Îi întinse notesul omului în salopetă. Acesta îl luă, se uită la cele scrise şi i-l întinse înapoi. Zâmbind, îi spuse:

- Eu sunt Tom Cullen. Dar nu ştiu să citesc. N-am ajuns decât în clasa a treia, dar împlinisem deja şaisprezece ani şi taică-meu nu m-a mai dat la şcoală. A zis că sunt prea mare.

Arierat, îi trecu lui Nick prin minte. Eu nu pot vorbi, iar el nu ştie să citească. Pentru o clipă, rămase perplex.

- Doamne Dumnezeule, mister, dar ştiu c-ai căzut! exclamă Tom Cullen; într-un fel, acest mesaj era cu adevărat o premieră pentru ambii. Doamne, pe bune!

Nick clătină din cap. Puse carnetul şi pixul la locul lor. Îşi duse o mână la gură şi clătină din cap. Îşi puse palmele la urechi şi clătină din cap. Îşi lipi mâna stângă de gât şi clătină încă o dată din cap. Cullen rânji, nedumerit:

- Te doare un dinte? Am păţit şi eu odată. Vai, ce m-a mai durut. Pe bune! Doamne!

Nick îşi execută încă o dată numărul de pantomimă. Cullen bănui că este vorba de o durere de urechi, de această dată. Nick îşi ridică braţele în sus şi se duse la bicicletă. Vopseaua sărise în câteva locuri, altfel părea întreagă. Se sui pe ea şi porni pe stradă. Da, reacţia era cea la care se aştepta. Cullen fugea alături de el, zâmbindu-i fericit. Ochii lui nu se dezlipeau de Nick. Nu mai văzuse pe nimeni, de aproape o săptămână.

- De ce nu vrei să vorbeşti? întrebă el, dar Nick nu se întoarse spre el şi nu dădu vreun semn că ar fi auzit. Tom îl trase de mânecă şi repetă întrebarea.

Bărbatul de pe bicicletă îşi duse mâna la gură şi clătină din cap. Tom se posomorî. Acum bărbatul îşi sprijinise bicicleta de suport şi se uita la faţadele magazinelor. Păru să găsească ceea ce căuta, pentru că urcă pe trotuar şi se îndreptă spre magazinul domnului Norton. Dacă ar fi vrut să intre înăuntru ar fi fost zadarnic, pentru că uşa era încuiată. Domnul Norton părăsise oraşul. Din câte văzuse el, toată lumea încuiase şi părăsise oraşul, cu excepţia maică-sii şi a prietenei ei, doamna Blakely, care muriseră, amândouă.

Bărbatul-care-nu-vorbeşte încerca acum uşa. Tom ar fi putut să-i spună că nu are nici un rost, chiar dacă pe uşă rămăsese arborat anunţul DESCHIS. Anunţul DESCHIS era mincinos. Spre supărarea lui Tom, pentru că ar fi poftit o îngheţată cu sifon. Care i se părea cu mult mai gustoasă decât whiskyul, care la început îi plăcuse, apoi îi dăduse o senzaţie de somn şi în cele din urmă o teribilă durere de cap. Se culcase, cu gândul să scape de durerea de cap, dar avusese o mulţime de vise nebuneşti cu un om într-un costum negru, ca acela pe care-l purta mereu reverendul Deiffenbaker. Omul în costum negru îl fugărea în visele acelea. Tom avea impresia că era un om foarte rău. Singurul motiv pentru care Tom se pusese să bea era acela că nu avea voie, tăticul lui îi interzisese, şi maică-sa la fel, dar acum dispăruseră cu toţii, aşa că ce-l mai împiedica? Făcea ce avea chef.

Dar ce l-a apucat pe bărbatul-care-nu-vorbeşte? Luase coşul pentru gunoaie de pe trotuar şi avea de gând să... ce? Să spargă vitrina domnului Norton? ZBANG! Să mă bată Dumnezeu şi să fiu afurisit dacă n-a făcut tocmai aşa! Iar acum îşi strecura mâna şi descuia uşa...

- Hei, mister, cum poţi să faci una ca asta? ţipă Tom, cu vocea gâtuită de indignare şi emoţie. Asta-i ilegal! Drogurile şi asta sunt ilegale. Nu ştii că...

Dar omul intrase deja înăuntru şi nu-şi întorcea nici măcar capul.

- Ce-i cu tine, eşti surd? strigă Tom cu indignare. Doamne! Nu cumva eşti...

Se stinse. Animaţia şi interesul dispărură de pe figura lui. Devenise din nou un robot scos din priză. Locuitorii din May se obişnuiseră ca Tom Oligofrenul să treacă prin asemenea stări. De exemplu, străbătea străzile, privind vitrinele cu expresia aceea etern fericită pe faţa lui scandinavă uşor rotunjită, şi pe neaşteptate înţepenea şi se stingea. Atunci se găsea careva să strige: Iar l-a apucat pe Tom! şi toată lumea râdea. Dacă se întâmpla ca tatăl lui Tom să fie alături, se încrunta şi-i făcea semn cu cotul, sau poate chiar îl lovea pe umăr sau pe spate până ce-şi revenea. Dar tatăl lui Tom se afla din ce în ce mai rar prin preajma lui începând din prima jumătate a lui 1988, pentru că prefera compania unei chelneriţe cu părul roşu de la Boomer's Bar & Grille. Numele ei era DeeDee Packalotte (pe seama numelui ei se făceau cele mai deocheate bancuri), iar cam acum un an ea şi Don Cullen îşi luaseră tălpăşiţa. Nu mai fuseseră văzuţi decât o singură dată, nu foarte departe, într-un motel păduchios din Slapout, Oklahoma, iar de atunci dispăruseră.

Majoritatea celor din jur considerau aceste momente de detaşare ale lui Tom doar nişte semne suplimentare ale retardării lui, deşi era vorba, de fapt, de perioade în care gândirea lui se desfăşura aproape normal. Procesele de gândire se bazează (din câte spun psihologii) pe deducţie şi pe inducţie, iar persoanele arierate sunt incapabile să facă aceste salturi deductive şi inductive. Există nişte fire, nişte circuite întrerupte, nişte comutatoare deteriorate. Aderarea lui Tom Cullen nu era foarte gravă, el fiind în stare să facă conexiuni simple. Şi, din când în când - în timpul perioadelor lui de detaşare -, era capabil să stabilească câte o conexiune inductivă sau deductivă mai complicată. El simţea că poate stabili o asemenea conexiune aşa cum o persoană normală simte uneori că un nume îi "stă pe vârful limbii". Când i se întâmpla asta, Tom renunţa la lumea reală, care nu reprezenta decât un flux de informaţii senzoriale fragmentate, retrăgându-se în propriu-i cuget. Aici se comporta ca un om lăsat într-o încăpere întunecoasă şi necunoscută lui, care ţine în mână ştecherul unei lămpi şi se târăşte pe podele, lovindu-se de obiecte şi pipăind cu mâna liberă după priză. Iar dacă o găsea - ceea ce nu se întâmpla întotdeauna - se făcea lumină şi vedea camera (sau ideea) cu limpezime. Tom era o fiinţă senzorială. O listă a lucrurilor sale favorite ar fi cuprins şi gustul unui sifon cu îngheţată de la domnul Norton, priveliştea unei fete frumoase, îmbrăcate în rochie scurtă, aşteptând la colţ ca să treacă strada, parfumul liliacului, senzaţia mătăsii. Dar mai mult decât toate aceste lucruri iubea intangibilul, iubea clipa aceea în care se stabilea conexiunea, se repara comutatorul (chiar şi pentru moment) şi se aprindea lumina în spaţiul cel întunecos. Nu se întâmpla întotdeauna; de multe ori, conexiunea refuza să apară. Nu şi de această dată.

Ce-i cu tine, eşti surd? spusese el.

Omul nu se comportase ca şi cum ar fi auzit ce-i spunea Tom, decât atunci când se uitase drept la el. Şi nu-i adresase nici un singur cuvânt, nici măcar de salut. Uneori oamenii nu-i răspundeau atunci când le punea întrebări, pentru că un anume lucru din fizionomia lui Tom îi avertiza că nu stătea prea bine cu mansarda. Dar când se petrecea asta, persoana care refuza să-i răspundă părea nebună, tristă sau se îmbujora la faţă. Iar omul ăsta nu reacţionase astfel - ci-i făcuse lui Tom semnul acela cu degetul mare şi arătătorul, ceea ce Tom ştia că înseamnă Okey Dokey... şi cu toate astea, nu vorbea.

Mâinile duse la urechi şi clătinatul din cap.

Mâinile duse la gură şi clătinatul din cap.

Mâinile duse la gât şi din nou acelaşi gest.

Camera se lumină: conexiunea se stabilise.

- Doamne! spuse Tom, înviorându-se.

Ochii lui injectaţi de băutură sclipiră. Se năpusti în Norton's Drugstore, uitând că este ilegal. Bărbatul-care-nu-vorbeşte pulveriza ceva care mirosea a dezinfectant pe vată, iar apoi se ştergea cu tamponul la frunte.

- Hei, mister! strigă Tom, în plină alergare. Bărbatul-care-nu-vorbeşte nu se întoarse. Tom rămase pentru moment uimit, apoi îşi aduse aminte. Îl bătu pe Nick pe umăr, iar acesta se întoarse. Eşti surdomut, corect? Nu auzi! Nu vorbeşti! Corect?

Nick îi confirmă prin gest. Reacţia lui Tom îl uimi peste poate. Acesta sări în sus şi bătu din palme.

- M-am gândit eu! Ura pentru mine! Mi-am dat seama singur! Ura pentru Tom Cullen!

Nick începu să zâmbească. Nu-şi amintea ca infirmitatea lui să mai fi adus cuiva atâta bucurie.

În faţa clădirii reşedinţei ţinutului exista o piaţetă, în mijlocul căreia se înălţa statuia unui soldat din infanteria marină înarmat şi echipat în uniforma din cel de-al doilea război mondial. Placa de dedesubt informa că acest monument era închinat amintirii băieţilor din Harper County care făcuseră SACRIFICIUL SUPREM PENTRU ŢINUTUL LOR. Nick Andros se aşezase în umbra monumentului, mâncând şuncă şi pui cu cartofi prăjiţi. Avea un bandaj în formă de x pe frunte, deasupra ochiului stâng. Citea spusele lui Tom pe buze (ceea ce nu era foarte simplu, pentru că Tom continua să mestece în timp ce vorbea), gândindu-se că se cam săturase de mâncat alimente conservate. Ceea ce şi-ar fi dorit era o friptură barosană, cu toate cele cuvenite.

Tom nu mai contenise să vorbească de când se aşezaseră. Făcea foarte multe repetiţii şi-şi presăra discursul cu nenumărate exclamaţii de Dumnezeule! şi Pe bune! în chip de ingrediente. Pe Nick nu-l deranja. Nu-şi dăduse seama cât de mult îi lipsiseră ceilalţi oameni până ce-l întâlnise pe Tom, sau cât de mult se temuse - în secret - că era ultima fiinţă omenească rămasă pe faţa pământului. La un moment dat, îi trecuse prin minte că boala ucisese poate întreaga populaţie, cu excepţia surdomuţilor. Acum avea ocazia să facă speculaţii că nu-i lăsase în viaţă decât pe surdomuţi şi pe cei arieraţi mintal. Gândul acesta, care părea amuzant în lumina soarelui de vară, la ora 2 noaptea, nu avea să-i mai pară deloc vesel; avea să-l obsedeze.

Se întrebă unde-şi închipuia Tom că plecaseră toţi oamenii. Urmărise deja relatarea despre tatăl lui Tom, care fugise acum câţiva ani cu o chelneriţă, şi despre munca lui ca ajutor la ferma Norbutt, şi cum domnul Norbutt hotărâse cu doi ani în urmă că Tom se "descurca destul de bine" ca să-i poată încredinţa un topor, şi despre "hăndrălăii" care-l atacaseră pe Tom într-o noapte, şi cum Tom se luptase cu ei până ce-i lăsase aproape morţi, "iar pe unu' dintre ei l-am băgat în spital cu fractură, îţi dai seama, omule, fractură, asta a făcut Tom Cullen", şi mai aflase cum o găsise Tom pe maică-sa acasă la doamna Blakely, zăcând moarte amândouă în salon şi cum le lăsase acolo şi plecase. Isus nu vine să-i ia pe oameni la Cer dacă stă cineva şi se uită, îi explicase Tom (Nick reflectă că Isus, aşa cum îl vedea Tom, era un fel de Moş Crăciun invers, care venea şi-i lua pe cei morţi prin coşul căminului, în loc să le aducă daruri pe aceeaşi cale). În schimb nu spusese nimic despre pustietatea totală din May sau despre şoseaua care străbătea localitatea şi pe care nu exista nici o mişcare.

Îl atinse uşor pe Tom cu mâna pe piept, curmând şuvoiul de cuvinte.

- Ce? întrebă Tom.

Nick îşi roti braţele larg, cuprinzând tot cercul clădirilor din centru. Îşi compuse apoi o figură nedumerită, încreţindu-şi sprâncenele, înălţându-şi capul, scărpinându-se la ceafă. Apoi sugeră mersul, făcând mişcări cu degetele în iarbă, şi sfârşi prin a-i adresa o privire interogativă lui Tom.

Reacţia îl alarmă. Judecând după animaţia de pe figura lui, Tom ar fi putut să fie mort. Ochii, care până acum un moment îi sclipiseră de entuziasm, de-abia aşteptând să-i spună tot ce avea de spus, se transformaseră în nişte bile de un albastru-tulbure. Gura i se deschisese, dezvăluindu-i lui Nick firimiturile umede de cartofi de pe limbă. Mâinile îi zăceau moale în poală.

Îngrijorat, Nick se pregăti să vadă ce este cu el. Înainte de a-l atinge, trupul lui Tom se scutură. Pleoapele îi fluturară, iar vioiciunea îi reveni în ochi, ca apa ce umple o căldare. Începu să zâmbească. Nici dacă deasupra capului său ar fi apărut un balon conţinând cuvântul EVRIKA, ca în benzile desenate, nu ar fi fost mai limpede ce se petrecuse.

- Vrei să afli unde s-au dus toţi oamenii? exclamă Tom.

Nick îi confirmă energic din cap.

- Păi, cred că s-au dus la Kansas City, îi zise Tom. Dumnezeule, chiar aşa trebuie să fi fost. Toată lumea nu vorbea niciodată decât ce mic e oraşul ăsta. Nu se-ntâmplă nimic. Nu-i distracţie. Până şi terenul pentru patinaj pe rotile a dat faliment. Acu' nu mai există decât un drive-in, unde nu rulează decât filmele alea de două parale. Mama mea zicea că oamenii pleacă de aici, dar în locul lor nu vine nimeni. Exact ca taică-meu, el a fugit cu o chelneriţă de la Boomer's Cafe, numele ei era, dacă poţi să-ţi închipui, DeeDee Packalotte. Aşa că, după mine, toată lumea s-a plictisit şi s-a cărat în acelaşi timp. La Kansas City trebuie să se fi dus, Doamne, nu ţi se pare corect? Într-acolo trebuie c-au pornit. În afară de doamna Blakely şi de maică-mea. Isus le va înălţa la Cer şi le va legăna în veşnicele armonii divine.

Tom îşi reîncepuse monologul.

S-au dus la Kansas City, gândi Nick. Păi din câte ştiu eu, s-ar putea să fie purul adevăr. Toţi cei rămaşi pe biata noastră planetă tristă, aleşi de Mâna Domnului, fie sunt legănaţi în veşnicele armonii divine ale Aceluiaşi, fie s-au mutat la Kansas City.

Se lăsă pe spate şi pleoapele începură să se închidă, prin urmare discursul lui Tom începu să se fragmenteze, transformându-se în echivalentul vizual al unui poem modern, fără litere mari, asemănător unei scrieri de-a lui e.e. cummings:

mama zicea

n-are nici o

dar eu le-am zis lor le-am zis că mai bine să

nu-i de joacă

Avusese vise rele noaptea trecută, pe care şi-o petrecuse într-o şură, dar acum, cu burta plină, nu-şi dorea decât să...

Doamne

asta înseamnă chiar

sigur că vreau