Către sfârşitul acelei după-amieze, mergând pe bicicletă de-a lungul unei porţiuni străjuite de copaci a lui US 9, înaintea lui se ivi un semn reflectorizant, pe care se opri să-l studieze, uluit. Semnul respectiv îl anunţa că pătrunde în MAINE, VACATIONLAND. Aproape nu-şi credea ochilor; străbătuse pesemne o distanţă incredibilă în starea lui de năuceală şi frică. Fie asta, fie pierduse şirul zilelor, la un moment dat. Tocmai se pregătea să plece mai departe când ceva - un zgomot din pădure sau din capul lui - îl făcu să se întoarcă repede şi să privească peste umăr. Nu era nimic, doar pustia US 9, pornind înapoi, spre New Hampshire.

De când plecase de la casa cea mare şi albă - unde luase un mic dejun constând din cereale uscate şi cremă de brânză dintr-un spray cu aerosoli întinsă pe nişte biscuiţi Ritz puţin cam vechi - avusese de mai multe ori sentimentul acut că este ţinut sub observaţie şi urmărit. Auzea tot felul de lucruri, ba poate chiar le vedea, cu coada ochiului. Capacitatea lui de observaţie, care începea să se trezească tot mai mult la viaţă în această situaţie stranie, lansa mereu un stimul vag, de natură să rămână la un nivel aproape subconştient, excitându-i terminaţiile nervoase cu nişte semnale atât de slabe, încât ele nu lăsau, chiar luate împreună, decât un nedesluşit sentiment că ar fi "urmărit". Lucrurile acestea nu-l speriau, aşa cum i se întâmplase mai înainte, şi nu aveau nimic comun cu halucinaţia sau delirul. Dacă cineva îl ţinea cu adevărat sub observaţie şi nu dorea să se arate, asta se întâmpla probabil din cauză că se temea sau se temeau de el. Iar dacă se temeau de bietul slăbănog de Larry Underwood, care nu mai era în stare nici măcar să meargă pe o motocicletă cu patruzeci la oră, însemna că nu merita să-şi bată capul din pricina lor.

Stând nemişcat lângă bicicleta de care-şi făcuse rost dintr-un magazin cu articole sportive, peste care dăduse cam la şase kilometri est de casa aceea albă, strigă cât se poate de limpede:

- Dacă e cineva acolo, de ce nu ieşiţi la iveală? N-am să vă fac nici un rău.

Nu primi nici un răspuns. Rămase în mijlocul drumului, lângă semnul ce marca graniţa dintre state, privind în jur şi aşteptând. O pasăre ciripi şi apoi se avântă spre cer. În rest, totul rămase nemişcat. După o vreme, porni mai departe.

Ajunse în orăşelul North Berwick, de la intersecţia dintre US 9 şi US 4, înainte de ora 6. Se hotărî să înnopteze acolo şi să-şi continue drumul spre litoral a doua zi de dimineaţă.

La intersecţia dintre cele două şosele din mijlocul oraşului se afla un mic magazin, de unde se aprovizionă cu un pachet cu şase cutii de bere, din frigiderul stins. Era Black Label, o marcă din care nu mai băuse până atunci - probabil o bere locală. Îşi mai luă o pungă mare de cartofi prăjiţi şi două conserve de tocană. Le puse în rucsac şi ieşi.

De cealaltă parte a străzii era un restaurant şi, pentru o clipă, crezu că vede două umbre lunguieţe retrăgându-se după colţ şi dispărând. Poate că vederea îi jucă o festă, dar nu prea era convins de acest lucru. Îi trecu prin minte să traverseze în goană şi să-i surprindă în ascunzătoare: cine nu-i gata, îl iau cu lopata, copii. Dar hotărî că era mai bine sa renunţe. Ştia prea bine ce înseamnă să-ţi fie frică.

Îşi continuă drumul pe şosea, împingând bicicleta de coarnele căreia atârnase rucsacul. Văzu clădirea din cărămidă a unei şcoli mari, iar în spatele ei un pâlc de copaci. Adună din dumbravă lemne pentru un foc potrivit, pe care-l aprinse în mijlocul terenului de joacă asfaltat al şcolii. În apropiere curgea un râu, trecând pe lângă o fabrică de textile şi apoi pe sub şosea. Îşi puse berea la răcit în apa râului şi încălzi una dintre conservele cu tocană de vită. Mâncă folosindu-se de trusa lui completă de tacâmuri şi farfurii de campanie, aşezat pe un leagăn de pe terenul de sport; se legăna încet, încolo şi încoace, iar umbra lui lungă se târa peste liniile aproape şterse ale terenului de baschet.

Îi veni în minte să se întrebe de ce nu se temea de cei care-l urmăreau - deoarece acum se convinsese definitiv că era urmărit de cel puţin două persoane. Ca un corolar, îşi puse întrebarea de ce se simţise atât de bine toată ziua, de parcă otrava neagră ce-l chinuise atâta vreme se eliminase din organism în timpul somnului cel lung de ieri după-amiază. Oare fusese vorba doar de oboseală? Atât şi nimic mai mult? I se părea prea simplu.

Gândind logic, dacă urmăritorii ar fi dorit cu tot dinadinsul să-i facă rău, ar fi încercat până în acel moment. I-ar fi pregătit o ambuscadă şi l-ar fi împuşcat, sau cel puţin l-ar fi ameninţat cu armele lor, silindu-l să-şi predea puşca. Ar fi obţinut de la el tot ce ar fi vrut... Dar iarăşi, dacă judecai logic (şi era nemaipomenit că putea gândi logic, pentru că în ultimele zile toate ideile lui fuseseră atacate de puternicii acizi ai fricii), ce anume din lucrurile avute de el putea fi râvnit de cineva? În ceea ce priveşte bunurile lumeşti, din acestea existau acum din belşug pentru toată lumea, deoarece nu mai erau în viaţă decât foarte puţini oameni. Cine ar fi fost în stare să-şi rişte viaţa furând sau ucigând, când tot ce ţi-ai putut visa vreodată în propria ta magherniţă, cu catalogul Sears în braţe, ţi se oferea acum în spatele oricărei vitrine din America? Nu-ţi rămânea decât să spargi geamul, să intri şi să iei toţi ce-ţi poftea inima.

Adică aveai totul, mai puţin tovărăşia altor oameni. Aceasta era un trofeu rar, după cum ştia foarte bine Larry. Iar adevăratul motiv pentru care nu se simţea speriat era tocmai speranţa că şi acei oameni doreau acelaşi lucru. Mai devreme sau mai târziu, dorinţa lor va şti să treacă peste teamă. Va aştepta până ce se va petrece acest lucru. Nu avea de gând să-i stârnească, ca pe un stol de potârnichi, pentru că asta ar fi înrăutăţit şi mai mult situaţia. Cu doar două zile în urmă, probabil că şi el s-ar fi ascuns, evitând să întâlnească pe altcineva. Prin urmare, cel mai bine era să aştepte. Deşi ardea de nerăbdare să dea ochii cu alţi oameni. O dorea din toată inima.

Se întoarse la râu şi-şi spălă tacâmurile. Pescui din apă cutiile de bere şi se întoarse la leagăn. Deschise capacul unei cutii şi închină în direcţia restaurantului unde văzuse umbrele.

- În sănătatea voastră, spuse Larry, golind jumătate din cutie dintr-o singură înghiţitură.

Ce mai, curgea pe gâtlej ca uleiul!

Când termină cele şase beri, trecuse de ora 7, iar soarele se pregătea să apună. Împrăştie ultimii tăciuni ai focului cu lovituri de picior şi-şi adună lucrurile. Apoi, pe jumătate beat şi simţindu-se cât se poate de bine, mai parcurse câteva sute de metri din US 9, până ce ajunse în dreptul unei case cu veranda închisă cu geamuri. Îşi lăsă bicicleta pe gazonul din faţă, îşi luă sacul de dormit şi forţă uşa verandei cu o şurubelniţă.

Se mai uită încă o dată în urmă, sperând să vadă un el, o ca sau nişte ei - aflaţi în continuare pe urmele lui, simţea prea bine - dar strada era în continuare liniştită şi pustie. Ridică din umeri şi intră.

Era încă devreme şi credea că va mai rămâne treaz un timp, dar, din câte se pare, mai avea de recuperat somn. La nici cincisprezece minute după ce se întinsese respira rar şi regulat, cu arma alături, lângă mâna dreaptă.

Nadine se simţea obosită. I se părea că asta este cea mai lungă zi din viaţa ei. De două ori fusese convinsă că au fost descoperiţi, prima oară lângă Strafford, şi apoi lângă graniţa dintre Maine şi New Hampshire, unde se uitase peste umăr şi le vorbise. Dinspre partea ei, nu-i păsa dacă erau surprinşi. Bărbatul ăsta nu era nebun, aşa cum fusese cel care trecuse pe lângă casa albă şi mare cu zece zile în urmă. Acela arăta a soldat, încărcat cu arme, grenade şi benzi de muniţie. Râdea în gura mare, striga şi ameninţa să-i facă fărâme pe locotenentul Morton. Locotenentul Morton nu se vedea pe nicăieri, ceea ce era probabil spre marele lui noroc, în caz că se mai afla în viaţă. Şi Joe se speriase de soldat, ceea ce fusese foarte bine în situaţia respectivă.

- Joe?

Se uită în spate.

Joe dispăruse.

Iar ea se afla la hotarul nelămurit dintre somn şi realitate. Împinse unica pătură deoparte şi se ridică, chinuită de o mie de dureri diferite. Oare de când nu mai petrecuse atâtea ore pe bicicletă? Probabil nu i se mai întâmplase niciodată. Apoi mai era şi acel efort, atât de enervant, de a menţine o distanţă constantă şi convenabilă între ei. Dacă ajungeau prea aproape, puteau fi văzuţi, ceea ce l-ar fi supărat pe Joe. Dacă rămâneau prea tare în urmă, era posibil ca el să iasă din US 9 şi s-o ia pe alt drum. Ceea ce ar fi deranjat-o pe ea. Nu-i trecuse prin minte că Larry ar putea să facă un ocol şi să le cadă în spate. Din fericire (pentru Joe, cel puţin), ideea asta nu-i venise nici lui Larry.

Îşi spunea că Joe se va obişnui cu gândul că aveau nevoie de el... şi nu numai de el. Nu puteau trăi singuri. Dacă rămâneau singuri, aveau să moară singuri. Joe urma să se obişnuiască cu această idee; în viaţa lui anterioară nu trăise în vid, şi nici ea, de altfel. A avea oameni în jur devine un soi de obişnuinţă.

- Joe, strigă ea din nou, cu blândeţe.

Băiatul reuşea să facă tot atât de puţin zgomot cât un luptător Viet Cong strecurându-se prin junglă, dar auzul ei se obişnuise să-l distingă în ultimele trei săptămâni, iar în seara respectivă strălucea şi luna, pe deasupra. Auzi un râcâit uşor şi zuruitul pietrişului şi ştiu imediat unde avea de gând să se ducă. Ignorându-şi durerile, îl urmă. Era ora 9.45.

Îşi făcuseră tabăra (dacă se pot numi "tabără" două pături întinse în iarbă) în spatele restaurantului North Berwick Grille, vizavi de magazinul universal, lăsând bicicletele într-un adăpost din spatele localului. Cel pe care-l urmăreau mâncase pe terenul de sport al şcolii de pe cealaltă parte a drumului ("Dacă ne-am duce la el, pun pariu, Joe, că ne-ar da şi nouă din cina lui", îi spusese ea, cu tact. "E fierbinte... şi nu-i aşa că miroase frumos? Sunt convinsă că-i mult mai gustoasă decât pizza bologna pe care o mâncăm noi." Joe se albise de furie şi agitase ameninţător cuţitul în direcţia lui Larry) şi apoi se îndreptase spre o casă cu veranda închisă. Din felul cum îşi împingea bicicleta, i se păru că era puţin beat. Iar acum dormea în veranda casei pe care şi-o alesese.

Întinse pasul, tresărind ori de câte ori i se înfigeau pietricele în călcâiele goale. Traversă pe partea stângă a străzii, unde erau case, păşind pe porţiunile de gazon din faţa acestora, pe cale să se transforme în câmpuri sălbatice. Iarba înmiresmată şi grea de rouă i se ridica până la glezne. Îşi amintea de a noapte când alergase cu un băiat printr-o iarbă la fel ca aceasta, însă era lună plină, nu în descreştere, ca acum. Atunci simţise un val dulce şi fierbinte răspândindu-i-se în partea de jos a pântecelui şi fusese conştientă de valoarea de obiect sexual a sânilor ei plini, grei şi semeţi. Luna o îmbătase, la fel şi iarba, udându-i tălpile cu umezeala nopţii. Înţelesese dintr-o fulgerare că, dacă băiatul o prindea, avea să-i dăruiască fecioria ei. Fugise la fel de iute ca un indian prin lanul de porumb. Şi dacă ar fi prins-o? Ce mai conta, acum?

Fugi mai repede, sărind peste o alee din ciment, care licărea în întuneric ca o pojghiţă de gheaţă.

Iată-l şi pe Joe, lângă veranda în care dormea omul. Pantalonii lui albi se desluşeau cel mai bine în beznă; de fapt, pielea băiatului era atât de închisă la culoare, încât la prima vedere chiar aveai impresia că izmenele acelea pluteau singure, suspendate în spaţiu, sau poate erau purtate de omul invizibil al lui H.G. Wells.

Joe era din Epsom, ştia asta fiindcă acolo îl găsise. Nadine venea din South Barnstead, un oraş la douăzeci şi cinci de kilometri nord-est de Epsom. Ea începuse să caute sistematic alţi oameni sănătoşi, dar se ferise să-şi părăsească locuinţa din oraşul natal. Mergea în cercuri concentrice, din ce în ce mai mari. Nu-l găsise decât pe Joe, care delira şi făcuse febră de la muşcătura cine ştie cărui animal... şobolan sau veveriţă, judecând după urmă. Zăcea în iarba din faţa unei case din Epsom, doar în chiloţi, strângând în pumn cuţitul de măcelar, ca un sălbatic din Epoca de Piatră sau un pigmeu pe moarte, însă încă dispus să-i ucidă pe cei care s-ar apropia de el. Nu era pentru prima oară când trebuia să se ocupe de o rană infectată. Îl dusese în casă. Oare era chiar casa lui? Bănuia că da, dar nu avea cum să ştie cu siguranţă, dacă nu-i spunea Joe. Erau acolo mai mulţi morţi: mama, tatăl, alţi trei copii, dintre care cel mai mare de vreo cincisprezece ani. Descoperise şi un cabinet medical dotat cu substanţe dezinfectante, antibiotice şi bandaje. Nu era prea sigură care anume antibiotice erau potrivite şi ştia că ar putea să-l omoare dacă nu alegea corect, dar dacă nu făcea nimic, ar fi murit oricum. Muşcătura era la gleznă, care se umflase cât o cameră de cauciuc. Spre norocul ei, alesese bine şi, peste trei zile, glezna revenise la dimensiunile ei normale, iar febra scăzuse. Băiatul avea încredere în ea. Şi, din câte se vedea, în nimeni altcineva. Când se trezea, dimineţile, îl găsea agăţat de ea. Se mutaseră în casa mare şi albă. Îi spunea Joe. Nu acesta era numele lui, dar pe când fusese învăţătoare, fetiţelor al căror nume nu-l cunoştea le spunea Jane, iar băieţilor, Joe. Pe lângă ei trecuse soldatul, râzând, urlând şi blestemându-l pe locotenentul Morton. Joe voise să se năpustească din casă şi să-l înjunghie. Iar acum, pe omul ăsta. Îi era teamă să-i ia cuţitul, pentru că era talismanul lui Joe. Cu un asemenea gest, l-ar fi asmuţit împotriva ei. Băiatul dormea strângând cuţitul în mână, iar în singura noapte când încercase să i-l tragă din strânsoare, mai mult ca să vadă dacă acest lucru putea fi făcut decât ca să i-l ia pentru totdeauna, el se trezise într-o clipită. Dormea profund, dar în secunda următoare ochii aceia de un albastru-verzui şi neliniştiţi, ca de chinez, se aţintiseră asupra ei, cu un vag aer feroce. Mormăise ceva din gâtlej şi trăsese cuţitul spre el. De vorbit, nu vorbea.

Acum ridica arma, o cobora, o ridica iarăşi. Scoţând mormăiturile acelea guturale din gâtlej şi executând împunsături spre uşa verandei. Pregătindu-se probabil pentru momentul când avea să se năpustească înăuntru cu adevărat.

Se apropie de el pe la spate, fără să facă vreun efort special ca să nu scoată vreun zgomot şi, cu toate acestea, el n-o auzi; Joe era pierdut în propria lui lume. Într-o fracţiune de secundă, pe negândite şi fără premeditare, îi prinse încheietura mâinii şi i-o suci violent, în sensul invers acelor de ceasornic.

Joe gemu ascuţit, iar Larry Underwood se mişcă puţin în somn, se întoarse pe partea cealaltă şi se linişti din nou. Cuţitul căzu în iarba dintre cei doi, reflectând pe lama crestată imagini fragmentate ale lunii argintii, ca nişte fulgi de lumină.

O măsură cu priviri mânioase, încărcate de reproş şi neîncredere. Nadine îi răspunse cu o privire fermă. Îi arătă drumul, spre locul din care veniseră. Joc clătină din cap cu îndărătnicie. Îi arătă uşa şi forma întunecată din sacul de dormit de cealaltă parte a uşii. Făcu un gest înfiorător de explicit, trecându-şi degetul mare prin dreptul mărului lui Adam. După care rânji. Nadine nu-l mai văzuse niciodată rânjind şi chestia asta îi dădu un fior. Nu ar fi avut un aer mai sălbatic nici măcar dacă dinţii băiatului ar fi luat forma unor colţi.

- Nu, îl îndemnă ea, cu duhul blândeţii. Altfel îl trezesc chiar acum.

Joe păru alarmat. Clătină repede din cap.

- Atunci vino înapoi, cu mine. Dormim.

Îşi coborî privirile spre cuţit, apoi căută iarăşi spre ea. Sălbăticia dispăruse de pe figura lui, cel puţin pentru moment. Nu mai era decât un băieţel sfios, care-şi dorea ursuleţul sau păturica aspră cu care crescuse, încă din leagăn. Nadine înţelegea într-un mod confuz că acum ar fi fost momentul să-l convingă să renunţe la cuţit, printr-o singură mişcare energică din cap, "Nu". Şi apoi, ce s-ar fi întâmplat? Ar fi urlat? Ţipase după ce soldatul acela nebun dispăruse din vedere. Ţipase mult şi bine, scoţând sunete teribile, dezarticulate, de groază şi de furie. Oare ar fi dorit să facă cunoştinţă noaptea şi în acompaniamentul unor asemenea urlete cu bărbatul din sacul de dormit?

- Vrei să te întorci cu mine?

Joe îi făcu semn că da.

- Atunci, bine, îi răspunse ea calm.

El se aplecă fulgerător şi luă cuţitul.

Se întoarseră împreună, iar băiatul se cuibări încrezător alături de ea, uitâad de intrus, cel puţin pentru moment. O strânse în braţe şi adormi. Ea simţi durerea aceea veche şi atât de familiară în pântece, acea durere cu mult mai profundă şi mai intensă decât cele pe care ţi le-ar da cel mai greu exerciţiu fizic. Era o durere femeiască, împotriva căreia nu se poate face nimic. O cuprinse curând somnul.

Nadine se trezi în zori îngheţată, înţepenită şi speriată, temându-se deodată că Joe aşteptase cu viclenie ca ea să adoarmă ca să se strecoare înapoi, spre casa aceea, şi să-i taie omului beregata în somn. Nu mai simţea braţele lui Joe împrejurul ei. Se simţea răspunzătoare pentru băiat, întotdeauna se simţise răspunzătoare pentru micuţii care nu ceruseră să vină pe lume, dar dacă ar fi comis lucrul acela, l-ar fi lăsat să se descurce singur. Să iei viaţa cuiva după ce se pierduseră atâtea vieţi i se părea un păcat de neiertat. Pe de altă parte, nu mai reuşea să reziste multă vreme singură alături de Joe; era ca şi cum s-ar fi aflat închisă în cuşcă, după gratii, cu un leu plin de temperament. La fel ca animalul sălbatic, Joe nu putea (sau nu dorea) să vorbească; nu reuşea decât să ragă, cu vocea lui slabă de băieţel.

Se ridică şi constată că Joe era de fapt lângă ea. În somn, se îndepărtase puţin, nimic mai mult. Se încovrigase ca un fetus, cu degetul mare în gură şi ţinând cu cealaltă mână cuţitul.

Deja aproape adormită la loc, ieşi pe iarbă, urină şi se întoarse în pătura ei. În dimineaţa următoare, nu mai era foarte sigură dacă se trezise cu adevărat noaptea sau doar visase.

Dacă am visat, se gândi Larry, trebuie să fi fost vise bune. Nu reuşea să-şi aducă aminte nici unul. Se simţea refăcut şi era încredinţat că va fi o zi bună. Astăzi avea să dea ochii cu oceanul, îşi împături sacul de dormit, îl legă de portbagaj, se întoarse să-şi ia rucsacul... şi se opri.

O potecă de ciment ducea spre treptele verandei, iar iarba de pe ambele laturi era lungă şi de un verde strălucitor. Pe partea dreaptă, chiar în apropierea verandei, iarba înrourată era culcată la pământ. Când roua avea să se evapore, iarba va reveni la poziţia verticală, dar acum mai păstra urmele paşilor. El era băiat de oraş, crescut departe de pădure (îl preferase întotdeauna pe Hunter Thompson lui James Fenimore Cooper), dar trebuia să fii de-a dreptul chior, ca să nu poţi judeca după urme că fuseseră doi: unul mai mare şi altul mai mărunt. La un moment dat, în timpul nopţii, veniseră până în dreptul uşii şi se uitaseră la el. Îl trecu un fior. Faptul că se ascundeau nu-i convenea deloc, cu atât mai puţin se bucura de primele semne ale spaimei ce ameninţa din nou să pună stăpânire asupra lui.

Dacă nu se arată foarte repede, gândi el, am să încerc să-i scot de unde se ascund. Simpla idee că-i era la îndemână să facă asta îi readuse aproape întreaga încredere în sine. Îşi aranjă bagajul şi porni la drum.