- Ştii să cânţi?

Tresări uşor din pricina vocii ei şi se uită la cutia de chitară ce zăcea alături de ei, pe nisip. O găsise rezemată de un pian Steinway în camera de muzică a unei vile în care pătrunseseră, ca să-şi facă rost de mâncarea pentru cină. Îşi încărcase rucsacul cu atâtea conserve cât să înlocuiască ceea ce mâncaseră în ziua respectivă şi luase şi chitara, dintr-un impuls, fără ca măcar să se uite înăuntru ca să vadă despre ce era vorba - oricum, într-o asemenea casă nu te puteai aştepta să găseşti decât un lucru de calitate. Nu mai cântase de la petrecerea aceea nebună de la Malibu, adică acum vreo şase săptămâni. Într-o altă viaţă.

- Da, mă pricep, îi răspunse el, descoperind că voia să cânte, nu pentru ea, ci pentru că uneori îţi face bine să cânţi, te ajută să uiţi de greutăţi. Iar în jurul unui foc, pe plajă, cineva trebuia neapărat să cânte la chitară. Altfel, ar fi fost ca o zi fără soare.

- Hai să vedem ce găsim aici, zise el, desfăcând încuietorile.

Se aşteptase să fie ceva de calitate, însă ceea ce descoperi în interiorul cutiei îl surprinse în cel mai plăcut chip. Era o chitară Gibson cu douăsprezece coarde, un instrument minunat, făcut poate chiar la comandă. Larry nu se pricepea destul de bine la chitare ca să fie sigur. În schimb ştia că intarsiile de pe gâtul ei, care prindeau reflexele de un roşu-portocaliu ale flăcărilor şi le reflectau ca o prismă din sticlă, erau de sidef.

- E minunată, spuse ea.

- Să ştii că e minunată!

Îşi trecu degetele peste coarde şi-i plăcu sunetul, chiar dacă era prea deschis şi nu perfect acordat, sunet mai plin şi mai bogat decât cel obţinut de la o chitară obişnuită, cu şase coarde. Un sunet armonios, însă viguros. Asta-i cel mai grozav la o chitară cu strune de oţel, că scoate un sunet minunat şi viguros. Iar coardele erau marca Black Diamond, din cele înfăşurate şi puţin desuete, în schimb scoteau un sunet cinstit, poate puţin cam dur atunci când treceai de pe o coardă pe cealaltă - zing! Zâmbi, aducându-şi aminte de dispreţul lui Barry Grieg faţă de coardele obişnuite pentru chitare, cele netede şi lustruite. Întotdeauna le zisese "lunecoase de doi bani". Bietul Barry, care dorea să ajungă un al doilea Steve Miller.

- De ce zâmbeşti? se interesă Nadine.

- Mă gândeam la vremurile de demult, îi răspunse el, puţin trist.

Reuşi să acordeze chitara după ureche, gândindu-se mai departe la Barry, Johnny McCall şi Wayne Stuckey. Când termină, ea-l bătu uşor pe umăr, iar Larry îşi ridică privirea.

Joe se aşezase lângă foc, cu un băţ pe jumătate ars uitat în mână. Se uita la el cu ochii săi stranii, în care se citea cea mai sinceră încântare, iar gura îi rămăsese deschisă.

Nadine rosti încet, atât de încet, încât ar fi putut să fie doar un gând de la el din cap:

- Muzica poate vrăji...

Larry începu să ciupească pe strune o melodie vioaie, un vechi blues pe care-l învăţase în adolescenţă, de pe un disc Elektra cu înregistrări folk. Un cântec interpretat pentru prima oară de Koerner, Ray şi Glover, din câte ştia el. Când crezu că intrase bine în melodie, începu să cânte... Avea să rămână întotdeauna mai bun la voce decât la instrument.

Ei, dragă, mă vezi venind din depărtări

Am să fac din noapte zi, draga mea

Pentru că iată, sunt aici

Departe de casa mea

Dar mă auzi venind, draga mea

După cum ţin hangul pe spinarea pisicii negre.

Acum băiatul zâmbea fermecat, ca un om care a descoperit un secret extraordinar. După părerea lui Larry, semăna cu un tip pe care-l chinuia de cine ştie când o mâncărime între omoplaţi, unde nu reuşea în nici un chip să ajungă, iar acum descoperise în sfârşit pe cineva care ştiuse unde să-l scarpine. Scotoci printre rafturile prăfuite ale memoriei, în căutarea unei alte strofe, pe care o găsi, în fine.

Pot face lucruri, draga mea, de care alţi bărbaţi nu-s în stare

Ei nu-şi găsesc numărul lor, dragă, n-ajung la iarba învingătorului

Dar eu pot, dragă, pentru că sunt departe de casă

Şi tu ştii că ai să mă auzi cum vin

Ţinând hangul pe spinarea pisicii negre.

Surâsul deschis şi încântat al băiatului îi aprinse o lumină în ochi, făcându-i apţi, din câte gândea Larry, să slăbească puţin încordarea din muşchii coapselor oricărei fete. Larry atacă o improvizaţie instrumentală şi se descurcă, şi de această dată, suficient de bine. Degetele lui ştiau să scoată din chitară sunetele cele mai potrivite, dure, pline şi vag stridente, ca o grămadă de podoabe ieftine, probabil furate, vândute într-o pungă de hârtie la colţ de stradă. O făcu să sune puţin arogant, apoi, ca să nu dea totul peste cap, se refugie rapid într-un alt blues în mi, la trei degete, din cele vechi şi bune. Nu reuşi să-şi aducă aminte toată strofa finală, era ceva cu o linie de cale ferată, aşa că repetă prima strofă şi încheie.

Când se aşternu iarăşi tăcerea, Nadine râse şi aplaudă. Joe aruncă băţul cât colo şi ţopăi pe nisip, în toate părţile, scoţând puternice ţipete de bucurie. Lui Larry nu-i venea să creadă ce transformare se petrecuse cu copilul şi încercă să-şi tempereze entuziasmul, evitând riscul unei dezamăgiri.

Muzica poate vrăji o fiară sălbatică.

Se surprinse sperând, neîncrezător, că totul se putea rezolva atât de simplu. Joe îi făcea semne, iar Nadine îi spuse:

- Vrea să-i mai cânţi şi altceva. Ce zici? A fost foarte frumos. Şi eu mă simt mai bine. Mult mai bine.

Prin urmare, interpretă "Goin Downtown", de Geoff Muldaur, "Sally's Fresno Blues", compoziţia lui proprie; apoi "The Springhill Mine Disaster" şi "That's All Right Mamma", scrisă de Arthur Crudup. Pe urmă trecu la nişte rock and rolluri primitive - "Milk Cow Blues", "Jim Dandy", "Twenty Flight Rock" (interpretând ritmul de boogie-woogie şi refrenele cât putea mai bine, deşi degetele începuseră să-i amorţească şi să-l doară) şi, în final, un cântec la care ţinea mult, "Endless Sleep", cântat pentru prima oară de Jody Reynolds.

- Nu mai pot cânta, îi mărturisi el lui Joe, care rămăsese nemişcat în timpul întregului recital. Din cauza degetelor.

Îşi întinse mâna, arătându-i urmele adânci pe care le lăsaseră coardele în degete şi spărturile din unghii.

Băiatul îşi întinse şi el mâinile.

Larry ezită un moment, apoi ridică imperceptibil din umeri. Îi întinse băiatului chitara, cu gâtul înainte.

- E nevoie de foarte mult exerciţiu, adăugă el.

Dar ceea ce urmă fu lucrul cel mai uimitor la care asistase de când era pe lume. Băiatul atacă "Jim Dandy" aproape fără greşeală, urlând cuvintele în loc să le pronunţe, de parcă ar fi avut limba lipită de cerul gurii. Cu toate acestea, era limpede că nu mai cântase niciodată la chitară; nu era în stare să apese suficient de tare pe coarde şi să le facă să sune cum se cuvine, iar schimbările de grif erau lente şi neîndemânatice. Sunetul pe care izbutea sări scoată era estompat şi ciudat - ca şi cum ar fi cântat la un instrument cu cutia de rezonanţă plină de vată - rămânând, totuşi, o copie perfectă a felului în care interpretase Larry melodia.

După ce termină, Joe îşi examină curios degetele, ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă cum de reuşeau să recreeze substanţa sonoră a muzicii interpretate de Larry, însă nu şi sunetele acelea puternice şi limpezi.

Ca şi cum s-ar fi aflat în transă, Larry se auzi spunând următoarele:

- Nu apeşi suficient de puternic, asta-i tot. Trebuie să-ţi formezi bătături - adică nişte suprafeţe dure - la vârfurile degetelor. Şi trebuie să ţi se întărească şi muşchii de la mâna stângă.

Joe îl urmări cu atenţie în timp ce vorbea, dar Larry nu avea cum să ştie dacă băiatul îl înţelegea sau nu. I se adresă Nadinei:

- Ştiai că e-n stare de aşa ceva?

- Nu, sunt la fel de surprinsă ca şi tine. Pare un miracol, nu?

Larry încuviinţă din cap. Băiatul interpretă apoi "That's All Right, Mamma", păstrând aproape toate nuanţele din interpretarea lui Larry. Uneori însă strunele vibrau lemnos, atunci când degetele lui Joe le împiedicau să vibreze, în loc să le lase în voie.

- Lasă-mă să-ţi arăt cum se face, îi propuse Larry, întinzând mâinile după instrument.

Joe îşi lăsă imediat privirile în jos, neîncrezător. Larry se gândi că îşi adusese aminte, probabil, de cuţitul ce-i fusese aruncat în valuri. Băiatul se retrase, ţinându-şi strâns chitara.

- Foarte bine, spuse Larry. E a ta şi numai a ta. Iar dacă ai să vrei o lecţie, te aştept oricând.

Băiatul scoase un ţipăt şi porni în fugă de-a lungul plajei, ţinând chitara ridicată deasupra capului, ca pe un trofeu.