US 1 PANA LA WELLS
INTERSTATE 95 PÂNĂ LA PORTLAND
US 302 PÂNĂ LA BARRE
INTERSTATE 89 PÂNĂ LA STOVINGTON
AM PORNIT DIN OGUNQUIT LA 2 IULIE, 1990
HAROLD EMERY LAUDER
FRANCES GOLDSMITH
- Nu-ţi ştiu celălalt prenume, îi mărturisi Harold, scuzându-se într-un fel.
- Nu face nimic, îi răspunse Frannie, contemplând în continuare inscripţia. Primul rând fusese scris chiar sub luminatorul acoperişului; ultimul, numele ei, chiar deasupra streşinii. Cum ai reuşit să pictezi ultimele cuvinte? îl întrebă ea.
- N-a fost prea greu, îi spuse el sfios. A trebuit doar să-mi bălăbănesc puţin picioarele în gol, asta-i tot.
- Vai, Harold! De ce nu te-ai semnat doar pe tine?
- Pentru că noi doi formăm o echipă. Nu-i aşa? întrebă el apoi, cu o urmă de teamă.
- Ba cred că da... cât timp nu te sinucizi. Ţi-e foame?
- Am o foame de lup, îi mărturisi el, radios.
- Atunci hai să mâncăm. Am să-ţi dau cu nişte cremă peste arsuri. Trebuie să-ţi pui cămaşa, Harold. Altfel nu ştiu dacă ai să poţi dormi la noapte.
- Ba am să dorm foarte bine, îi spuse el, cu un zâmbet.
Zâmbi şi ea, în semn de răspuns.
Mâncară nişte conserve, băură limonadă (preparată de Frannie, cu zahăr de această dată), apoi Fran plecă acasă la ea. Mai târziu, când începuse să se întunece, se trezi cu Harold, care ducea ceva sub braţ.
- A fost al lui Amy, îi explică el. L-am găsit în mansardă. Cred că l-a primit cadou de la mama şi de la tata, când a absolvit şcoala generală. Nici nu mai ştiu dacă funcţionează, dar am luat nişte baterii de la magazin.
Se bătu demonstrativ peste buzunarele umflate din pricina bateriilor EverReady.
Era un pick-up portativ, din cele cu capac din plastic, destinat parcă anume fetelor de treisprezece sau paisprezece ani, ca să-l poată lua la plajă sau la petrecerile lor în aer liber. Era genul de fonograf construit special pentru discurile single, de 45 de turaţii - de tipul celor produse de Osmonds, Leif Garrett, John Travolta, Shaun Cassidy. Fran se uită la el atent şi simţi cum i se umplu ochii de lacrimi.
- Bine, hai să vedem dacă merge.
Aparatul funcţiona perfect. Timp de aproape patru ore, rămaseră aşezaţi la cele două capete ale unei canapele, cu aparatul pe măsuţa de cafea din faţa lor, ascultând, cu chipurile luminate de o fascinaţie mută şi îndurerată, cum muzica unei lumi moarte umplea noaptea de vară.
CAPITOLUL 37
LA ÎNCEPUT, Stu acceptă sunetul fără să-şi pună vreo întrebare; făcea atât de firesc parte din zgomotele unei luminoase dimineţi de vară. Tocmai trecuse prin oraşul South Ryegate, New Hampshire, iar acum şoseaua şerpuia printr-o zonă frumoasă, unde ulmii bogaţi pătau asfaltul cu nenumăraţi bănuţi fremătători de lumină solară. Pe ambele laturi ale şoselei creştea un tufăriş bogat - sumac multicolor, ienuperi albastru-cenuşii şi multe alte plante, ale căror nume nu le cunoştea. Obişnuit cu peisajul sărac din East Texas, unde flora de la marginea drumului nu prezenta o asemenea varietate, nu se mai sătura să contemple această extraordinară abundenţă. La stânga lui, un străvechi zid din piatră apărea şi dispărea iarăşi printre tufişuri, iar la dreapta un pârâu curgea vesel spre est. Din când în când se auzea foşnetul animalelor mici printre ierburi (iar ieri rămăsese încremenit la vederea unui cerb mare, care adulmeca aerul dimineţii chiar pe linia albă din centrul şoselei 302) şi ţipătul răguşit al păsărilor. Pe acest fundal sonor, lătratul câinelui părea cel mai normal lucru de pe acest pământ.
Merse aproape încă doi kilometri până să-şi dea seama că apariţia unui câine - care se şi apropiase între timp, din câte i se părea lui - era un lucru cu adevărat ieşit din comun. De când plecase de la Stovington, întâlnise o mulţime de câini morţi, însă nici unul viu. Păi gripa a omorât oameni, dar nu chiar pe toţi oamenii; la fel s-a întâmplat, îşi spuse, şi cu animalele. Aşa şi câinele ăsta, rămas singur, s-o fi sălbăticit şi acum o să se apropie, o să-l adulmece şi, retras apoi în desiş, o să-l tot latre isteric până ce Stu va ieşi de pe teritoriul lui.
Îşi potrivi rucsacul Day-Glo pe spate, împăturindu-şi din nou batistele pe care şi le pusese sub chingi, pe fiecare umăr. În picioare purta o pereche de Georgia Giants, care nu mai arăta deloc nouă după trei zile de mers. Pe cap avea o pălărie dichisită, cu bor mare, din fetru roşu, iar pe umăr ducea şi o carabină militară. Nu se aştepta să întâlnească indivizi puşi pe jaf, dar se gândise că nu-i strică să aibă o armă la îndemână. Poate ca să-şi facă rost de carne proaspătă. Oricum, ieri văzuse carne proaspătă, ba chiar cât se poate de vie, însă fusese cu mult prea surprins şi prea încântat ca să se mai gândească să vâneze animalul.
Cu povara aşezată cum se cuvine, porni din nou la drum. Lătratul câinelui se auzea ca şi cum ar fi venit de după prima cotitură. Poate că apuc să-l văd, gândi Stu.
Preferase să meargă pe 302, către est, făcându-şi socoteala că, mai devreme sau mai târziu, drumul avea să-l scoată la ocean. Încheiase un soi de pact cu el însuşi: după ce ajung la ocean, voi hotărî ce am de făcut. Până atunci, nu mă gândesc deloc la asta. Călătoria lui, ajunsă acum la cea de a patra zi, semăna cu un proces de vindecare. Îi trecuse prin minte să-şi facă rost de o bicicletă de curse sau de o motocicletă, cu care să-şi poată croi drum printre accidentele care apăreau uneori pe şosea, dar în cele din urmă se hotărâse să meargă pe jos. Întotdeauna îi plăcuse acest gen de exerciţiu, de care corpul lui avea acum atâta nevoie. Până să evadeze de la Stovington, stătuse închis aproape două săptămâni şi se simţea moale şi ieşit din formă. Mai devreme sau mai târziu, înaintarea asta înecată avea să-l facă nerăbdător, şi atunci, cu siguranţă, avea să se suie pe o bicicletă sau pe o motocicletă, dar pentru moment se mulţumea să mărşăluiască pe drumul acesta către răsărit, contemplând tot ceea ce i se năzărea să contemple, poposind ori de câte ori avea chef, trăgând câte un puişor de somn pe la amiază, pe zăpuşeală. Toate astea îi făceau bine. Încetul cu încetul, lungile zile când căutase cu încăpăţânare de lunatic o cale de scăpare se estompară, transformându-se dintr-un eveniment aşa de intens, încât îi dădea fiori reci pe şira spinării, într-unul care se petrecuse, şi atât. Cel mai greu i-a fost să se descotorosească de sentimentul că este mereu urmărit. În primele două nopţi petrecute pe drum, visase ultima confruntare cu Elder, atunci când acesta venise să-şi ducă la îndeplinire ordinele. În vis întârzia, de fiecare dată, să arunce scaunul. Elder se retrăgea cu un pas, ieşind din raza lui de acţiune, apăsa trăgaciul pistolului, iar Stu simţea cum i se opreşte în piept lovitura grea, dar nedureroasă, a glonţului, ca o mănuşă de box umplută cu plumb. Coşmarul revenea, aidoma, de nenumărate ori, până când, în zori, se trezea fără să fi reuşit să se odihnească, dar atât de mulţumit de constatarea că este în viaţă, încât nici nu mai băga de seamă osteneala. Dar în ultima noapte, visul dispăruse. Se îndoia că această tensiune nervoasă va dispărea definitiv, dar spera să elimine încet, cu ajutorul mersului, otrava ce-i pătrunsese în organism. Poate că nu va reuşi niciodată să scape cu adevărat, dar când cea mai mare parte a răului va fi dispărut, era convins că va fi capabil să aprecieze cu limpezime ce avea de făcut, indiferent dacă reuşea să ajungă sau nu la ocean până atunci.
Câinele îi ieşi în cale la cea dintâi cotitură. Setter irlandez de culoare cafeniu-roşcat. Lătră vesel la vederea lui Stu şi veni spre el glonţ, cu ghearele ţăcănind pe suprafaţa netedă a asfaltului şi fluturând frenetic din coadă. Sări şi-şi plasă labele din faţă pe stomacul lui Stu, apoi îl împinse, obligându-l să se retragă cu un pas.
- Stai, măi băiete, îl potoli el, zâmbind.
La auzul cuvintelor, câinele lătră fericit, sărind din nou pe el.
- Kojak! răsună o voce aspră, care-l făcu pe Stu să tresară şi să se întoarcă în direcţia de unde venea glasul. Stai jos! Lasă-l în pace! Ai să-i murdăreşti cămaşa! Câine ticălos ce eşti!
Kojak se lăsă cu toate patru labele pe pământ şi se învârti în jurul lui Stu, cu coada între picioare. În ciuda poziţiei incomode, coada i se mai mişca încolo şi încoace, în semn de bucurie reţinută, de unde Stu trase concluzia că avea de-a face cu un artist canin nepriceput, incapabil să-şi ascundă sentimentele.
Acum îl văzu şi pe proprietarul vocii - şi al lui Kojak, din câte se părea. Un bărbat cam de şaizeci de ani, purtând un pulover jerpelit, o pereche de pantaloni vechi, cenuşii... şi beretă. Stătea aşezat pe un taburet de pian şi ţinea în mână o paletă. În faţa lui, pe şevalet, era pânza la care lucra.
Se ridică în picioare, lăsă paleta pe scăunel (Stu îl auzi murmurând, pentru sine: "Nu care cumva să uiţi şi să te aşezi pe ea") şi veni spre Stu cu mâna întinsă. De sub beretă, părul lui zbârlit şi încărunţit se mişca în adierea uşoară a vântului.
- Sper că n-ai vreo intenţie necurată cu arma aceea, domnule. Glen Bateman, la dispoziţia dumitale.
Stu îi luă mâna întinsă şi i-o strânse (Kojak devenise din nou zburdalnic, ţopăia în jurul lui Stu, fără însă a îndrăzni să-şi reia salturile - cel puţin pentru moment).
- Stuart Redman. Nu-ţi face griji din cauza carabinei. N-am avut nici un motiv până acum să trag cu ea. De fapt, nici n-am văzut vreo persoană, până la dumneata.
- Îţi plac icrele negre?
