chiar mai comic decât ei lui.

Mâncară în restaurantul părăsit, iar Stu se pomeni că se simte atras de Fran - de ochii ei vioi, de bărbia mică dar hotărâtă, de felul în care se forma cuta aceea dintre sprâncene, trădându-i emoţiile. Îi plăcea felul în care privea şi vorbea; îi plăcea şi felul cum îşi pieptăna părul negru, lăsându-şi tâmplele libere. Încetul cu încetul, avea să înţeleagă că de fapt o doreşte.

La Hotare

5 iulie - 6 septembrie, 1990

Venim pe nava numită Mayflower

Venim pe nava ce a fost pe Lună

Venim în ora de cumpănă a evului

Şi cântăm un cântec american

Dar e bine, e foarte bine

Nu poţi să fii mereu binecuvântat...

Paul Simon

Căutăm peste tot un drive-in

Căutăm un loc de parcare

Unde hamburgerii sfârâie pe grătare zi şi noapte

Da! Tonomatul vibrează în ritmul discurilor în U.S.A.

Sunt fericit că trăiesc în U.S.A.

Orice-ţi doreşti găseşti chiar aici, în U.S.A.

Chuck Berry

CARTEA A DOUA

CAPITOLUL 43

CHIAR în mijlocul lui Main Street din May, Oklahoma, zăcea un mort.

Nick nu era surprins. Întâlnise o mulţime de cadavre de când plecase din Shoyo şi presupunea că nu văzuse nici măcar o miime dintre toţi morţii prin apropierea cărora trecuse. Erau anumite locuri în care mirosul bogat al morţii era suficient să te aducă în pragul leşinului. Un mort în plus sau în minus nu mai însemna mare lucru.

Dar când mortul se ridică, în el se dezlănţui o asemenea explozie de teamă, încât pierdu controlul asupra bicicletei. Omul şovăi, se poticni, apoi se prăbuşi, aruncându-l cu putere pe Nick pe pavajul lui Oklahoma Route 3. Se juli la mâini şi-şi zgârie fruntea.

- Doamne sfinte, mister, dar ştiu c-ai căzut, i se adresă presupusul cadavru, apropiindu-se de Nick cu mers împleticit. Nu, pe bune! Dumnezeule!

Nick nu auzi nimic din toate acestea. Se uita fix într-un punct de pe asfalt dintre mâinile lui, unde se scurgeau picături de sânge din tăietura de pe frunte, întrebându-se cât de rău se rănise. Când simţi atingerea pe umăr, îşi aduse aminte de cadavru şi încercă să se refugieze, târându-se; ochiul cel teafăr, neacoperit cu petic, îi sticlea de groază.

- Nu e cazul să te necăjeşti chiar aşa, îl sfătui cadavrul, iar atunci Nick constată că nu era câtuşi de puţin vorba de un cadavru, ci de un tânăr care-i adresa priviri fericite. Ţinea în mână o sticlă de whisky aproape plină; asta îl ajută pe Nick să înţeleagă. Nu era un strigoi, ci un om care se îmbătase şi adormise în mijlocul drumului.

Nick îi făcu un semn prietenos şi descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul. În acel moment, o picătură de sânge cald i se scurse în ochiul asupra căruia îşi revărsase furia Ray Booth, provocându-i durere. Îşi ridică peticul şi se şterse. Astăzi părea să vadă ceva mai bine pe partea aceasta, dar când îşi închise ochiul bun, nu mai distinse din lumea înconjurătoare decât un amestec de culori. Puse peticul la loc şi apoi merse încet şi se aşeză pe marginea trotuarului, lângă un Plymouth cu număr de Kansas, care se lăsa încet pe cauciucuri. Reuşi să vadă crestătura din frunte reflectată în bara de protecţie a maşinii. Arăta urât, însă nu părea prea adâncă. Avea să se ducă la farmacia din localitate, se va dezinfecta şi va lipi un plasture deasupra rănii. După părerea lui, mai avea suficientă penicilină în organism ca să lupte împotriva oricărei infecţii, dar păţania cu rana de glonţ de pe picior îl făcuse extrem de precaut. Îşi extrase pietricelele din palmă, tresărind de durere.

Bărbatul cu sticla de whisky asistase impasibil la toate acestea. Dacă Nick şi-ar fi ridicat privirea spre el, ar fi constatat imediat comportamentul lui ciudat. Atunci când Nick se întorsese ca să-şi examineze rana în bara maşinii, interesul dispăruse total de pe figura fără nici un rid a bărbatului, care rămăsese senină. Purta o salopetă decolorată, dar curată, şi pantofi grei, de lucru. Era înalt cam de un metru şaptezeci şi cinci şi avea părul atât de blond, încât părea aproape alb. Ochii-i erau de un albastru intens şi gol, trădând, împreună cu părul, originea lui suedeză sau norvegiană. Nick urma să descopere mai târziu că avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, pentru că reuşea să-şi aducă aminte de sfârşitul războiului din Coreea şi cum se întorsese tatăl său îmbrăcat în uniformă, o lună mai târziu. Nu exista nici cea mai mică şansă ca el să fi inventat povestea asta. Imaginaţia nu era punctul forte al lui Tom Cullen.

Rămăsese nemişcat, cu privirea albă, ca un robot scos din priză. Apoi, treptat, figura i se animă din nou. Ochii înroşiţi de whisky începură să arunce licăriri. Zâmbi. Îşi adusese din nou aminte cum trebuia să se comporte într-o asemenea situaţie.

- Doamne Dumnezeule, mister, dar ştiu c-ai căzut. Nu, pe bune! Doamne!

Cercetă sângele adunat pe fruntea lui Nick. Nick avea un carnet şi un pix în buzunarul de la cămaşă, care rămăseseră la locul lor chiar şi după cădere. Scrise: "Pur şi simplu m-ai speriat. Am crezut că eşti mort, până în clipa în care te-ai ridicat de jos. Nu am păţit nimic. Există vreo farmacie în oraş?"