Distinse încă o dată paşii furişaţi, acum ceva mai aproape, imposibil de zis cât de aproape. Cineva care venea ca să-l ucidă... şi mintea lui îngrozită îi oferi de îndată imaginea unui soldat cu un cuţit înfipt în gât, apropiindu-se încet prin beznă...
Din nou paşii uşori.
Larry îşi aminti de carabină. Îşi fixă patul armei în umăr şi începu să tragă. În spaţiul acela închis, focurile stârneau un zgomot infernal; strigă, dar propriul lui ţipăt se pierdu printre bubuituri. Imaginile pereţilor acoperiţi cu plăci de ceramică şi şirurile nesfârşite de automobile încremenite explodau una după cealaltă - evidenţiate de focul de la gura ţevii - ca un şir de instantanee în alb şi negru. Ricoşeurile se tânguiau ca nişte iele rău prevestitoare. Puşca îi zgâlţâi umărul până ce-i amorţi, până ce-şi dădu seama că forţa reculului îl răsucise pe picioare şi trăgea undeva spre cealaltă parte a drumului, şi nu de-a lungul trotuarului, aşa cum ar fi trebuit. Încă nu era în stare să se oprească. Toate funcţiile creierului i se concentraseră acum în deget, care execută un număr nedefinit de convulsiuni, până ce trăgaciul nu mai reuşi să declanşeze decât un ţăcănit sec şi neputincios.
Ecourile se rostogoliră asupra lui. Fragmente strălucitoare de imagini, în triplă expunere, i se imprimaseră pe retină. Era vag conştient de mirosul de cordită şi de geamătul ce-i ieşea din adâncul pieptului.
Strângând în continuare arma, se întoarse iarăşi pe călcâie, iar de aceasta dată, pe ecranul cinematografului său interior nu mai apăreau soldaţii în costumele lor sterile Andromeda Strain, ci morlocii din versiunea Classic Comics a Maşinii timpului de H.G. Wells, creaturi cocoşate şi oarbe ieşind de prin galeriile lor săpate în adâncime, unde maşinăriile ascunse în măruntaiele pământului nu se opreau niciodată.
Începu să se lupte să traverseze baricada de cadavre moi, şi totuşi ţepene, se împiedică, gata să cadă, apoi se prinse de balustradă şi porni mai departe. Piciorul îi pătrunse în ceva înfiorător de vâscos, din care se degajă un miros pestilenţial, pe care de-abia dacă-l băgă în seamă. Merse mai departe, gâfâind.
În acel moment, un strigăt venind din spate despică bezna, făcându-l să încremenească. Era un apel disperat, jalnic, care trăda că persoana respectivă se află la doar un pas de nebunie:
- Larry! Vai, Larry, pentru numele lui Dumnezeu...
Era Rita Blakcmoor.
Se opri în loc. Acum se auzeau suspine, suspine puternice, care umpleau spaţiul cu ecouri noi. Pentru o fracţiune de secundă stătu în cumpănă, dacă n-ar fi mai bine să plece mai departe, fără să-i mai răspundă. Până la urmă tot avea să iasă şi ea din tunel, de ce să-şi ia din nou o asemenea povară asupra lui? După aceea se calmă şi-i răspunse:
- Rita! Rămâi acolo unde te afli! M-ai înţeles?
Hohotele de plâns nu încetară.
Trecu din nou peste piramida de trupuri, poticnindu-se, încercând să nu respire, cu un rictus de dezgust pe figură. Apoi porni în fugă spre ea, nesigur cât anume trebuia să meargă, din cauza distorsiunilor ecourilor. Până la urmă, aproape se împiedică de ea.
- Larry... Femeia se lipi de el şi i se agăţă de gât cu forţa disperării. Sub cămaşă, îi simţea inima pulsând cu viteză nebună. Larry, Larry, nu mă lăsa singură aici, nu mă lăsa singură, în întuneric...
- Nu, n-am să te las. O strânse cu putere. Te-am rănit? Nu cumva... te-am împuşcat?
- Nu... am simţit valul de aer... unul dintre gloanţe a trecut atât de aproape, încât am simţit valul de aer... şi ţăndări... din plăcile de gresie, presupun... la mine pe faţă... m-au tăiat la faţă...
- Vai, Rita, cum să-ţi spun? Am crezut e-o să înnebunesc aici. Întunericul. Şi mi-am pierdut şi bricheta... ar fi trebuit să mă strigi. Aş fi putut să te omor. Realiză deodată cât de adevărate erau cuvintele lui. Aş fi putut să te omor, repetă el, şocat de această revelaţie.
- N-am fost sigură că eşti tu. Am intrat într-un bloc de locuinţe când ai coborât rampa. Apoi te-ai întors şi m-ai strigat, iar eu aproape că... dar n-am fost în stare... după ce-a început ploaia, au apărut doi bărbaţi... cred că ne căutau pe noi... sau doar pe mine. Aşa c-am rămas pe loc, iar după ce-au dispărut mi-am zis, poate că nu au plecat, poate că s-au ascuns sau mă caută, aşa că n-am îndrăznit să ies din ascunzătoare până ce nu mi-a venit în minte că s-ar putea să ajungi de cealaltă parte şi n-am să te mai văd niciodată... prin urmare am... am... Larry, n-ai să mă părăseşti, îmi promiţi? N-ai să pleci de lângă mine?
- Nu, o linişti el.
- Am greşit, ceea ce ţi-am zis nu era adevărat, tu ai avut dreptate, ar fi trebuit să-ţi spun de sandale, adică despre pantofi, am să mănânc atunci când îmi vei zice tu... am să... am să... ooohohoh...
- Şşş, o linişti el, ţinând-o de mână. Totul este în regulă. Dar în mintea lui se vedea pe el însuşi cuprins de o panică oarbă şi trăgând în ea, gândindu-se cât de uşor unul dintre gloanţe ar fi putut să-i zdrobească braţul sau să-i perforeze stomacul. Pe neaşteptate, simţi nevoia imperioasă să meargă la toaletă şi dinţii începură să-i clănţăne în gură. Plecăm atunci când crezi că poţi merge. Nu te grăbi.
- Am dat peste un bărbat... bărbat era, cred... am călcat peste el, Larry. Se auzi cum îşi înghite un nod. Vai, am fost la un pas să ţip, dar m-am abţinut, crezând că înaintea mea ar putea fi unul dintre tipii aceia, şi nu tu. Iar când ai strigat... ecoul... nu mi-am dat seama dacă eşti chiar tu... sau... poate...
- Mai există nişte morţi ceva mai încolo. Crezi că rezişti?
- Dacă stai alături de mine, da. Te rog... dacă eşti alături de mine.
- Voi fi.
- Atunci, haide să pornim. Vreau să ieşim de aici. Tremură convulsiv, lipită de el. Nu mi-am mai dorit niciodată ceva atât de mult, de când sunt pe lume.
Îi găsi faţa şi o sărută, mai întâi nasul, apoi fiecare ochi, apoi gura.
- Îţi mulţumesc, îi spuse el umil, fără a avea habar ce vrea să-i comunice, de fapt. Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc.
- Îţi mulţumesc, repetă ea. Vai, dragul meu Larry. N-ai să mă părăseşti, îmi promiţi?
- Da, îi răspunse el. N-am şă te părăsesc. Spune-mi doar când simţi că ai adunat suficiente puteri, Rita, şi atunci pornim.
Cea ce se şi întâmplă.
Trecură peste trupuri, ţinându-se înlănţuiţi pe după gât, ca doi prieteni beţi, întorcându-se acasă de la crâşma din colţ. Ajunşi dincolo, se ciocniră de un nou baraj. Era imposibil să distingi ce anume le stătea în cale, dar, după ce pipăise obiectul, Rita afirmă că ar putea fi un pat aşezat pe laterală. Împreună, reuşiră să-l răstoarne peste balustrada trotuarului îngust. Se prăbuşi peste o maşină de dedesubt cu un zgomot teribil şi reverberant, care-i făcu pe amândoi să tresară şi să se agaţe unul de celălalt. În spatele locului unde se aflase mai existau nişte trupuri întinse pe ciment, trei la număr, iar Larry ghici că aceştia erau soldaţii care uciseseră familia de evrei. Trecură de cealaltă parte şi-şi văzură de drum, ţinându-se de mână.
Nu peste multă vreme, Rita se opri pe neaşteptate.
- Ce s-a întâmplat? o întrebă Larry. Ai dat peste ceva în cale?
- Nu. Pot să văd, Larry! Am ajuns la capătul tunelului!
Larry clipi şi constată că şi el putea să vadă. Geana de lumină era palidă şi apăruse atât de lent, încât nu fusese conştient de existenţa ei până ce nu-i atrăsese Rita atenţia. Reuşea să distingă o uşoară licărire pe plăcile de gresie şi conturul vag al feţei Ritei, chiar lângă el. Dacă privea spre stânga, vedea fluviul mort de automobile.
- Haide, o îndemnă el, bucuros.
La şaizeci depăşi mai încolo întâlniră un nou pâlc de trupuri, ale unor soldaţi. Trecură şi de acest obstacol.
- Oare de ce n-au închis decât New Yorkul? întrebă ca. Sau poate... Larry, poate că nu s-a întâmplat decât la New York!
- Cred că nu, răspunse el, simţind totuşi un strop de speranţă total iraţională.
