Ei bine, o lua razna. Asta era, nu? Asta se petrecea cu el. O lua razna.

- Înnebunesc, se tângui. O, Doamne, îmi ies din minţi.

O parte din el, care-şi păstrase cât de cât raţiunea, susţinea însă că asta ar putea fi adevărat, în general, dar că în clipa respectivă suferea doar de insolaţie. După cele ce i se întâmplaseră Ritei, nu mai fusese în stare să meargă pe motocicletă. Pur şi simplu nu mai fusese în stare, ca şi cum ar fi suferit de un blocaj mintal. Înaintea ochilor îi apărea mereu priveliştea propriului său trup făcut zob, în mijlocul şoselei. Aşa că scăpase de motocicletă. Iar de atunci mersese pe jos - oare câte zile? Patru? Opt? Nouă? Nu mai ştia exact. Termometrul trecuse de treizeci de grade încă de pe la ora 10, iar acum era aproape ora 4, soarele îi bătea drept în ceafă, iar el nu purta pălărie.

Nu-şi aducea aminte de câte zile abandonase motocicleta. Nu ieri, şi probabil nici alaltăieri (deşi, poate, dar mai degrabă nu), şi, de fapt, ce conta? Descălecase de pe motocicletă, o băgase în viteză, accelerase şi pe urmă eliberase ambreiajul. Animalul de metal se smulsese din mâinile lui tremurătoare, bolnave, ca un derviş şi pornise haihui, rostogolindu-se şi plonjând peste bariera de la marginea lui US 9, undeva la răsărit de Concord. Din câte îşi aducea aminte, numele oraşului lângă care îşi ucisese motocicleta era Gossville, deşi nici asta nu avea prea mare importanţă. Adevărul e că motocicleta nu-i mai servea la nimic. Nu mai îndrăznise să meargă cu mai mult de douăzeci şi cinci de kilometri pe oră, dar chiar şi la această viteză i se arătau imagini de coşmar cu el aruncat peste coarnele motocicletei şi cu fractură craniană, sau luând o curbă fără vizibilitate, intrând într-un camion oprit şi transformându-se într-un glob de foc. Iar după o vreme se aprinsese nenorocitul de bec roşu, indicatorul de supraîncălzire, aşa cum era şi normal, şi aproape avusese senzaţia că distinge cuvântul LAŞ pictat cu litere mici şi severe pe carcasa din plastic de deasupra becului. Oare nu existase o vreme când motocicleta nu numai că nu-i provoca nici o problemă, dar chiar se bucurase de ea, lăsându-se desfătat de mângâierea vântului pe ambii obraji, cu asfaltul defilând în viteză nebună la doar câţiva centimetri sub tălpile cizmelor? Ba da. Atunci când Rita se aflase alături de el, înainte ca Rita să se transforme într-o gură plină de vomă verde şi o pereche de ochi ca nişte crestături, atunci se bucurase de ea.

Prin urmare, expediase motocicleta peste marginea şoselei, în şanţul invadat de buruieni, şi apoi se uitase la ea cu un soi de teamă precaută, de parcă ar fi fost în stare să se ridice şi să-l lovească. Haide, o îndemnase el în gând, hai, opreşte-te odată, ticăloaso. Dar motorul continuase să funcţioneze încă multă vreme. Continuase să bolborosească şi să latre jos, în şanţ, roata din spate rotindu-se inutil, iar lanţul cel flămând înfulecând frunzele moarte, din toamna trecută, şi scuipând nori de fum maroniu, cu miros amărui. Ţeava de eşapament cromată râgâia fum albastru. Chiar şi în acel moment fusese înclinat să creadă că întâmplarea avea ceva supranatural, că motocicleta avea să-şi facă dreptate, ridicându-se din mormânt şi mâncându-l pe el de viu... fie asta, fie într-o bună zi va întoarce capul, la auzul unui zgomot din ce în ce mai puternic de motor, şi-şi va vedea motocicleta - afurisita de motocicletă care nu mai voia să se oprească şi să moară de-a binelea - năpustindu-se drept la el, cu o sută douăzeci la oră, iar aplecat asupra coarnelor stând nemernicul de Om Întunecat, şi în spatele lui, cu pantalonii albi de mătase fluturând în bătaia vântului, Rita Blakemoor, cu obrajii albi ca peretele, cu ochii ca nişte crestături şi părul uscat şi mort ca un lan de porumb rămas nesecerat până în miezul iernii. Apoi, motocicleta începuse în sfârşit să scuipe, să pufăie, să gâfâie şi să dea rateuri; când se oprise definitiv, se uitase în jos la ea şi fusese cuprins de tristeţe, ca şi cum ar fi ucis o parte din el. În lipsa motocicletei, nu exista nici o metodă prin care să organizeze un asalt demn de luat în seamă asupra liniştii, iar liniştea era, într-un fel, mai rea decât temerile lui că va muri sau că va fi accidentat grav. De atunci mersese pe jos. Trecuse prin mai multe oraşe mici, de-a lungul lui US 9, care aveau magazine cu motociclete, modele de vitrină cu cheile vârâte în contact, dar dacă stătea lângă ele prea mult, imaginea propriului său trup zăcând la marginea drumului într-o băltoacă de sânge i se ivea înaintea ochilor într-un Technicolor intens şi nesănătos - ca şi cum scena ar fi fost extrasă dintr-un film horror din acelea îngrozitoare, şi totuşi fascinante, de-ale lui Charles Band, în care oamenii mor striviţi sub roţile unor camioane uriaşe sau din pricina unor gângănii mari, necunoscute, care se înmulţesc şi cresc în măruntaiele lor calde, în cele din urmă eliberându-se şi ieşind la iveală, lăsând imense găuri sângerânde în urma lor - aşa că pornea mai departe, palid şi tremurând, preferând să suporte liniştea. Pornea mai departe, cu un şir perfect de broboane mărunte pe buza superioară şi în scobiturile de la tâmple.

Pierduse în greutate... ceea ce era perfect normal! Mergea zilnic, din zori şi până la apusul soarelui. Nu dormea. Coşmarurile îl trezeau cam pe la ora 4; atunci îşi aprindea lanterna Coleman şi, la lumina ei, aştepta răsăritul soarelui, pornind de îndată ce drumul se vedea suficient ca să prindă curaj. Şi continua să umble aproape până ce se făcea prea întuneric ca să mai vadă ceva, iar atunci îşi ridica tabăra în viteză şi pe furiş, ca un ocnaş fugit din lanţuri. O dată ce-şi termina treburile gospodăreşti, rămânea treaz până în miez de noapte, simţindu-se ca un om care a tras pe nări vreo două grame de cocaină. Tot ca un mare consumator de drog, nu mânca prea mult, iar foame nu-i era niciodată. Cocaina nu măreşte apetitul, şi nici frica. Larry nu se mai atinsese de cocaină de mult, de la petrecerea aceea din California, în schimb era tot timpul înfricoşat. Ţipătul unei păsări din pădure îl făcea să tresară. Urletul de moarte al unui animal mic înhăţat de unul mai mare îl scotea total din funcţiune. Zvelt şi slab la început, trecuse apoi în stadiul de costeliv. Iar acum se afla la limita metaforică (sau metabolică) dintre costeliv şi vlăguit. Îşi lăsase şi barbă, altfel remarcabilă, de un roşu-auriu închis, deşi puţin mai deschisă la culoare decât părul. Ochii i se afundaseră adânc în cap; sclipeau din orbitele lor ca două animale mici şi disperate, prinse într-o pereche de capcane.

- Îmi ies din minţi, se tângui el iarăşi.

Disperarea extremă din scâncetul lui frânt îl îngrozi. Oare chiar în asemenea hal ajunsese? Existase odată un Larry Underwood care avusese un succes apreciabil cu un disc, care visase să ajungă un Elton John al timpurilor lui... o, Doamne, cum ar mai fi râs Jerry Garcia la auzul acestei chestii... iar acum din omul respectiv nu mai rămăsese decât o umbră târându-se pe asfaltul negru de pe US 9, undeva în sud-estul statului New Hampshire, da, târându-se ca un şarpe, asta ajunsese. Celălalt Larry Underwood nu avea desigur nici o legătură cu făptura asta mizerabilă... acest...

Încercă să se ridice şi nu fu în stare.

- Vai, asta-i de-a dreptul ridicol, zise el, râzând şi plângând în acelaşi timp.

De cealaltă parte a drumului, pe o coamă de deal, la distanţă de câteva zeci de metri de el, lucind ca un miraj minunat, se vedea o casă mare, de culoare albă, construită în stilul specific New England. Vila avea pereţii laterali vopsiţi în verde, căptuşeală din scânduri şi acoperiş de şindrilă, tot verzi. Înaintea casei se întindea o porţiune cu gazon, care tocmai începea să arate neîngrijit. La capătul poienii curgea un pârâu; îl auzea bolborosind şi clipocind, un sunet ce i se părea fermecător. Un zid de piatră urmărea meandrele pârâului, marcând probabil hotarul proprietăţii, iar de la poalele zidului, la intervale regulate, se înălţau ulmi mari şi umbroşi. Trebuia să se târască până acolo ca un nemernic ce era şi să stea la umbră o vreme, asta-i rămânea de făcut. Iar când va începe să se simtă ceva mai bine faţă de... lucruri, în general... avea să se pună pe picioare şi să coboare la pârâu, să bea o gură de apă şi să se spele. Cu siguranţă puţea. Dar cui îi păsa? Acum, că Rita murise, cine îl mai mirosea?

Oare mai zăcea încă în cortul acela? se întrebă el, într-un acces morbid. Oare se umfla? Adunase muştele? Începuse oare să semene cu trufandaua neagră şi dulce din toaleta de la Transverse Number One? Unde naiba putea fi, dacă nu acolo? La Palm Springs, jucând golf cu Bob Hope?

- Doamne, mi se pare oribil, şopti el.

Începu să se târască spre cealaltă parte a drumului. O dată ajuns la umbră, ştia că ar fi putut să se ridice în picioare, dar i se păru că nu merită efortul. Avu totuşi suficientă energie ca să se uite înapoi, pe drumul pe care venise, asigurându-se că motocicleta nu venea pe urmele lui.

La umbră era mai răcoare cu câteva grade, şi Larry oftă prelung, în semn de plăcere şi uşurare. Îşi duse o mână la ceafă, acolo unde îl bătuse soarele aproape toată ziua şi unde îl durea foarte tare. Dureri provocate de insolaţie? Ia nişte Xylocaină. Şi toate celelalte căcaturi utile. Scoate-i pe oamenii aceia din soarele fierbinte. Arzi, dragă, arzi. Watts. Îţi aduci aminte de Watts?

Altă amintire din trecut. Întreaga rasă umană este doar o amintire mare şi grea din trecut, un măreţ fâs din aur.

- Omule, să ştii că eşti bolnav, îşi zise el.

Îşi sprijini capul de scoarţa aspră a ulmului şi închise ochii. Stropii de soare din umbra copacului desenau modele complicate, în roşu şi în negru, pe suprafaţa interioară a pleoapelor. Susurul şi clipocitul apei se împleteau într-un cântec dulce şi mângâietor. Peste numai un minut se va duce la pârâu şi va bea apă şi se va spăla. Peste doar un minut.

Aţipi.

După zece minute, aţipeala lui se transformă în primul somn profund şi fără vise pe care-l avea de multe zile. Mâinile îi zăceau, moi, în poală. Pieptul slab i se ridica şi cobora ritmic, iar barba dădea feţei lui aparenţa unei slăbiciuni mai mari - faţa tulburătoare a unui refugiat singuratic, care a scăpat dintr-un măcel teribil, a cărui relatare nimeni nu ar fi dispus s-o creadă. Încetul cu încetul, ridurile săpate în pielea tăbăcită de soare începură să se netezească. Coborî în spirale până la cele mai profunde niveluri ale inconştientului şi se odihni acolo ca un mic animal de râu aşteptând, visător, la adăpostul nămolului răcoros, să treacă pârjolul verii. Soarele începu să coboare spre apus.

Peretele luxuriant de tufişuri de la marginea pârâului foşni; zgomotul încetă pentru un timp, apoi se auzi din nou. După o vreme, apăru un băiat. Vârsta lui era greu de precizat, între zece şi treisprezece ani, în orice caz părea foarte înalt. Nu purta decât o pereche de pantaloni scurţi Fruit of the Loom. Trupul lui se bronzase uniform şi căpătase culoarea mahonului, cu excepţia unei surprinzătoare dâre de un alb-intens, care începea chiar deasupra cingătorii. Pielea îi era acoperită cu muşcături de ţânţari şi de căpuşe, unele noi, dar cele mai multe vechi. În mâna dreaptă ţinea un cuţit de măcelar. Lama lungă de treizeci de centimetri şi tăişul ei dinţat aruncau sclipiri fierbinţi în razele de soare.

Păşind cu grijă, uşor aplecat, se apropie de ulm şi de zidul de piatră până ce ajunse chiar în spatele lui Larry. Ochii băiatului aveau o nuanţă marină, albastră-verde, şi o formă ce-i dădea un aer de chinez. Ochi lipsiţi de expresie, în care se citea o vagă undă de ferocitate. Înălţă cuţitul.

Răsună vocea blândă, dar fermă, a unei femei:

- Nu!

Băiatul se întoarse spre ea, ascultând cu atenţie, ţinând însă în continuare cuţitul pregătit. În atitudinea lui se citea nedumerire şi dezamăgire.

- Vom vedea ce se mai întâmplă, se auzi iarăşi vocea femeii.

Stăpânindu-şi cu greu dorinţa de a ucide, băiatul rămase câteva secunde nemişcat, privind când la cuţit, când la Larry, apoi se retrase pe drumul pe care venise.

Larry continua să doarmă.

Primul lucru de care deveni conştient când se trezi fu acela că se simţea bine. Cel de-al doilea, că-i e foame. Cel de-al treilea, că soarele se află într-o poziţie greşită, ca şi cum ar fi pornit pe cer în direcţie inversă. Cel de-al patrulea, vă rog să scuzaţi expresia, că-i venea să se pişe cât un cal.

Ridicându-se în picioare şi ascultând pocniturile delicioase ale tendoanelor lui, atunci când se întinse, îşi dădu seama că nu aţipise, ci dormise în toată regula, întreaga noapte. Îşi consultă ceasul şi văzu de ce soarele părea să fie într-o poziţie aiurea. Era ora 9.20 dimineaţă. Îi era foame. În casa aceea mare şi albă avea să găsească sigur ceva de mâncare. Supă conservată, poate şi nişte carne de vită. Îi ghiorăiau maţele.

Înainte de a porni la deal, îngenunche lângă pârâu cu hainele scoase şi-şi aruncă apă peste tot corpul. Remarcă în ce hal de slăbiciune ajunsese şi hotărî că aşa nu se mai poate. Se ridică în picioare şi se şterse cu cămaşa, trăgându-şi apoi pantalonii. Se folosi de cei câţiva bolovani care-şi înălţau spinările negre deasupra oglinzii apei pentru a trece pe partea cealaltă. Ajuns acolo, simţi cum îngheaţă, cu privirile aţintite spre desişul compact de tufişuri. Teama, care nu-l tulburase încă în acea dimineaţă, se trezi la viaţă brusc, precum conul unui pin care explodează în foc, potolindu-se pe urmă la fel de uşor. Zgomotul fusese pricinuit de o veveriţă, sau de o marmotă, ori poate de o vulpe. Atât şi nimic mai mult. Se întoarse indiferent şi porni să traverseze poiana, către casa mare şi albă.

Pe la jumătatea drumului, un gând se ridică până la suprafaţa minţii lui, unde se sparse ca o bulă de gaz. Totul se petrecu fără mare tam-tam, dar implicaţiile problemei îl făcură să rămână nemişcat.

Gândul lui fusese următorul: De ce nu ai mers pe bicicletă?

Stătea uluit în mijlocul poienii, la distanţă egală faţă de pârâu şi de casă, cugetând cât de simplu ar fi fost. De când aruncase Harleyul, mersese doar pe jos. Mersese, se extenuase, în cele din urmă se prăbuşise, lovit de insolaţie sau de ceva asemănător; diagnosticul nu mai avea nici o importanţă. Dacă ar fi călărit pe bicicletă, fără să se chinuie prea tare, ar fi ajuns probabil deja pe malul oceanului, iar acum şi-ar fi petrecut vremea alegându-şi o casă de vară şi aprovizionând-o cu cele necesare.

Se puse pe râs, la început încet, fiind puţin speriat de efectul ciudat pe care îl avea în liniştea din jur. A râde atunci când în jur nu-i nimeni cu care să împarţi veselia nu era decât un nou semn că se află pe drumul acela fără întoarcere spre ţăcăneală. Dar hohotele lui aveau un răsunet atât de adevărat şi de plin de vigoare, atât de sănătos, aducându-i atât de bine aminte de Larry Underwood cel de altădată, încât nu mai încercă să şi le stăvilească. Cu mâinile în şolduri, cu capul lăsat pe spate, râdea din toată inima de cât de tâmpit fusese.

În spatele lui, lângă apă, unde perdeaua de tufişuri atingea grosimea cea mai mare, ochii de un albastru-verzui asistaseră la întreaga scenă, continuând să-l urmărească şi atunci când Larry se hotărâse în sfârşit să-şi urmeze drumul către casă, râzând încă puţin şi clătinând din cap. Îl văzură cum urcă treptele verandei şi încearcă uşa din faţă, descoperind că este descuiată, şi cum apoi intră în casă. Atunci tufişurile începură să se mişte şi să emită sunetul acela pe care-l auzise Larry şi-l socotise inofensiv. Băiatul îşi croi drum afară; era îmbrăcat tot în şortul lui şi despica aerul cu cuţitul.

Apăru o altă mână, care-l atinse pe umăr. Băiatul se opri de îndată. Ieşi la iveală şi femeia - care, deşi era înaltă şi impunătoare, părea să nu mişte deloc ramurile în înaintarea ei. Luciul splendid, ca de tăciune, al părului ei era întrerupt pe alocuri de şuviţe groase, de un alb pur: un păr foarte atrăgător şi care te umplea de uimire. Fusese împletit într-o singură coadă ce se lăsa pe un umăr şi atârna în jos până aproape de sân. Dacă te uitai la această femeie, primul lucru pe care-l remarcai era înălţimea ei, după care privirile îţi erau atrase de păr, a cărui suprafaţă o bănuiai aspră şi totuşi mătăsoasă chiar numai privindu-l. Iar dacă se întâmpla să fii bărbat, vedeai dintr-o dată părul acela despletit, eliberat pe pernă, în razele de lună. Şi te întrebai cum ar fi femeia aceasta în pat. Dar ea nu primise niciodată vreun bărbat în ea. Era pură. Aştepta. Nişte vise avusese. Odată, pe când era la colegiu, folosise şi o placă Ouija.

Iar acum se întreba, încă o dată, dacă nu cumva bărbatul acesta era cel dorit.

- Aşteaptă, îi spuse băiatului.

Îl privi calm în ochii neliniştiţi. Ştia cauza tulburării lui.

- Casei nu i se va întâmpla nimic. De ce ar face rău casei, Joe?

Băiatul îi întoarse spatele şi căută spre casă, cu dragoste şi îngrijorare.

- Când va pleca, îl vom urma şi noi.

El clătină cu îndărătnicie din cap.

- Ba da, trebuie neapărat. Eu trebuie neapărat.

Lucru în care credea cu tărie. Poate că nu era el cel aşteptat, dar chiar dacă se dovedea că nu, rămânea în orice caz o verigă pe care o urmărise de ani întregi, verigă a unui lanţ care acum se apropia de sfârşit.

Joe - de fapt, nu acesta era numele său adevărat - ridică arma cu ferocitate, ca şi cum ar fi vrut s-o împlânte în trupul ei. Ea nu făcu nici un gest să se apere sau să se retragă, iar el lăsă încet cuţitul în jos. Se întoarse către casă şi împunse cu lama în direcţia aceea.

- Nu, nu vei face asta, îi zise ea. Pentru că este o fiinţă omenească şi ne va conduce la...

Amuţi. La alte fiinţe omeneşti, dorise să spună. El este o fiinţă omenească şi ne va conduce la alte fiinţe omeneşti. Dar nu era sigură că doreşte să spună asta sau dacă asta era ceea ce urmărea. Deja avea sentimentul că este simultan atrasă în două direcţii şi începu să-şi dorească să nu-l fi văzut vreodată pe Larry. Încercă să-l mângâie iarăşi pe băiat, dar acesta se smulse cu furie. Privea ţintă către casa mare şi albă, iar ochii lui erau mistuiţi de gelozie. După o vreme, se strecură înapoi, printre tufişuri, măsurând-o plin de reproş. Îl urmă şi ea, ca să fie sigură că totul este în regulă. Băiatul se întinse la pământ şi se ghemui în poziţie de fetus, strângând cuţitul la piept. Îşi vârî degetul mare în gură şi închise ochii.

Nadine se întoarse în punctul unde pârâul forma un mic eleşteu şi îngenunche. Bău din mâinile făcute căuş, apoi se puse să ţină casa sub observaţie. Ochii ei îşi păstrau calmul, iar figura ei semăna acum cu aceea a Madonelor lui Rafael.