- Nu eşti stafie?

El clătină din cap.

- Atunci spune ceva. Dacă nu eşti stafie, spune ceva.

Nick îşi puse o mână în dreptul gurii, apoi o duse la gât.

- Ce mai înseamnă şi asta?

În vocea ei se strecurase un ton vag isteric. Nick nu avea cum să-l audă... În schimb îl putea simţi şi vedea pe faţa ei. Îi era teamă să se apropie, pentru că, dacă ar fi făcut-o, ea ar fi luat-o la fugă. După părerea lui, nu-i era teamă din cauză că vedea o altă fiinţă; ea se temea să nu fie vorba de o halucinaţie, semn că mintea ei o ia razna. Din nou simţi un val de frustrare. Vai, dacă ar fi putut vorbi...

În lipsă de ceva mai bun, îşi repetă numărul de pantomimă. Era, de altfel, singurul lucru care îi rămânea de făcut. De această dată, reuşi să se facă înţeles.

- Nu poţi vorbii Eşti mut!

Nick îi confirmă bănuiala.

Fata reacţionă cu un râs ascuţit, semn al propriei ei frustrări.

- Adică până la urmă a apărut cineva, dar individul e mut?

Nick ridică din umeri şi o învrednici cu un zâmbet pieziş.

- Ei, îl consolă ea, apropiindu-se, nu arăţi rău. E şi asta ceva.

Îşi puse o mână pe braţul lui, aproape atingându-l cu sânii. Nick distingea cel puţin trei tipuri diferite de parfum, iar dedesubtul lor aroma neplăcută a transpiraţiei ei.

- Mă numesc Julie, îi spuse ea. Julie Lawry. Pe tine cum te cheamă? Chicoti. Nu poţi să-mi zici, este? Bietul de tine.

Se aplecă puţin, frecându-şi uşor sânii de el. Lui Nick i se făcu foarte cald. Ce naiba, îi trecu prin minte, nu-i decât o puştoaică.

Se îndepărtă de ea, scoase carnetul din buzunar şi începu să noteze. După ce scrisese primul rând al mesajului său, fata i se aplecă peste umăr, ca să vadă. Nu avea sutien. Isuse! Trecuse nemaipomenit de repede peste spaima ei. Scrisul lui deveni puţin neclar.

- O-la-la, comentă ea citind - ca şi cum Nick ar fi fost o maimuţă capabilă de un număr extrem de complicat. Nick rămăsese cu ochii în notes şi, chiar dacă nu "citea" cuvintele fetei, simţea în schimb căldura excitantă a respiraţiei ei.

"Mă numesc Nick Andros. Sunt surdomut. Călătoresc împreună cu un tip puţin arierat, numit Tom Cullen. El nu ştie să citească şi nici nu înţelege cele mai multe dintre lucrurile pe care încerc să i le explic prin gesturi, dacă nu sunt foarte simple. Ne aflăm în drum spre Nebraska, pentru că am impresia că acolo s-ar putea să existe oameni. Vino cu noi, dacă vrei."

- Desigur, îi răspunse ea imediat, apoi, amintindu-şi că este surd, îl întrebă, pronunţând cuvintele cu multă grijă: Ştii să citeşti pe buze?

Nick îi făcu semn că da.

- Okay. Mă bucur nespus să văd pe cineva şi nu-mi pasă că sunteţi unul surdomut şi celălalt arierat. Aici e sinistru. De când nu mai există curent electric, nici nu mai pot să dorm noaptea. Pe figura ei apăru masca însăşi a durerii şi martiriului, mai potrivite pentru o eroină de vodevil decât pentru o persoană în carne şi oase. Ştii, mama şi tatăl meu au pierit acum două săptămâni. Am fost îngrozitor de singură.

Suspinând, se aruncă în braţele lui Nick şi începu să se unduiască, într-o parodiere obscenă a suferinţei.

Când se îndepărtă puţin, constată că ochii ei rămăseseră uscaţi şi străluceau.

- Hei, ştii ceva, hai să facem amor, îi propuse ea. Îmi place de tine.

Nick se holbă la ea. Aşa ceva nu există, îi trecu prin minte. Dar situaţia era cât se poate de reală. Fata îl trăgea deja de centură.

- Haide. Eu iau pilule. Nu e nici o problemă. Făcu o mică pauză înainte de a continua. Poţi, nu? Adică, din cauză că nu poţi să vorbeşti, nu înseamnă că...

Nick îşi întinse mâinile, poate cu intenţia de a o prinde de umeri, dar îi nimeri în schimb sânii. Cu asta pieri şi ultima urmă de eventuală rezistenţă a lui. Gândirea coerentă îl părăsi cam în acelaşi timp. O trase la podea şi o posedă.

După aceea, se duse la uşă şi, în timp ce se încheia la centură, se uita să vadă ce face Tom. Acesta se afla încă pe bancă şi habar n-avea ce se întâmpla în jurul lui. Julie veni alături, jucându-se cu o altă sticlă de parfum.

- Ăla-i oligo? întrebă ea.

Nick îi făcu semn că da. Cuvântul folosit de ea nu-i plăcea, i se părea că e prea crud.

Fata începu să-i povestească despre ea; spre uşurarea lui, Nick află că avea şaptesprezece ani, deci nu era cu mult mai mică decât el. Maică-sa şi prietenii ei îi spuseseră întotdeauna Angel-Face sau Angel, pur şi simplu, pentru că părea atât de tânără. În ora următoare îi povesti multe alte lucruri, iar lui Nick îi venea din ce în ce mai greu să deosebească adevărul de minciună... sau de ceea ce ea ar fi vrut să fie adevăr, dacă preferaţi. Era ca şi cum ea ar fi aşteptat pe cineva exact ca el, care să nu-i poată întrerupe firul monologului întreaga viaţă. Nick obosi doar urmărind cum buzele ei trandafirii dădeau formă cuvintelor. Dar dacă ochii lui porneau haihui chiar şi pentru un moment, ca să vadă ce făcea Tom sau ca să cerceteze vitrina spartă a magazinului de haine de vizavi, îl atingea imediat pe obraz cu mâna, obligându-l să-i acorde întreaga atenţie. Ea dorea neapărat ca el să "audă" totul, să nu ignore nimic din ceea ce avea să-i comunice. La început fu supărat de purtarea ei, apoi pur şi simplu plictisit. În decurs de doar o oră - incredibil! - se surprinse gândind că mai bine n-ar fi găsit-o sau că mai bine se răzgândeşte şi renunţă să-i mai însoţească.

Se omora după muzica rock şi marijuana, dar nu se dădea în lături nici de la droguri mai tari. Avusese un prieten, care se supărase atât de rău pe sistemul după care era condus liceul din localitate, încât în aprilie trecut părăsise şcoala şi se înrolase în Marină. De atunci nu-l mai văzuse, însă continua să-i scrie în fiecare săptămână. Ea şi cele două prietene ale ei, Ruth Honinger şi Mary Beth Gooch, mergeau la toate concertele rock de la Wichita şi făcuseră tot drumul până la Kansas City cu autostopul, anul trecut în septembrie, ca să-i vadă pe Van Halen şi pe Monsters of Heavy Metal în concert. Afirmă că "a făcut-o" şi cu basistul de la Dokken şi că fusese "a mai grozavă şi teribilă experienţă din viaţa ei"; după moartea al or ei, la interval de doar douăzeci şi patru de ore "plânsese şi iar plânsese", deşi maică-sa fusese o "putoare făţarnică", iar taică-său "avea un băţ în cur" din cauza lui Ronnie, prietenul ei care plecase din oraş să intre în Marină; îşi făcea planuri fie să devină cosmeticiană la Wichita, când termină liceul, fie să "plece cu autostopul la Hollywood şi să-şi facă rost de o slujbă la una din firmele alea care le aranjează vedetelor locuinţele, mă pricep ce n-ai pomenit la decoraţiuni interioare, iar Mary Beth a promis că va veni cu mine."

În acest moment, îşi aduse brusc aminte că Mary Beth Gooch a murit, iar ocazia ca ea să devină cosmeticiană sau specialistă în decoraţiuni interioare pentru staruri murise o dată cu ea... ca şi toţi şi toate celelalte. Chestia asta păru să-i provoace un acces mai autentic de durere. Dacă nu o furtună, măcar o mică tulburare trecătoare.

Atunci când şuvoiul de cuvinte păru să mai sece - cel puţin pentru moment - ea-şi manifestă din nou dorinţa "să facă amor" (după cum se exprima ea, timid). Nick clătină din cap, iar ea se bosumflă imediat.

- Poate că nici nu mai vreau să vin cu voi, dacă stau şi mă gândesc.

Nick ridică din umeri.

- Mutu-mutu-mutu, pronunţă ea cu neaşteptată răutate. Ochii îi luceau de ură. Apoi îi zâmbi. N-am vrut să spun aşa. Glumeam, pur şi simplu.

Nick o măsură, lipsit de expresie. I se adresaseră şi cuvinte mai grele, dar ceva anume din ea îi displăcea profund. O anumită instabilitate şi agitaţie. Dacă se enerva, fata asta nu ţipa şi nu te pălmuia; nu, ea proceda cu totul altfel. Ea te sfâşia cu unghiile. În acel moment fu convins că-l minţise în legătură cu vârsta ei. Nu avea şaptesprezece, paisprezece sau douăzeci şi unu de ani. Avea exact vârsta pe care doreai tu să o aibă... atât timp cât o doreai mai mult decât ea pe tine, atât timp cât aveai mai multă nevoie de ea decât ea de tine. Ea se ivise înaintea lui ca o făptură senzuală, dar Nick cugetă acum că senzualitatea ei nu era decât manifestarea unui alt lucru din personalitatea ei... un simptom. Totuşi, simptom era un termen folosit pentru opersoană bolnavă, nu? Era cumva de părere că este bolnavă? Într-un fel, da, şi începu să se teamă, deodată, de efectul pe care-l putea avea asupra lui Tom.

- Hei, prietenul tău se trezeşte! îl anunţă Julie.

Nick se întoarse. Da... Tom, palid la faţă, şedea pe bancă, scărpinându-se în părul lui nepieptănat şi căutând împrejur. Nick îşi aminti de Pepto-Bismol.

- Salut, amice! rosti Julie melodios, traversând strada în fugă spre Tom, cu sânii jucându-i dulce sub puloverul strâmt.

Tom, care avea ochii cât cepele de la bun început, acum îi căscase încă şi mai mult.

- Bună? îi răspunse el încet, pe ton de întrebare, privind spre Nick, în aşteptarea unei confirmări sau a unei explicaţii.

Ascunzându-şi propria-i nelinişte, Nick ridică din umeri şi făcu semn din cap.

- Eu sunt Julie. Ce mai faci, dragule?

Adâncit în gândurile şi frământarea lui, Nick se întoarse în farmacie, ca să aducă medicamentul pentru Tom.

- Mmm... mm, mormăia Tom, clătinând din cap şi retrăgându-se. Mmm... mm, nu vreau. Lu' Tom Cullen nu-i plac medicamentele. Doamne, nu, au gust rău.

Nick îl măsură supărat şi dezgustat, ţinând sticla triunghiulară de Pepto-Bismol în mână. Privi spre Julie, care i se uita în ochi, dar nu detectă în ei decât aceeaşi strălucire rău prevestitoare, ca atunci când îl ocărăsc - nu o scânteie, ci o lucire dură şi lipsită de veselie. Acea privire pe care o capătă orice persoană lipsită de simţul umorului, când este pe cale să şicaneze.

- Ai dreptate, Tom, interveni ea. Nu bea, e otravă.