Omul cel întunecat întinse mâinile, iar Stu văzu că din ele picura sânge.
- Cerul şi pământul, se auzi şoptit dinspre locul gol, unde ar fi trebuit să fie faţa. Tot cerul şi pământul.
Stu se trezi.
Kojak începu acum să se tânguie şi să mârâie încet în culcuşul lui. Labele îi tresăriră în somn şi Stu îşi spuse că până şi câinii aveau vise. Visele erau un lucru perfect natural, chiar şi coşmarurile, din când în când.
Cu toate acestea, rămase treaz multă vreme, înainte de a reuşi să adoarmă la loc.
CAPITOLUL 38
ÎN TÎMP CE epidemia de gripă se potolea, se iscă o a doua epidemie, care nu dură decât vreo două săptămâni. Aceasta a avut un efect mai puternic în societăţile tehnologice, ca Statele Unite, şi mai redus în ţările subdezvoltate, ca Peru sau Senegal. În Statele Unite, cea de a doua epidemie a secerat circa şaisprezece la sută din supravieţuitorii supergripei. În Peru sau în Senegal, nu mai mult de trei la sută. Cea de a doua epidemie n-a avut un nume, pentru că simptomele au fost extrem de diferite, de la un caz la altul. Un sociolog ca Glen Bateman ar fi putut s-o numească "moarte naturală" sau "lovitura din camera de gardă". În sens strict darwinist, a fost seria finală - cea mai crudă dintre toate, ar fi putut zice unii.
Sam Tauber avea cinci ani şi jumătate. Maică-sa murise în 24 iunie la General Hospital din Murfreesboro, Georgia. Pe 25 se stinseseră tatăl şi sora lui mai mică, April, în vârstă de doi ani. La 27 iunie murise şi fratele lui mai mare, Mike, iar lui Sam nu-i rămăsese decât să se descurce de capul lui.
Sam se afla în stare de şoc încă de la decesul mamei. Umbla fără ţintă pe străzile din Murfreesboro, mâncând atunci când i se făcea foame şi plângând uneori. După o vreme încetă să mai plângă, pentru că plânsul nu-i servea la nimic. Nu-i aducea înapoi pe ceilalţi oameni. Noaptea, somnul îi era tulburat de coşmaruri, în care tata, April şi Mike mureau de nenumărate ori, cu feţele negre şi umflate, scoţând din gât un hârâit înfiorător şi sufocându-se din cauza propriei lor flegme.
La ora 9.45 în dimineaţa de 2 iulie, Sam se rătăci într-un teren cu muri sălbatici, în spatele casei lui Hattie Reynolds. Buimăcit şi cu ochii aţintiţi în gol, mersese printre tufele de mur mari aproape de două ori cât el, culegând fructele şi mâncându-le, până când buzele şi bărbia i se învineţiseră. Ţepii i se agăţau de haine şi uneori de piele, dar el aproape că nu băga de seamă. Albinele bâzâiau adormitor în jurul lui. Nu apucă să vadă capacul vechi, putrezit, îngropat pe jumătate în iarba înaltă şi plantele târâtoare. Lemnul cedă sub greutatea lui şi se crăpă cu zgomot, iar Sam plonjă cei şase metri prin puţul săpat în piatră până la fundul uscat, unde îşi fractură ambele picioare. Muri peste douăzeci şi patru de ore, în egală măsură din cauza fricii şi suferinţei, cât şi a şocului, foamei şi deshidratării.
Irma Fayette locuia la Lodi, California. Era o tânără în vârstă de douăzeci şi şase de ani, virgină, care avea o teamă morbidă de viol. Viaţa ei se transformase într-un nesfârşit coşmar după 23 iunie, când se dezlănţuise jaful în oraş, unde nu mai exista poliţie ca să-l stăvilească. Irma avea o casă mică, pe o stradă laterală; aici locuise împreună cu mama ei, până în 1985, când aceasta murise, în urma unui atac de apoplexie. Când începuseră jaful şi împuşcăturile şi urletele înfiorătoare ale bărbaţilor beţi care străbăteau în sus şi în jos străzile din centru călare pe motociclete, Irma încuiase toate uşile, apoi se ascunsese în camera de rezervă de la parter. Începând de atunci, se strecura din când în când la etaj, tăcută ca un şoricel, ca să-şi ia ceva de mâncare sau ca să meargă la toaletă.
Irmei nu-i plăceau oamenii. Dacă toată lumea de pe pământ ar fi murit, ea ar fi fost absolut fericită. Dar nu-i fusese dat să se întâmple astfel. Chiar ieri, când începuse să spere, cu prudenţă, că în Lodi nu mai rămăsese nimeni în afara ei, îl văzuse pe un beţivan şi un bădăran, un hipiot îmbrăcat într-un tricou pe care scria AM RENUNŢAT LA SEX ŞI LA BĂUTURĂ - AU FOST CELE MAI TERIBILE 20 DE MINUTE DIN VIAŢA MEA, bântuind pe stradă cu o sticlă de whisky în mână. Avea părul lung şi blond, revărsat ca o cascadă de sub şapcă până pe umeri. În centura pantalonilor strâmţi purta un pistol. Irma îl urmărise de după perdeaua de la dormitor până ce dispăruse din vedere, apoi fugise la parter şi se baricadase în camera de rezervă, ca şi cum ar fi ieşit de sub stăpânirea unei vrăji.
Nu muriseră toţi. Dacă văzuse cu ochii ei un hipiot, înseamnă că mai existau şi alţii. Că întreaga tagmă practica violul, nu avea îndoieli. Aveau s-o violeze şi pe ea. Mai devreme sau mai târziu urmau s-o găsească şi s-o violeze.
În această dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, se strecurase în podul casei, unde puţinele bunuri ale tatălui ei erau păstrate în cutii de carton. Părintele ei fusese marinar pe vase comerciale. O părăsise pe mama Irmei pe la sfârşitul anilor şaizeci. Maică-sa îi povestise Irmei toate amănuntele. Fusese absolut cinstită. Taică-său fusese o bestie care se îmbăta şi apoi voia să o violeze. Aşa procedau toţi. Când te căsătoreşti, asta îi dă dreptul bărbatului să te violeze ori de câte ori are poftă. Chiar şi ziua în amiaza mare. Mama Irmei rezuma întotdeauna dezertarea soţului ei în doar trei cuvinte, pe care Irma era dispusă să le aplice în cazul morţii aproape fiecărui bărbat, femei sau copil de pe faţa pământului: "Nici o pagubă."
Majoritatea cutiilor nu conţineau decât nimicuri ieftine, cumpărate prin porturi străine - Souvenir of Hong Kong, Souvenir of Saigon, Souvenir of Copenhagen. Exista şi un album cu fotografii. Majoritatea îl înfăţişau pe tatăl ei pe navă, uneori zâmbind spre aparatul de fotografiat, cu braţul petrecut pe după umerii unor alte bestii asemenea lui. Ei bine, probabil boala ce fusese denumită aici Captain Trips îl ajunsese şi pe el în locul în care fugise. Nici o pagubă.
Dar mai exista şi o casetă de lemn, prinsă în minuscule balamale din aur, iar în casetă era o armă. Un pistol calibru 45. Stătea pe un culcuş de catifea roşie, iar într-un compartiment secret de sub catifeaua roşie se găseau nişte cartuşe. Nişte cartuşe înverzite, părând acoperite cu muşchi, dar Irma spera că vor funcţiona cum se cuvine. Cartuşele erau din metal. Nu se stricau, ca laptele sau ca brânza.
Încărcă arma la lumina unicului bec acoperit cu pânze de păianjen din pod, pe urmă coborî şi-şi luă micul dejun ca oamenii, la masa ei din bucătărie. Nu avea de gând să se mai ascundă ca un şoarece în gaură. Era înarmată. Violatorii să facă bine să se ferească din calea ei.
După-amiază, ieşi pe veranda din faţă ca să citească. Cartea ei se intitula Diavolul trăieşte şi se simte bine pe Planeta Pământ. Găsise în ea lucruri crunte, dar şi vesele. Păcătoşii şi nerecunoscătorii fuseseră răsplătiţi după cum meritau, exact aşa cum scria în carte că are să se întâmple. Se stinseseră cu toţii. Cu excepţia câtorva hipioţi violatori, cu care spera să se poată răfui chiar ea. Stătea cu pistolul pregătit alături.
La ora 2, bărbatul cu plete blonde se întoarse. Era în asemenea hal de beat, încât de-abia se mai ţinea pe picioare. O văzu pe Irina şi se lumină la faţă, gândindu-se, fără îndoială, cât de norocos fusese să descopere, în cele din urmă, o "fofoloancă".
- Hei, scumpo! strigă el. N-am mai rămas decât noi doi pe lume! Cât crezi tu...
Apoi groaza i se întipări pe faţă, văzând-o pe Irma cum lasă cartea jos şi ridică pistolul.
- Hei, ascultă-mă, lasă chestia aia jos... e încărcat? Hei!...
Irma apăsă trăgaciul. Pistolul explodă, omorând-o pe loc. Nici o pagubă.
George McDougall locuia în Nyack, New York. Fusese profesor de matematică în liceu, specializat şi în recuperarea elevilor rămaşi în urmă. El şi soţia lui fuseseră catolici practicanţi, iar Harriett McDougall îi născuse unsprezece copii, nouă băieţi şi două fete. Între 22 iunie, când murise fiul lui, Jeff, în vârstă de nouă ani, din cauza a ceea ce în momentul respectiv era diagnosticat drept "pneumonie pe fond gripal" şi 29 iunie, când se stinsese Patricia, fiica lui de şaisprezece ani (care, vai, Doamne, fusese atât de tânără şi de frumoasă), de ceea ce toată lumea - adică cei care mai rămăseseră în viaţă - numea acum Gât-Gros, asistase la trecerea în nefiinţă a celor doisprezece oameni la care ţinea cel mai mult, în timp ce el rămăsese sănătos şi continuase să se simtă perfect. Obişnuia să facă bancuri, la şcoală, pe seama faptului că nu era în stare să-şi amintească numele tuturor copiilor lui, dar ordinea în care ei dispăruseră i se întipărise în memorie: Jeff pe 22, Marty şi Helen pe 23, soţia lui, Harriett, Bill şi George Jr., Robert şi Stan pe 24, Richard în 25, Danny pe 27, Frank, cel de trei ani, pe 28, şi, în cele din urmă, şi Pat - a cărei stare păruse că se ameliorează, până în ultima clipă.
George era convins că nu va scăpa cu mintea întreagă.
Începuse să facă jogging cu zece ani în urmă, sfătuit fiind de doctorul lui. Nu jucase tenis sau handbal, plătea un copil (unul dintr-ai lui, bineînţeles) să taie gazonul şi de obicei mergea cu maşina chiar şi numai până la magazinul din colţ, când îl trimitea Harriett după pâine. Te-ai cam îngrăşat, îi spusese doctorul Warner. E ca şi cum ai căra nişte plumb după tine. Nu-ţi face bine la inimă. Încearcă să alergi.
Prin urmare, îşi luase un trening şi începuse să facă jogging în fiecare scară, la început pe distanţe scurte, apoi din ce în ce mai lungi. La început se simţea jenat, convins că vecinii îl trecuseră deja la index, făcându-şi semne şi dându-şi ochii peste cap, dar după o vreme doi tipi cu care nu se ştia decât din vedere şi cu care se saluta atunci când, întâmplător, ieşeau să ude iarba în acelaşi timp, veniră la el şi-l întrebară dacă n-ar putea să alerge împreună cu el - cu cât erau mai mulţi, cu atât creştea şi siguranţa. Între timp, lui George i se alăturaseră cei doi băieţi mai mari ai lui. Curând, joggingul cuprinsese tot cartierul, tradiţia păstrându-se chiar dacă li se alăturau mereu alţi oameni, iar alţii renunţau.
Continua să alerge şi acum, după ce toţi ceilalţi dispăruseră. În fiecare zi. Patru ore. Nu reuşea să scape de ideea că va înnebuni decât atunci când alerga, urmărind numai cadenţa pantofilor de tenis pe trotuar, balansul braţelor şi respiraţia regulată şi iute. Nu putea să se sinucidă, pentru că, fiind catolic, ştia că sinuciderea este un păcat capital şi că Dumnezeu îi lăsase viaţa cu un scop anume. Prin urmare alerga. Ieri făcuse jogging aproape şase ore, până ce i se tăiase respiraţia şi i se făcuse greaţă din cauza epuizării. Avea cincizeci şi unu de ani, nu mai era tânăr, ştia că nu-i face bine să alerge atât de mult, dar gândind dintr-un alt unghi de vedere, mai important pentru el, era unicul lucru care îi părea să mai aibă vreun sens.
În această dimineaţă se trezise în zori, după o noapte în care nu dormise aproape deloc (gândul care i se sucea perpetuu în minte era: Jeff-Marty-Helen-Harriett-Bill-George-Junior-Robert-Stanley-Richard-Danny-Frank-Patty-şi-eu-credeam-că-se-face-bine), şi-şi puse treningul. Ieşi din casă şi începu să alerge pe străzile pustii din Nyack, simţind uneori sub tălpi cioburi, sărind peste un televizor ce zăcea sfărâmat pe asfalt, străbătând cartierele de locuinţe unde toate ferestrele avea transperantele trase şi pe lângă accidentul acela oribil, cu trei maşini făcute armonică, de pe Main Street.
La început alergă în ritm normal, dar apoi simţi nevoia să fugă tot mai repede, ca să-şi poată lăsa gândurile în urmă. Trecu de la alergarea uşoară la alergare, apoi începu să fuga şi în cele din urmă sprintă - un bărbat de cincizeci şi unu de ani, cu părul încărunţit, într-un trening cenuşiu, cu pantofi albi de tenis, gonind pe străzile pustii ca şi cum l-ar fi urmărit toţi diavolii din iad. La ora 11.15 suferi o tromboză coronariană masivă şi se prăbuşi mort la intersecţia dintre străzile Oak şi Pine, în apropierea unei guri de incendiu. Expresia de pe figura lui aducea foarte mult cu aceea de recunoştinţă.
Doamna Eileen Drummond din Clewiston, Florida, se îmbătă foarte rău cu lichior de mentă DeKuyper în după-amiaza de 2 iulie. Dorea să se îmbete, pentru că în starea respectivă uita ce se întâmplase cu familia ei, iar crema de mentă era singurul fel de băutură pe care-l suporta. Descoperise cu o zi în urmă o punguţă cu marijuana în camera băiatului ei de şaisprezece ani şi reuşise să intre în transă, dar starea aceea făcea ca lucrurile să pară şi mai rele. Rămăsese în salon întreaga după-amiază, cuprinsă de buimăceală, plângând deasupra fotografiilor din album.
În această după-amiază, bău o sticlă întreaga de cremă de mentă, i se făcu rău şi vomită la baie, apoi se aşeză în pat, îşi aprinse o ţigară, adormi şi arse împreună cu casa, scăpând astfel de gânduri pentru totdeauna. Vântul care se înteţise întinse incendiul peste cea mai mare parte a oraşului. Nici o pagubă.
Arthur Stimson locuia la Reno, Nevada. În după-amiaza zilei de 29, după ce înotase în Lake Tahoe, călcase pe un cui ruginit. Rana îi provocase o cangrenă. Îşi puse singur diagnosticul după miros şi încercă să-şi amputeze piciorul. La jumătatea operaţiei leşină şi muri din pricina şocului şi a pierderii de sânge în sala de recepţie a cazinoului lui Toby Harrah, acolo unde încercase să se opereze.
La Swanville, Maine, o fetiţă în vârstă de zece ani, Candice Moran, căzu de pe bicicletă şi muri din cauza unei fracturi craniene.
Milton Craslow, un fermier din Harding County, New Mexico, fu muşcat de un şarpe cu clopoţei şi muri o jumătate de oră mai târziu.
La Milltown, Kentucky, Judy Horton era foarte mulţumită de cum se desfăşuraseră evenimentele. Judy avea şaptesprezece ani şi era frumoasă. Cu doi ani în urmă, comisese două greşeli grave: rămăsese însărcinată şi se lăsase convinsă de părinţii ei să se căsătorească cu cel vinovat, un ochelarist, student în inginerie la universitatea de stat. La cincisprezece ani se simţise măgulită să se întâlnească cu un tip care mergea la colegiu (chiar dacă nu era decât în primul an), dar nu reuşea să-şi amintească, în ruptul capului, cum de-i permisese lui Waldo - Waldo Horton, ce nume dezgustător - să-şi "facă poftele" cu ea. Şi dacă tot rămăsese borţoasă, de ce tocmai cu el? Judy îi lăsase şi pe Steve Phillips şi pe Mark Collins să-şi "facă poftele" cu ea; ambii erau membri ai echipei de fotbal Milltown High (mai exact Milltown Cougars, luptaţi, luptaţi, luptaţi ca nişte aştri, scumpii noştri alb-albaştri), iar ea ajunsese una dintre şefele galeriei. Dacă n-ar fi apărut scârbosul de Waldo Horton, ar fi ajuns uşor şefa supremă a galeriei, încă din anul ei de juniorat. Întorcându-ne la subiect, oricare dintre cei doi, Steve sau Mark, ar fi fost nişte soţi cu mult mai acceptabili. Amândoi erau laţi în umeri, iar Mark avea plete blonde până la umăr, de te băga în boală. Dar a fost să fie Waldo, a trebuit să fie tocmai Waldo. Nu avea decât să se uite în jurnalul ei şi să facă puţină aritmetică. Iar după ce se născuse şi copilul, nu mai era nevoie nici măcar de asta. Cei doi semănau ca două picături de apă.
Timp de doi ani nesfârşiţi se chinuise cu tot felul de slujbuliţe mizerabile, prin localuri fast-food şi moteluri, în timp ce Waldo mergea la şcoală. Până la urmă, ajunsese să urască şcoala lui Waldo mai mult decât orice pe lumea asta, chiar mai mult decât îl ura pe copil sau pe Waldo însuşi. Dacă-şi dorea atât de tare o familie, de ce nu se ducea la muncă? Ea se săturase. Dar părinţii ei şi ai lui nici să nu audă de aşa ceva. Dacă ar fi fost de capul său, Judy ar fi putut să-l convingă, cu vorbe dulci (l-ar fi făcut să-i promită, înainte de a-l lăsa s-o mângâie, în pat), dar toţi cei patru părinţi îşi vârau tot timpul nasul în toate. Vai, Judy, lucrurile vor merge cu mult mai bine când Waldo va avea o slujbă grasă. Vai, Judy, viaţa ţi s-ar părea cu mult mai roză dacă te-ai duce mai des la biserică. Vai, Judy, înghite-ţi amarul şi zâmbeşte, până ce s-a dus pe gât. Până ce l-ai înghiţit pe tot.
După aceea se ivise supergripa şi rezolvase toate problemele. Părinţii ei muriseră, urmase băieţelul ei, Petie (ceea ce fusese cam trist, dar în câteva zile reuşise să treacă peste durerea ei), apoi muriseră părinţii lui Waldo, după care se stinsese şi soţul ei, în sfârşit, iar ea rămăsese liberă. Gândul că ar putea să piară şi ea nu-i trecuse prin minte nici măcar o clipă.
Locuiseră într-un apartament dintr-un bloc mare şi întortocheat din centrul Milltownului. Una dintre caracteristicile locuinţei, care-l atrăsese pe Waldo (Judy nu avea, bineînţeles, nici un cuvânt de zis), era un imens frigorifer la subsolul clădirii. Se mutaseră în apartament, care se afla la etajul al treilea, în septembrie 1988, şi cine credeţi că trebuia să ducă mereu carnea şi hamburgerii jos, în frigorifer? Aveţi dreptul să ghiciţi din trei încercări. Waldo şi Petie muriseră acasă. În momentul respectiv, nu puteai să beneficiezi de serviciu spitalicesc decât dacă erai barosan, iar morgile erau pline ochi (Judy nu s-ar fi apropiat oricum de asemenea locuri vechi şi sinistre, chiar dacă o plăteai), dar curentul electric funcţiona, încă. Prin urmare, îi dusese în subsol şi-i pusese în frigorifer.
Energia electrică fusese tăiată la Milltown cu trei zile în urmă, dar era încă suficient de răcoare acolo, jos. Judy ştia acest lucru pentru că mergea să se uite la trupurile lor moarte de trei sau patru ori pe zi. Îşi spunea că nu dorea decât să verifice. Ce altceva ar fi putut fi? În nici un caz bucurie răutăcioasă, nu?
