Îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă:
- Rita! Rita!
Nu-i răspunse decât un ecou mort: Rita... ita... ita... ita...
Spre ora 4 după-amiază, nori întunecaţi începuseră să se adune deasupra Manhattanului, iar bubuiturile tunetului se rostogoleau încolo şi încoace printre zidurile oraşului. Zigzagurile trăsnetelor se abăteau asupra clădirilor, ca şi cum Dumnezeu ar fi încercat să-i sperie pe puţinii oameni rămaşi, izgonindu-i de prin ascunzătorile lor. Lumina căpătase o nuanţă galbenă şi stranie, care-i displăcea lui Larry. Stomacul i se făcuse ghem, iar când îşi aprinse o ţigară, văzu că-i tremură mâna, aşa cum îi tremurase Ritei ceaşca de calea, în dimineaţa aceea.
Stătea la capătul rampei de acces, sprijinindu-se cu spatele de prima bară a balustradei. Îşi ţinea rucsacul în poală, iar carabina o sprijinise alături. Îşi închipuise că Rita se va speria şi se va întoarce în scurt timp, dar se înşelase. Cu cincisprezece minute în urmă, renunţase s-o mai strige. Ecourile îl scoteau din minţi.
Tunetul se rostogoli încă o dată, mai aproape, de această dată. O adiere rece îi mângâie spatele cămăşii, care i se lipise de piele, din cauza sudorii. Trebuia neapărat să se adăpostească undeva sau, dacă nu, să nu mai şovăie şi s-o pornească prin tunel: Dacă nu reuşea să-şi adune curajul ca să treacă prin tunel, s-ar fi văzut nevoit să petreacă încă o noapte în oraş şi să traverseze de dimineaţă George Washington Bridge, aflat la nu mai puţin de o sută patruzeci de intersecţii spre nord.
Încercă să se gândească raţional la tunel. Înăuntru nu exista nimic care să sară pe el şi să-l muşte. Uitase să ia cu sine o lanternă mare şi puternică - Dumnezeule, nu poţi să-ţi aduci aminte chiar de toate - în schimb avea bricheta Bic cu gaz, iar între drumul propriu-zis şi trotuarul îngust exista o balustradă. Toate celelalte... gândul acela, la morţii din maşini, de exemplu... nu erau decât prostii de speriat copii mici, bune pentru comics-uri, ca şi cum ai crede în baubau. Dacă nu eşti în stare de mai mult, Larry, se dojeni el, înseamnă că n-ai să te descurci nici în această minunată lume nouă. Câtuşi de puţin. Ai să...
Un fulger brăzdă cerul aproape deasupra creştetului său, făcându-l să se înfioare. Îl urmă vuietul greu al tunetului. Se lăsă în voia gândurilor, este 1 iulie, într-o zi ca asta se cuvenea să-ţi duci iubita pe Coney Island şi să mănânci vreo zece hotdogs. Să dobori cele trei sticle de lapte din lemn cu o singură minge şi să câştigi păpuşa Kewpie. Seara urma jocul de artificii...
Un strop rece de ploaie îi lovi obrazul, apoi un altul îi nimeri ceafa şi se scurse dincolo de gulerul cămăşii. Picături de dimensiunea unor monede de zece cenţi începură să cadă în jurul lui. Se ridică, îşi puse rucsacul pe umeri şi-şi luă carabina. Încă nu ştia prea bine în ce direcţie s-o pornească - înapoi, spre Thirty-ninth sau în Lincoln Tunnel. În orice caz, era musai să se adăpostească undeva, pentru că acum ploua cu găleata.
Tunetul se abătu din nou asupra lui cu un urlet gigantic. Scânci de spaimă - şi sunetul nu diferea de cele emise de oamenii de Cromagnon acum două milioane de ani.
- Laş idiot ce eşti, spuse el şi o porni repede pe rampa ce ducea către abisul tunelului.
Mergea cu capul plecat, ferindu-se de ploaia năvalnică. Apa i se scurgea din păr. Trecu de femeia cu nasul sprijinit în geamul modelului El Dorado, străduindu-se să nu privească într-acolo, însă fără succes, pentru că o văzu, totuşi, cu coada ochiului. Picăturile băteau darabana pe acoperişurile automobilelor, ca percuţia unei formaţii de jazz. Izbeau atât de tare, încât apa sărea din nou în aer, producând o uşoară ceaţă.
Larry se opri o clipă în faţa tunelului, stăpânit iarăşi de teamă şi de indecizie. Apoi începu să bată piatra, lucru care-l obligă să nu mai amâne hotărârea. Pietrele erau mari şi izbeau cu forţă. Tunetul mugi iarăşi.
Okuy, gândi el. Okay, okay, okay, m-am convins. Păşi în Lincoln Tunnel.
Înăuntru era cu mult mai întuneric decât îşi imaginase. La început, deschiderea din spatele lui arunca încă o lumină albă. palidă, în care vedea întinderea nesfârşită de maşini dinaintea lui, înghesuite bară în bară (cei de-aici au avut o moarte cruntă, cugeta el, în timp ce claustrofobia îşi insinua cu dragoste degetele ei ca nişte banane în jurul capului său, începând mai întâi să mângâie, apoi să-i apese tâmplele, n-a fost crunt, a fost de-a dreptul fioros), şi dalele alb-verzui ce îmbrăcau pereţii boltiţi. Vedea şi culoarul din dreapta, destinat pietonilor, care se pierdea în beznă. Pe partea stângă se aflau imense coloane de susţinere, la intervale de zece sau cincisprezece metri. ESTE INTERZIS SĂ SCHIMBAŢI BANDA DE MERS, îl informa un semn. În tavanul tunelului erau încastrate lămpi fluorescente stinse şi ochii din sticlă mată ai camerelor de luat vederi din circuitul TV închis. Pe când parcurgea cea dintâi curbă deschisă, care-l purta încet către dreapta, intensitatea luminii scăzu tot mai mult, până ce nu mai distinse decât sclipiri estompate ale pieselor din crom. După care lumina pur şi simplu încetă să mai existe.
Se scotoci după brichetă, o ridică şi scăpără rotiţa. Lumina pe care o răspândea era penibil de mică şi avea mai degrabă darul de a-i alimenta neliniştea, nu de a i-o alunga. Chiar dacă reglă flacăra la dimensiunea maximă, cercul vizibil nu depăşea doi metri.
O puse la locul ei din buzunar şi merse mai departe, atingând uşor cu mâna balustrada. Şi aici era un fel de ecou, care îi plăcea chiar mai puţin decât cel de afară. Ecoul îi lăsa senzaţia că în urma lui se află cineva... care îl pândeşte. Se opri de mai multe ori, cu capul ridicat, cu ochii mari (inutil, pentru că nu se vedea nimic), ascultând până ce dispărea reverberaţia. Peste un timp începu să-şi târşâie picioarele, fără să mai ridice călcâiele de pe beton, în aşa fel încât să nu se mai producă ecoul.
După o vreme se opri încă o dată şi aprinse bricheta în apropierea ceasului. Era ora 4.20, dar nu ştia prea bine la ce-i folosea această informaţie. În bezna din jur, timpul părea să fie lipsit de orice sens obiectiv. De altfel, şi distanţa; oare ce lungime avea Lincoln Tunnel, de fapt? Doi kilometri? Trei? Traversarea pe sub Hudson River nu putea fi de trei kilometri. Doi kilometri, să zicem. Dar dacă nu erau decât doi kilometri, înseamnă că ar fi trebuit să ajungă, deja, la capătul opus. Dacă un om obişnuit parcurge opt kilometri pe oră, înseamnă că în cincisprezece minute străbate doi kilometri, iar el depăşise timpul de când se alia în gaura asta împuţită cu cinci minute.
- Din cauză că merg prea încet, îşi zise, tresărind la sunetul propriei sale voci.
Bricheta Bic îi scăpă din mână şi căzu cu zgomot pe trotuar. Ecoul îi răspunse glumind sinistru, cu vocea unui lunatic:
- ... mai încet... cet... cet...
- Isuse, murmură Larry, iar ecoul îi răspunse în şoapta: suse... suse...
Îşi trecu mâna peste faţă, luptându-se cu panica şi cu imboldul de a renunţa la raţiune şi de a o lua pur şi simplu la fugă, orbeşte. Se stăpâni şi se lăsă în genunchi (încheieturile îi pocniră ca nişte focuri de pistol, băgându-l din nou în sperieţi) şi pipăi cu degetele topografia miniaturală a trotuarului îngust - spărturile din ciment, ca nişte văi, un muc de ţigară, ca o creastă semeaţă, şi o minusculă bilă din staniol, închipuind un deal - până când se întâmplă să nimerească şi bricheta. Uşurat, o apucă strâns în pumn, se ridică şi plecă mai departe.
Tocmai când reuşise să se calmeze din nou, piciorul i se izbi de ceva rigid, imposibil de înlăturat. Scoase un soi de ţipăt aspirat şi se retrase cu doi paşi, gata să se prăbuşească. Îşi adună tot curajul şi aprinse bricheta. Flacăra dansa nebuneşte, din cauza tremurului de nestăpânit al mâinii.
Călcase pe braţul unui soldat. Zăcea cu spatele rezemat de peretele tunelului, cu picioarele întinse de-a curmezişul trotuarului, o santinelă infernală lăsată să bareze drumul. Ochii lui sticloşi se holbau la Larry. Cum buzele i se îndepărtaseră de pe dinţi, ai fi zis că rânjeşte. Din gâtlej i se iţea un cuţit cu buton.
Lui Larry i se încălzise bricheta în palmă şi-o stinse. Lingându-şi buzele uscate şi strângând balustrada cu disperare, înaintă până când atinse iar cu vârful pantofului braţul soldatului. Apoi făcu un pas ridicol de marc, după care începu să-l frământe o idee de coşmar. Avea să audă curând scârţâitul cizmelor soldăţeşti pe ciment şi apoi omul îi va prinde glezna într-o strângere rece şi nemiloasă.
Pornind într-o fugă dezordonată, Larry străbătu câţiva metri şi-şi impuse să se oprească, ştiind că dacă n-o făcea acum, panica ar fi pus stăpânire pe el, şi atunci s-ar fi năpustit orbeşte înainte, urmărit de o teribilă hoardă de ecouri.
Când avu sentimentul că se liniştise, cât de cât, porni din nou. Dar acum era cu mult mai dificil: degetele de la picioare i se chirceau în pantofi, temătoare că ar putea veni în contact cu un alt cadavru întins pe trotuar, ceea ce se şi întâmplă, nu peste mult timp.
Gemu şi aprinse iarăşi bricheta. De data asta era incomparabil mai rău. Trupul pe care-l atinsese era al unui bătrân, într-un costum bleumarin. Boneta din mătase neagră îi căzuse de pe creştetul chelit în poală. La rever purta o stea cu şase colţuri din argint bătut. Dincolo de el se mai vedeau şase cadavre: două femei, un bărbat între două vârste, o femeie de aproape optzeci de ani şi doi adolescenţi.
Bricheta se încălzise prea tare şi nu mai putea fi ţinută. O stinse şi-o strecură în buzunar, unde radie căldură ca un cărbune încins. Nu Captain Trips era răspunzător de moartea acestui grup, după cum nu fusese vinovat nici de decesul soldatului din urmă. Sângele, hainele sfâşiate, dalele sparte de pe pereţi, găurile gloanţelor spuneau o cu totul altă poveste. Fuseseră împuşcaţi. Larry îşi aminti zvonurile că soldaţii blocaseră căile de ieşire din, Insula Manhattan. Nu ştiuse dacă să le dea crezare sau nu, printre atâtea alte zvonuri care circulau săptămâna trecută, când toate se prăbuşeau.
Ceea ce se petrecuse aici era uşor de reconstituit. Când circulaţia se blocase în tunel, mulţi nu erau încă atât de bolnavi încât să nu poată merge. Coborâseră din maşini şi începuseră să-şi croiască drum spre capătul din Jersey, servindu-se de trotuar, la fel ca el. Probabil existase un post de comandă, vreun cuib de mitralieră sau ceva de acest gen.
Existase? Sau mai exista, încă?
Pe Larry îl treceau toate apele, chinuindu-se să ia o hotărâre, întunericul profund oferea scena perfectă, unde mintea să plăsmuiască fantasme. Iată ce vedea: soldaţi cu priviri sumbre, echipaţi cu costume de protecţie împotriva germenilor, ghemuiţi în spatele unei mitraliere prevăzute cu sistem de ochire în infraroşu, cărora li se ordonase să-i lichideze pe toţi hoinarii care încercau să străbată tunelul; un singur soldat lăsat în urmă, un voluntar care-şi asumase această misiune sinucigaşă, purtând ochelari infraroşii şi târându-se către el cu un cuţit în dinţi; doi soldaţi încărcând pe tăcute un proiectil cu gaze otrăvitoare într-o mortieră.
Cu toate acestea, nu-i surâdea nici să se întoarcă. Era convins că toate acestea sunt simple fantasmagorii, iar gândul s-o pornească înapoi era insuportabil. Soldaţii plecaseră de mult, fără îndoială. Cel mort, peste care a trebuit să treacă, părea să fie un argument. Totuşi...
Ceea ce-l tulbura cu adevărat erau trupurile de dinaintea lui. Morţii zăceau îngrămădiţi unii peste ceilalţi, pe o distanţă de vreo trei metri. Nu avea cum trece peste ei, aşa cum procedase în cazul soldatului. Iar dacă-i ocolea, coborând de pe trotuar, risca să-şi rupă piciorul sau mâna. Dacă ţinea neapărat să-şi continue drumul, nu exista decât soluţia să... ei, bine... să calce peste ei.
Ceva se mişcă în spatele lui, undeva, în întuneric.
Larry se răsuci în loc, cuprins de teamă la auzul acelui sunet de neconfundat... al paşilor.
- Cine-i acolo? strigă el, pregătindu-şi carabina.
Nu-i răspunse decât ecoul. Când ecoul se stinse, auzi - sau crezu că aude - freamătul stins al unei respiraţii. Scrută întunericul, simţind cum i se zburleşte părul pe ceafă. Îşi opri răsuflarea. Linişte totală. Tocmai era pe cale să pună întâmplarea tot pe seama imaginaţiei, când sunetul se repetă... paşi grijulii şi furişaţi.
Începu să caute furibund prin buzunare bricheta. Gândul că devenea astfel o ţintă nici nu-i trecu prin minte. Scoţând-o de la locul ei, rotiţa se agăţă de căptuşeală şi obiectul îi scăpă din mână. Se auzi mai întâi un clinchet, când se izbi de balustradă, urmat de un uşor clonc, la impactul cu tabla uneia dintre maşinile de dedesubt.
