- Are s-o facă ţăndări, zise Larry.

- Nu, îi răspunse Nadine, nu cred că se va întâmpla aşa.

În crucea nopţii, Larry se trezi şi se ridică într-un cot. Din Nadine nu se vedea decât o siluetă vag feminină, înfăşurată în trei pături, ocupând un sfert din circumferinţa din jurul focului mort. Diametral opus faţă de Larry dormea Joe. Şi el era acoperit cu mai multe pături, dar capul îi rămăsese afară. Îşi ţinea degetul mare la loc sigur, în gură. Îşi trăsese picioarele spre piept, iar în spaţiul liber cuibărise chitara Gibson cu douăsprezece coarde. Cu mâna liberă strângea uşor gâtul instrumentului. Fascinat, Larry rămase cu privirile aţintite asupra lui. Îi luase băiatului cuţitul şi i-l aruncase; iar acum băiatul adoptase chitara. Minunat. Să şi-o păstreze. Nu puteai să înjunghii pe nimeni cu o chitară, deşi te puteai folosi cu destul succes de ea în chip de bâtă. Apoi adormi din nou.

Când se trezi, a doua zi de dimineaţă, Joe stătea pe o stâncă, ţinând chitara în braţe şi picioarele în bătaia valurilor, şi cânta "Sally's Fresno Blues", mai bine decât cu o seară în urmă. Nadine se trezi peste douăzeci de minute şi zâmbi radios. Lui Larry îi trecu prin minte că era o femeie încântătoare şi, în acelaşi moment, îşi aminti de un fragment dintr-un cântec al lui Chuck Berry: Nadine, scumpa mea, tu eşti?

- Hai să vedem ce putem mânca la micul dejun, spuse el.

Făcu focul şi se adunară tustrei în jurul lui, ca să-şi alunge frigul nopţii din oase. Nadine prepară o fiertură de ovăz cu lapte praf şi băură ceai tare, fiert într-o conservă, după metoda vagabonzilor. Joe mâncă fără să lase Gibsonul din poală. Şi, în două rânduri, Larry se surprinse zâmbindu-i băiatului, gândind că nu poţi să nu ţii la cineva atât de îndrăgostit de chitara aceea.

Se urcară pe biciclete şi urmară US 1, spre sud. Joe mergea fix pe linia albă din mijlocul şoselei, luându-le-o uneori chiar şi cu doi kilometri înainte. Odată, când îl ajunseră din urmă, băiatul mergea calm pe marginea drumului, ţinându-şi bicicleta de coarne şi mâncând mure într-un stil amuzant - arunca pe rând murele în sus, prinzându-le fără greş în gură, de fiecare dată. După o oră, îl găsiră aşezat pe un monument comemorativ al Războiului de Independenţă şi cântând "Jim Dandy" la chitară.

Chiar înainte de ora 11, dădură peste un blocaj rutier bizar, înaintea unui oraş numit Ogunquit. Trei camioane pentru gunoi ale municipalităţii, de culoare portocaliu-aprins, fuseseră trase de la un capăt la celălalt al drumului, blocându-i cât era de lat. Într-una din benele de gunoi zăcea cadavrul mâncat de ciori a ceea ce fusese cândva un bărbat. Ultimele zece zile de caniculă îşi lăsaseră urmele asupra lui. Acolo unde trupul nu era acoperit de haine, mişuna o mulţime de viermi. Nadine îşi întoarse privirile şi întrebă:

- Oare unde-o fi Joe?

- Nu ştiu, undeva înaintea noastră.

- Sper să nu fi văzut atrocitatea asta. Crezi că a băgat de seamă?

- Probabil, spuse Larry.

Având în vedere că US 1 era una dintre arterele principale, drumul i se păruse surprinzător de gol de când plecaseră de la Wells; nu întâlniseră decât cel mult douăzeci de maşini rămase în drum. Acum înţelegea cauza. Blocaseră şoseaua. De cealaltă parte a oraşului aveau să găsească sute, poate mii de maşini. Ştia câtă grijă avea Nadine pentru Joe şi era poate preferabil să-l ferească de asemenea experienţe.

- Pentru ce-or fi blocat drumul? îl întrebă ea. La ce credeau ei că le foloseşte?

- Presupun că au încercat să instituie o carantină la ei în oraş. Cred că vom întâlni o asemenea barieră şi de partea cealaltă.

- Mai există şi alte cadavre?

Larry îşi sprijini bicicleta de suport şi se uită:

- Mai sunt trei.

- Bine, n-am să mă uit în direcţia aceea.

Larry dădu din cap. Trecură cu bicicletele pe lângă camioane, apoi încălecară şi plecară mai departe. Şoseaua se apropiase iarăşi de mare şi se făcuse mai răcoare. Căsuţele de vacanţă se înghesuiau una într-alta, în şiruri lungi şi sordide. Oare oamenii chiar îşi petreceau vacanţele in asemenea locuinţe? se întrebă Larry. Păi mai bine se duceau în Harlem şi-şi lăsau copiii să se joace sub jeturile hidrantelor.

- Nu sunt prea frumoase, nu-i aşa? spuse Nadine.

Erau acum înconjuraţi din ambele părţi de elementele esenţiale ale oricărei staţiuni de ultimă speţă: benzinării, chioşcuri pentru grătare, lactobaruri Dairy Treets, moteluri vopsite în cele mai stridente culori pastel, spaţii pentru minigolf.

Larry se simţea afectat de lucrurile acestea în două feluri, foarte deosebite unul de celălalt. O parte din el se revolta împotriva urâţeniei lor triste şi ţipătoare şi a urâţeniei minţilor care transformaseră această magnifică şi sălbatică zonă de coastă într-un nesfârşit parc de distracţii la marginea şoselei, pentru familii venite aici în maşini station wagon. O parte mai profundă şi mai subtilă a lui îi amintea însă despre oamenii care populaseră locurile şi şoseaua asta într-alte veri. Doamne cu pălării de soare şi pantaloni scurţi prea strâmţi pentru respectabilele lor şolduri. Băieţi de colegiu în cămăşi de rugby, cu dungi roşii-negre. Fete în bluze de plajă şi sandale cu barete. Copii mici, urlând cu obrajii plini de îngheţată.. Ei erau americani, în jurul cărora, ori de câte ori se aflau în grup, plana un soi de romantism murdar şi captivant - indiferent dacă grupul respectiv se afla într-o cabană pentru schiori din Aspen sau dacă-şi îndeplinea ritualul prozaic-tainic al fiecărei veri, de-a lungul lui US 1, în Maine. Dar acum, toţi americanii aceia dispăruseră. O furtună rupsese dintr-un copac o ramură, care răsturnase imensa firmă din plastic de la Dairy Treet în parcarea de lângă cofetărie, unde zăcea într-o rână, ca o tichie de culoare palidă. Iarba crescuse prea mult pe terenul de minigolf. Porţiunea de şosea dintre Portland şi Portsmouth fusese odată un parc de distracţii lung de peste o sută de kilometri, iar acum nu mai rămăsese din el decât un bâlci bântuit de fantome, unde toate maşinăriile încetaseră să mai funcţioneze.

- Nu, nu sunt prea frumoase, recunoscu el, dar au fost odată ale noastre, Nadine. Odată totul a fost al nostru, chiar dacă noi n-am mai pus niciodată piciorul aici. Iar acum s-a terminat.

- Dar nu pentru vecie, îi răspunse ea calm, iar el o privi, admirându-i figura curată şi strălucitoare. Fruntea, de unde pleca spre spate uimitoarea şuviţă de păr alb, radia ca o lumină. Eu nu sunt credincioasă, dar aş numi ceea ce s-a întâmplat judecata lui Dumnezeu. Într-o sută de ani, poate în două sute, toate astea vor fi din nou ale noastre.

- Camioanele alea nu vor fi înlăturate de acolo nici peste două sute de ani.

- Nu, în schimb drumul nu va mai exista. Camioanele vor rămâne în mijlocul unui câmp sau al unei păduri, iar în locul unde se află anvelopele lor vor creşte păducherniţa şi papucul-doam-nei. De fapt, ele nu vor mai fi nişte simple camioane, ci produse ale activităţii umane.

- Cred că n-ai dreptate.

- Cum să n-am dreptate?

- Pentru că acum suntem în căutarea altor oameni, îi răspunse Larry. Ei, de ce crezi tu că facem asta?

Ea îl privi tulburată şi spuse:

- Păi... pentru că acesta este modul corect de a proceda. Oamenii au nevoie de alţi oameni. N-ai simţit şi tu la fel? Atunci când erai singur?

- Ba da, răspunse Larry. Dacă suntem singuri, înnebunim din pricina singurătăţii. Iar când ne adunăm mai mulţi, ne apucăm să construim kilometri întregi de case pentru vacanţă şi ne ucidem unii pe ceilalţi sâmbătă seara, prin baruri. Izbucni în râs. Era un râs rece şi nefericit, lipsit de orice urmă de veselie, care pluti mai multă vreme în văzduhul gol. Nu există vreun răspuns. E ca şi cum ai fi prins în interiorul unui ou. Hai să mergem... Joe se află probabil cu mult înaintea noastră.

Mai rămase lângă bicicletă un moment, urmărindu-i cu privirea ei tulburată pe Larry, care deja pornise. Apoi îl urmă şi ea. Nu se putea să aibă dreptate. Nu era posibil. Dacă un lucru atât de monstruos se petrecuse fără să existe un motiv întemeiat, atunci ce rost mai aveau toate? Atunci ei de ce mai rămăseseră în viaţă?

De fapt, Joe nu era chiar foarte departe de ei. Îl descoperiră stând pe bara de protecţie din spate a unui Ford albastru, parcat pe o alee. Se uita la o revistă porno pe care o găsise cine ştie unde, iar Larry constată, cu jenă, că băiatul se afla în plină erecţie. Îi aruncă o privire Nadinei, dar ea se uita într-altă parte, poate dinadins.

Când ajunseră în dreptul aleii, Larry îl întrebă:

- Vii?

Joe lăsă revista deoparte şi, în loc să se ridice, scoase un sunet gutural şi interogativ, arătând în sus. Larry îşi ridică imediat privirile spre cer, crezând pentru o clipă că băiatul văzuse un avion. Atunci auzi strigătul Nadinei:

- Nu pe cer, uite acolo, pe hambarul acela! Vocea îi trăda agitaţia. Pe acoperişul hambarului! Îi mulţumesc Domnului pentru tine, Joe! Noi n-am fi văzut!

Se repezi la Joe şi-l strânse în braţe. Larry se întoarse spre şură, pe acoperişul căreia ieşeau limpede în evidenţă literele albe:

AM PLECAT LA CENTRUL EPIDEMIOLOGIC DIN STOVINGTON, VT.

Dedesubt era indicată ruta. Iar la urmă scria:

AM PORNIT DIN OGUNQUIT PE 2 IULIE 1990

HAROLD EMERY LAUDER

FRANCES GOLDSMITH

- Isuse Cristoase, probabil ultimul rând l-a scris cu curul în vânt, comentă Larry.

- Centrul epidemiologie! zise Nadine, ignorându-l. Eu de ce nu m-am gândit? Am citit un articol despre asta în suplimentul de duminică al ziarului, acum nici trei luni de zile! Ei au plecat într-acolo!

- Dacă mai sunt în viaţă.

- În viaţă? Sigur că sunt. Epidemia se terminase pe 2 iulie. Iar dacă au fost în stare să se caţăre pe acoperişul şurii, poţi fi sigur că nu erau bolnavi.

- Unul dintre ei era sigur foarte vioi, se arătă Larry de acord, simţind cum creşte şi în el un entuziasm, altfel temperat, dinspre stomac. Şi dacă stau să mă gândesc că eu am traversat Vermont...