- Harold?
Văzu că obrajii lui erau scăldaţi în lacrimi.
- Vai! zise, sau mai curând chiţăi Harold.
Îl luase prin surprindere, descoperindu-l într-o lume doar a lui şi, pentru un moment, Fran se temu ca şocul, în combinaţie cu extenuarea, să nu-i pţovoace cumva un atac de cord.
Apoi băiatul porni în goană spre casă, stârnind cu picioarele brazdele de iarbă; Fran era vag conştientă de mireasma de fân ce se răspândea în aerul fierbinte al verii.
Încercă să se apropie de el.
- Harold, ce s-a întâmplat?
Băiatul urca grăbit treptele verandei. Deschise uşa din spate, dispăru înăuntru şi trânti uşa după el, cu toată forţa. În liniştea ce se aşternu după aceea, se auzi ţipătul strident al unei gaiţe şi gălăgia făcută de cine ştie ce animal mic în tufişurile de dincolo de zidul din piatră. Maşina abandonată rămase cu iarba tăiată în spatele lamelor şi iarbă înaltă în faţă, la mică distanţă de chioşcul unde ea şi Amy băuseră cândva limonadă în ceştile de la bucătăria păpuşii Barbie, cu degetele mici ridicate elegant în aer.
Frannie rămase nehotărâtă pentru o clipă; în cele din urmă, se duse şi bătu la uşă. Nu primi nici un răspuns, dar reuşi să distingă plânsul lui Harold undeva, în interiorul casei.
- Harold?
Nici un răspuns. Hohotele de plâns continuau să se audă.
Pătrunse în holul din spate, unde era întuneric, răcoare şi un miros îmbătător - la cămara doamnei Lauder se ajungea printr-o uşă, în partea stângă a holului, drept pentru care aici se simţise, de când se ştia Frannie, parfumul merelor uscate şi al scorţişoarei, ca nişte plăcinte visând la clipa creaţiei lor.
- Harold?
Străbătu holul şi intră în bucătărie; aşezat la masă, cu mâinile încleştate în păr şi cu picioarele înverzite odihnindu-se pe linoleumul decolorat, de a cărui curăţenie doamna Lauder se ocupase întotdeauna cu atâta grijă, Harold plângea.
- Ce s-a întâmplat, Harold?
- Pleacă de aici! urlă el printre suspine. Ştiu că nu poţi să mă suferi, pleacă de aici!
- Nu-i adevărat, Harold. Eşti un băiat cumsecade. N-oi fi tu chiar nemaipomenit, însă n-aş zice că nu eşti okay. Făcu o pauză. De fapt, dacă ţin cont de circumstanţe, aş spune că eşti în momentul de faţă preferatul meu din întreaga omenire.
Chestia asta păru să-l facă să plângă şi mai tare.
- Ai ceva de băut?
- Limonadă, îi răspunse el, apoi, după ce se smiorcăi şi-şi şterse nasul, adăugă, privind tot în jos: Dar apa e caldă.
- Sigur că-i caldă. Ai luat-o de la cişmea?
Ca multe alte orăşele, comunitatea din Ogunquit mai poseda încă o pompă în spatele primăriei, deşi în ultimii patruzeci de ani aceasta fusese mai degrabă un punct de atracţie decât propriu-zis o sursă de apă. Turiştii o fotografiau, uneori. Şi aici se vede cişmeaua oraşului din mica staţiune unde ne-am petrecut vacanţa la mare. Vai, uite ce caraghios!
- Mda, de acolo am adus-o.
Fran turnă câte un pahar pentru fiecare şi se aşeză. În mod normal, ar trebui să stăm în chioşc, gândi ea. Şi am putea să bem cu degetele mici ridicate în sus.
- Harold, ce ţi s-a întâmplat?
Harold scoase un râs ciudat, isteric, ducându-şi cu stângăcie paharul la gură. Îl goli şi-l aşeză pe masă.
- Ce-ar fi putut să mi se întâmple?
- Este cumva vorba de ceva deosebit, asta vreau să te întreb?
Gustă din limonadă şi se strădui să nu se strâmbe. Nu era foarte caldă, pentru că Harold adusese apa, probabil, doar cu puţină vreme în urmă, în schimb uitase să-i pună zahăr.
Într-un târziu, băiatul îşi ridică privirile spre ea, cu obrajii brăzdaţi de lacrimi; se vedea că era la un pas să înceapă din nou.
- Plâng după mama, îi mărturisi el, simplu.
- Vai, Harold...
-- Când s-a întâmplat, când a murit ea, mi-am zis: "ei, nu m-a durut chiar atât de tare". Strângea paharul în mână, privind-o cu o intensitate şi o sălbăticie care o speriau. Ştiu cât de îngrozitor trebuie să sune asta pentru tine. Dar când au murit, habar n-aveam ce reacţie anume voi avea. De fapt, sunt o persoană foarte sensibilă. Din cauza asta am şi fost atât de persecutat de cretinii din casa aceea a ororilor căreia mai marii oraşului se încăpăţânau să-i zică liceu. Am crezut că am să înnebunesc de durere, la moartea lor, sau că asta o să mă doboare pentru un an de zile... Soarele meu interior, ca să zic aşa, urma să... urma să... iar atunci când s-a întâmplat cu adevărat, maică-mea... Amy... taică-meu... În loc de orice altceva n-am făcut decât să-mi spun că nu m-a durut chiar atât de tare. Izbi cu pumnul în masă, făcând-o pe Frannie să tresară. De ce nu sunt în stare să spun ce simt? strigă el. Întotdeauna am fost în stare să spun ce doresc. Asta-i munca scriitorului, să se folosească de limbă ca de o unealtă, să despice firul în patru, deci cum de nu sunt în stare să spun ce simt?
- Harold, linişteşte-te. Eu ştiu ce simţi.
O măsură neîncrezător, apoi clătină din cap.
- Tu ştii?... Nu, nu se poate.
- Ţi-aduci aminte când ai venit la mine? Şi eu săpam mormântul? Aproape îmi ieşisem din minţi. Începusem să nu-mi mai aduc aminte prea bine ce doream să fac. În ziua aceea am vrut să-mi fac nişte cartofi prăjiţi, şi era gata să dau foc la toată casa. Prin urmare, dacă ţie îţi face bine să tunzi iarba, foarte bine. Pe de altă parte, ai să te alegi cu arsuri de la soare, dacă nu pui o cămaşă pe tine. Ba chiar ai reuşit să te arzi, îl dojeni ca, privindu-i umerii.
Din politeţe, mai sorbi puţin din limonada greţoasă.
Harold se şterse cu mâna la gură şi zise:
- Adevărul este că nu ne-am prea iubit, dar credeam că oricum, trebuie să te doară când îi pierzi. Ca atunci când ai vezica plină şi trebuie să urinezi. Şi dacă îţi moare o rudă apropiată, nu se poate să nu fii cuprins de durere.
