Ea făcu un semn din cap, spunându-şi că formularea era ciudată, însă nu chiar nepotrivită.
-- Maică-mea se ocupa doar de Amy. Era prietena ei, supralicită el, ca un copil îmbufnat. Cât despre mine, îl scandalizam pe taică-meu.
Fran înţelegea foarte bine chestia asta. Brad Lauder fusese un tip uriaş şi negricios; lucrase ca maistru la filatura de lână din Kennebunk. Nu te puteai aştepta din partea unui asemenea om să accepte că din coapsa lui răsărise un fecior gras şi ciudat.
- Într-un rând m-a luat la o discuţie între patru ochi, continuă Harold, şi m-a întrebat dacă nu cumva sunt un băiat dintr-aceia cu gusturi aparte. Exact aşa s-a exprimat. Eu m-am speriat aşa de tare, încât am început să plâng, iar el mi-a dat o palmă şi mi-a explicat că dacă aveam de gând să mă port toată viaţa ca un bebeluş, cel mai bine ar fi să mă car din oraş încă de pe acum. Iar Amy... Cred că nu greşesc dacă spun că lui Amy puţin îi păsa de mine. Pentru ea nu eram decât cineva de care se ruşina, când îşi aducea prietenii acasă. Se purta cu mine de parcă aş fi fost o cameră în neorânduială.
Făcând un efort considerabil, Fran reuşi să-şi termine limonada.
- Când au murit şi am băgat de seamă că nu simt nimic, nici o durere, mi-am zis că mă înşel, că durerea nu este un gest reflex, ca reacţia genunchiului lovit cu ciocănelul. Dar nu era adevărat. Dorul meu a crescut cu trecerea fiecărei zile. Mi-e dor mai ales de maică-mea. Dac-aş putea s-o mai văd... de cele mai multe ori n-o găseam atunci când doream să-i vorbesc... când aveam nevoie de ea... era prea ocupată. Ori lucra ceva pentru Amy, sau vorbea cu Amy, dar niciodată nu s-a purtat urât cu mine. Azi-dimineaţă, când gândurile astea m-au năpădit iarăşi, mi-am zis: "ca să-mi alung toate astea din cap, am să tai iarba." Dar nu m-a ajutat. Atunci am început să merg din ce în ce mai repede... ca şi cum aş fi sperat că pot scăpa cu fuga... cred că atunci ai apărut şi tu. Fran, oare arătam pe atât de nebun pe cât mă simţeam, în clipele acelea?
Ea întinse braţul peste masă şi-i atinse mâna.
- Simţămintele tale sunt absolut fireşti, Harold.
- Eşti sigură?
O privea din nou cu ochii mari, ca de copil.
- Da.
- Vrei să-mi fii prietenă?
- Da.
- Slavă Domnului. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Mâna îi transpirase într-a ei şi, în momentul când ea conştientiză acest lucru, Harold păru să simtă, pentru că şi-o retrase, fără tragere de inimă.
- Mai vrei nişte limonadă? se interesă el umil.
- Poate ceva mai târziu, îi răspunse Fran, arborând cel mai diplomatic zâmbet al ei.
Merseră în parc, unde organizară, în chip de prânz, un mic picnic: sandvişuri cu unt de arahide şi peltea Hostess Twinkies şi câte o sticlă mare de Coca-Cola fiecare. După ce le răciseră în heleşteul cu raţe, răcoritoarele aveau gust bun.
- M-am gândit la ceea ce voi face, îi mărturisi Harold. Nu mai mănânci restul de Twinkics?
- Nu, m-am săturat.
Bucata de prăjitură dispăru în gura lui Harold dintr-o singură înghiţitură. Durerea tardivă nu-i afectase apetitul, remarcă Frannie, apoi ajunse la concluzia că era un mod cam necinstit de a gândi.
- Ce anume? se interesă ca.
- Mă bate gândul să plec spre Vermont, îi răspunse el nesigur pe sine. N-ai vrea să mă însoţeşti?
- De ce tocmai în Vermont?
- Acolo există un centru guvernamental epidemiologic şi de boli contagioase, într-un oraş numit Stovington. Nu e cât cel din Atlanta, dar este, în orice caz, cu mult mai aproape. Mă gândesc că dacă mai există oameni în viaţă şi care luptă împotriva gripei, mulţi dintre ei trebuie să fie chiar acolo.
- Dar cum să fi scăpat de moarte?
- Nu-i exclus să fie morţi cu toţii. Îi răspunse Harold pe un ton afectat. Dar în locuri ca Stovington, unde au de-a face cu boli contagioase, tipii ştiu să-şi ia măsuri de precauţie. Iar dacă centrul mai funcţionează, îmi închipui că sunt în căutarea unora ca noi. Adică imuni.
- De unde ştii tu atâtea lucruri, Harold?
Îl privea cu admiraţie vizibilă, ceea ce-l făcu pe Harold să se îmbujoreze de fericire.
- Citesc foarte mult. Nici unul dintre locurile despre care-ţi vorbeam nu sunt secrete. Ce părere ai, Fran?
După părerea ei, era o idee minunată. Cu atât mai mult cu cât intra în acord deplin cu nevoia ei confuză de structură şi autoritate. Respinse imediat contraargumcntul lui Harold, că oamenii din acea instituţie ar putea să fi murit, fără excepţie. Vor merge la Stovington, vor fi internaţi, testaţi, iar din toate analizele va rezulta cu siguranţă o discrepanţă oarecare, o diferenţă între ei şi toţi ceilalţi oameni care se îmbolnăviseră şi muriseră. Atunci nu-i trecu prin cap să se întrebe la ce bun să mai fi fost descoperit acum un vaccin.
- Cred că ar trebui să găsim un ghid al drumurilor şi să vedem cum putem ajunge acolo, cât mai repede cu putinţă, propuse ea.
Harold se lumină la faţă. O clipă, fu convinsă că o va săruta, iar în acel moment unic i-ar fi permis s-o facă, probabil, dar clipa trecu zadarnic pentru Harold. Privind retrospectiv, ea se bucură că nu se întâmplase altfel.
Ai fi zis că toată călătoria este o joacă, judecând după atlasul drumurilor, pe care întreaga distanţă apărea redusă la lungimea unui deget. Porneai pe US 1 spre 1-95,1-95 te scotea la US 302, care te purta spre nord-vest, printre oraşele din zona de lacuri a Maineului de vest, traversa prin trecătoarea New Hampshire, după care pătrundea în Vermont. Stovington se găsea la doar treizeci de mile vest de Barre, accesibil fie pe şoseaua Vermont 61, fie pe 1-89.
- Care-ar fi, prin urmare, distanţa totală? se interesă Fran.
Harold făcu rost de o riglă, măsură, apoi consultă scara hărţii.
- N-ai să mă crezi, o preveni el, morocănos.
- Cât este? O sută cincizeci de kilometri?
- Aproape cinci sute.
- Vai, Doamne. Asta înseamnă că ideea mea nu-i bună. Citisem undeva că poţi străbate pe jos cele mai multe state din New England într-o singură zi.
