Nick se uită la ea cu gura căscată. Ea-i răspunse zâmbind, cu mâinile în şolduri, ca şi cum l-ar fi poftit să încerce să-l convingă pe Tom că nu are dreptate. Acesta era poate modul ei meschin de a se răzbuna pentru că-i respinsese cea de a doua rundă de avansuri amoroase.

Nick se întoarse demonstrativ către Tom şi trase o gură din sticla de Pepto-Bismol. Din cauza enervării, simţea cum i se zbătea pulsul în tâmple. Îi întinse medicamentul lui Tom, dar acesta nu se lăsase convins de atâta lucru.

- Nu, mmm... mm, Tom Cullen nu bea otravă, îi spuse el, iar Nick constată, din ce în ce mai pornit, că Tom era foarte speriat. Tata mi-a zis să nu. Tata mi-a zis că dacă-i omoară pe şobolani în hambar, nu scapă nici Tom! Nu vreau otravă!

Agasat de zâmbetul ei îngâmfat şi incapabil să-l mai suporte, Nick se răsuci brusc în direcţia fetei şi o pălmui zdravăn, cu mâna deschisă. Tom se sperie, dar nu scoase nici un sunet.

- Băi..., începu ea, nereuşind să-şi găsească cuvintele, în primă instanţă. Se înroşi în obraji şi se transformă brusc, părând uscată, răvăşită şi rea. Idiot mut şi nenorocit ce eşti! Nu era decât o glumă, căcănarule! Cum e posibil să mă loveşti? Cum e posibil să mă loveşti, fir-ai afurisit!

Se pregăti să-l izbească, dar el o îmbrânci cât colo. Căzu pe turul pantalonilor ei scurţi şi rămase cu ochii aţintiţi asupra lui, rânjind cu ură imensă.

- Am să-ţi smulg fuduliile, şuieră ea. Nu scapi nepedepsit.

Cu mâini tremurânde, Nick îşi scoase pixul şi mâzgăli câteva litere mari şi neregulate pe o filă de hârtie. O smulse din blocnotes şi i-o întinse. Cu ochii sticlindu-i de furie, ea lovi foaia de hârtie, aruncându-i-o din mână. El ridică fila de la pământ, o apucă pe fată de ceafă şi-i vârî biletul sub nas. Tom se dăduse deoparte, smiorcăindu-se.

- Mă predau! urlă ea. O citesc! Citesc biletul ăla al tău căcăcios!

Nu erau decât patru cuvinte: "Nu avem nevoie de tine."

- Să te ia toţi dracii! ţipă ea.

Smulgându-se din strânsoarea lui, se retrase câţiva paşi pe trotuar. Ochii ei erau la fel de mari şi de albaştri ca în farmacie, atunci când fusese la un pas să se împiedice de ea, dar acum din ei ţâşnea ura. Nick se simţi obosit. Din atâtea posibilităţi, cum de se nimerise s-o întâlnească tocmai pe ea?

- Nu rămân aici, îi declară Julie Lawry. Vin şi eu. Iar tu n-ai să mă poţi opri.

Se înşela. Oare nu fusese în stare să înţeleagă până acum că putea, de fapt? Nu, gândi Nick, nu era capabilă să priceapă. Pentru ea, toată întâmplarea nu era decât un fel de scenariu de Hollywood, un film cu dezastre trăite, în care ea juca rolul principal. Era un film în care Julie Lawry, cunoscută şi sub numele de Angel-Face, obţinea întotdeauna ceea ce-şi dorea.

Îşi scoase revolverul din toc şi-l îndreptă spre picioarele fetei. Aceasta încremeni, iar îmbujorarea din obraji i se stinse. Se schimbă total la faţă, transformându-se într-un personaj oarecum real, pentru prima oară de când o cunoştea. În lumea ei pătrunsese un lucru pe care, după mintea ei, nu-l putea manipula spre folosul propriu. O armă. Pe lângă oboseală, Nick se simţea acum încurcat şi dezgustat.

- N-am vrut, pronunţă ea repede. Fac tot ce vrei tu, pe cuvânt.

Îi făcu semn cu arma să se care.

Ea îi întoarse spatele şi o luă din loc, privind din timp în timp peste umăr. Merse din ce în ce mai repede, până ce o luă la fugă.

La următoarea intersecţie coti şi dispăru. Nick îşi puse arma la loc. Tremura din tot trupul. Se simţea deprimat şi murdar, ca şi cum Julie Lawry ar fi fost o prezenţă inumană, semănând mai degrabă cu gândacii impasibili ce mişună pe sub copacii morţi decât cu o fiinţă omenească.

Se întoarse, căutându-l pe Tom, dar acesta nu se vedea nicăieri .

O porni pe strada scăldată în soare, cu dureri monstruoase de cap şi junghiuri în ochiul pe care i-l scosese Ray Booth. Avu nevoie de aproape douăzeci de minute ca să-l descopere pe Tom. Se ascunsese pe veranda din spate a unei case aflată la două străzi de centrul comercial. Se aşezase pe un leagăn ruginit şi strângea garajul Fisher-Price la piept. Când îl văzu pe Nick, începu să plângă.

- Te rog să nu mă obligi s-o beau, nu-l pune pe Tom Cullen să bea otravă, Doamne, nu! Tata a zis că dacă-i omoară pe şobolani mă omoară şi pe mine... te rooog!

Nick constată că mai ţinea în mână sticla de Pepto-Bismol. O aruncă şi-i arătă lui Tom palmele goale. Diareea acestuia trebuia să se vindece şi fără ajutorul medicamentului. Îţi mulţumesc foarte mult, Julie.

Tom coborî treptele verandei, bolborosind:

- Te rog să mă ierţi. Te rog să mă ierţi, lu' Tom Cullen îi pare rău.

Se întoarseră împreună pe Main Street... şi se opriră în loc, sideraţi. Ambele biciclete fuseseră răsturnate, iar cauciucurile tăiate. Conţinutul sacilor lor fusese împrăştiat de la un capăt al străzii la celălalt.

În acea clipă, ceva trecu în viteză foarte mare chiar pe lângă obrazul lui Nick - simţi doar suflul - iar Tom ţipă şi-o rupse la fugă. Nick rămase o secundă nedumerit, cercetând în jur şi, din întâmplare, văzu flacăra celei de a doua împuşcături. Venea de la una dintre terestrele primului etaj ale Hotelului Pratt. Un obiect asemănător unui ac de cusut îl ciupi de gulerul cămăşii.

O porni în viteză pe urmele lui Tom.

Nu avea de unde şti dacă Julie continuase să tragă; când îl ajunse pe Tom, singurul lucru de care putea fi sigur era acela că nici unul dintre ei nu fusese rănit. Cel puţin aşa am scăpat de nebuna aia, gândi el, lucru care avea să se dovedească adevărat doar pe jumătate.

Înnoptară într-un hambar aflat la cinci kilometri nord de Pratt, Tom trezindu-se mereu din cauza coşmarurilor, după care îl deştepta şi pe Nick, ca să se asigure că totul este în regulă. Ajunseră la Iuka a doua zi de dimineaţă, pe la 11, şi găsiră două biciclete bune într-un magazin ce se numea Lumea Sportului şi a Ciclismului. Nick, care începuse în sfârşit să-şi revină după întâlnirea cu Julie, îşi făcu socoteala că putea să-şi completeze restul echipamentului la Great Bend, unde aveau să ajungă pe 14 iulie, în cel mai rău caz.

Dar în după-amiaza zilei de 12 iulie, pe la ora 2.45, văzu o licărire în oglinda retrovizoare montată lângă mânerul din stânga. Se opri (Tom, care pedala în spatele lui total neatent, îl călcă peste picior, dar Nick aproape nu băgă de seamă acest incident) şi se uită peste umăr. Strălucirea ce răsărise pe creştetul dealului din spatele lor, aidoma unui luceafăr-de-dimineaţă, te orbea şi-n acelaşi timp îţi bucura ochiul... aproape că nu-i venea să creadă. Era o camionetă Chevy venerabilă, fier de Detroit de cea mai bună calitate, alegându-şi drumul cu grijă şi făcând slalomuri largi când pe o parte, când pe cealaltă a lui US 281, ocolind vehiculele oprite în drum, împrăştiate peste tot.

Maşina încetini (Tom flutura din mâini cu toată energia, în schimb Nick rămăsese neclintit, cu bara bicicletei între picioare) şi se opri lângă ei. Ultimul gând al lui Nick înainte de apariţia capului şoferului fu acela că aveau să se trezească cu Julie Lawry, arborând rânjetul ei răutăcios şi triumfător, ţinând în mână arma aceea cu care mai încercase să-i omoare. Iar de la o distanţă atât de mică, n-avea cum să rateze. Furiile iadului sunt mai blânde decât femeia batjocorită.

Dar figura care apăru aparţinea unui bărbat în jur de vreo patruzeci de ani, purtând o pălărie de pai cu o pană înfiptă în banda din catifea albastră la un unghi de-a dreptul îndrăzneţ, iar atunci când le zâmbi, figura lui bonomă căpătă aspectul unei pânze necălcate, din pricina nenumăratelor riduri.

Iată cum li se adresă el:

- Sfinte Dumnezeule, băieţi! Nici nu ştiţi ce bucuros sunt să vă văd! Ia urcaţi în maşină şi să hotărâm încotro mergem!

Aşa făcură cunoştinţă Nick şi Tom cu Ralph Brentner.

CAPITOLUL 44

O LUA RAZNA... Dragul meu, nu-ţi dai seama?...

Dacă se gândea bine, ăsta era unul din versurile lui Huey "Piano" Smith. Cine mai ştie cât de vechi. O amintire de demult. Huey "Piano" Smith, oare mai ştiu cântecul? Ah-ah-ah-ah, daaaay-o... gooba-gooba-gooba-gooba... ah-ah-ah-ah. Etcetera. Ironia, înţelepciunea şi comentariul social al lui Huey "Piano" Smith.

- Să-l bag în mă-sa de comentariu social, zise el. Huey "Piano" Smith a trăit înainte de era mea.

Mulţi ani mai târziu, Johnny Rivers înregistrase unul dintre cântecele lui Huey, intitulat "Rockin Pneumonia and the Boogie-Woogie Flu".

Pe acesta Larry Underwood şi-l aducea aminte limpede şi-l considera foarte potrivit situaţiei. Bietul Johnny Rivers. Bietul "Piano" Smith.

- S-o bag în mă-sa de treabă, izbucni încă o dată Larry, care arăta îngrozitor, ca o fantomă palidă şi străvezie poticnindu-se pe o şosea din New England. Mie să-mi daţi anii şaizeci.

Sigur că da, anii şaizeci, alea au fost nişte vremuri adevărate. Mijlocul anilor şaizeci, sfârşitul anilor şaizeci. Flower Power. Getting clean for Gene. Andy Warhol, cu ochelarii cei roz şi afurisitele de cutii Brillo. Velvet Underground. The Return of the Creature from Yorba Linda. Norman Spinrad, Norman Mailer, Norman Thomas, Norman Rockwell şi bietul Norman Bates de la Bates Motel, he-he-he. Dylan şi-a frânt gâtul. Barry McGuire croncănea despre "The Eve of Destruction". Diana Ross a format conştiinţele tuturor puştilor albi din America. Toate formaţiile acelea minunate, cugetă Larry, buimăcit, mie daţi-mi anii şaizeci, iar deceniul al nouălea puteţi să vi-l vârâţi în cur. Dacă discutăm despre rock and roll, anii şaizeci au reprezentat un soi de summum a tot ceea ce a existat mai bun. Cream. Rascals. Spoonful. Airplane cu Grace Slick la voce, Norman Mailer la chitară solo şi bietul Norman Bates la tobe. Beatles. Who. Grateful Dead...

Se prăbuşi pe o parte şi se lovi la cap.

Lumea dispăru într-o ceaţă neagră, apoi se întoarse la el în mai multe fragmente pline de culoare. Îşi trecu mâna pe la tâmplă şi constată că se mânjise de sânge pe degete. Nu conta câtuşi de puţin. Ce mama mă-sii, după cum obişnuia să se spună pe la mijlocul gloriosului şi luminosului deceniu al şaptelea. Păi sigur că nu mai reuşea să se ţină pe picioare şi se lovea la cap dacă, de o săptămână încoace, nu reuşise să doarmă normal, fără să fie trezit de coşmaruri, iar nopţile cele mai bune rămâneau nopţile în care ţipătul nu suia mai sus de jumătatea gâtlejului? Dacă strigai în gura mare şi te trezeai din cauza asta, trăgeai o sperietură încă şi mai urâtă.

Visa că se află din nou în Lincoln Tunnel. Iar în spatele lui venea cineva, numai că în vis nu era vorba de Rita. Era chiar diavolul, care-l pândea cu un zâmbet acru, îngheţat pe faţă. Omul întunecat nu trebuia confundat cu morţii care umblă, el era mai rău decât morţii care umblă. Larry o lua la fugă cu acea panică lentă şi nămoloasă din visele rele, călcând peste cadavre nevăzute, ştiind că se holbează la el cu ochii sticloşi ai trofeelor împăiate, din maşinile lor transformate în cripte, care se blocaseră în traficul încremenit, deşi treburile îi chemau într-altă parte, pornea în goană, dar la ce bun fugea, dacă omul-diavol, omul-magic putea să vadă prin întuneric cu ochii lui ca nişte aparate lucrând în infraroşu? Iar după o vreme, Omul Întunecat începea să fredoneze: Haide, Laaarry, haide, o să ne-nţelegem noi, Laaarry...

Atunci simţea respiraţia omului negru chiar pe umărul lui şi se chinuia să se trezească, să scape de somn, iar ţipătul i se înfigea în gâtlej ca un os de peşte, sau se întâmpla să-i scape printre buze, suficient de tare să-i scoale pe morţi.

Ziua, fantoma Omului Întunecat dispărea. Omul Întunecat nu lucra decât în schimbul trei. Ziua, de Larry se ocupa Marea Singurătate, pătrunzându-i până în creieri cu dinţii ascuţiţi ai cine ştie cărui rozător neobosit - şobolan sau poate nevăstuică. În timpul zilei, gândurile lui se opreau asupra Ritei. Lovely Rita, meter-maid.

Se gândea tot timpul la ea, răsucea totul pe toate părţile, îşi amintea de ochii ei ca nişte crestături, semănând cu ochii îndureraţi şi miraţi ai unui animal împuşcat, gura aceea, pe care el o sărutase, şi care acum era plină de vomă puturoasă, verde la culoare. Ea murise cu atâta uşurinţă, în miez de noapte, în acelaşi sac de dormit cu el, fir-ar să fie, iar acum el...