- Presupun că o vor lua către sud, zise Stu, apoi rânji. Poate chiar până în East Texas.
- Poate. Dar este posibil şi să-i ameninţe pe locuitorii din Boston cu un focos nuclear.
- Corect. Nu pot să-şi pună în funcţiune centrala electrică, în schimb ar şti suficient cât să lanseze o rachetă spre Beantown.* (Oraşul Fasolei, denumire familiară pentru Boston)
- Dacă m-aş ocupa eu de asta, nu mi-aş bate capul cu o rachetă. M-aş strădui să demontez focosul, apoi l-aş sui într-o camionetă şi-aş porni spre Boston. Crezi că ar merge?
- N-am nici cea mai mică idee! mărturisi Stu.
- Chiar dacă n-ar fi posibilă varianta asta, există suficiente arme convenţionale în jur. Asta e figura. Peste tot zace ce vrei şi ce nu vrei, aşteptând să apară cineva şi să ia. Iar dacă ambele comunităţi, A şi B, posedă tehnicieni, s-ar putea să jungă la un conflict nuclear de modă veche, din cauze religioase, teritoriale, sau din cauza cine ştie căror diferende ideologice mizerabile. Gândeşte-te numai, în locul a şase sau şapte puteri nucleare mondiale, s-ar putea să ne trezim cu vreo şaizeci sau şaptezeci doar aici, în zona continentală a Statelor Unite. Iar dacă situaţia ar fi diferită, sunt convins că s-ar isca lupte cu bolovani şi măciuci cu ţepi. Cert este că vechii soldaţi au dispărut, lăsând în urma lor jucăriile. Mi se pare un lucru sinistru, mai ales după ce s-au petrecut atâtea alte fapte sinistre... dar mi-e teamă că este perfect posibil.
Se lăsă tăcerea. De departe, din adâncul pădurii, sosea până la ei lătratul lui Kojak. Ziua trecuse dincolo de cumpăna amiezii.
- Ştii, zise Bateman, eu sunt om vesel, de felul meu. Poate din cauză că mă mulţumesc cu puţin. Din pricina asta, mi-am atras mari antipatii. Am defectele mele: vorbesc prea mult, după cum ai auzit, sunt un pictor înfiorător, după cum ai văzut, şi am fost teribil de neglijent cu banii. Câteodată, ultimele trei zile înainte de plata salariului mâncam doar sandvişuri cu unt de arahide, iar la Woodsville mă cunoştea toată lumea ca pe un cal breaz pentru că deschideam conturi de economii pe care le lichidam după nici o săptămână. Dar niciodată nu m-am lăsat doborât de lucrurile acestea, Stu. Excentric, dar vesel, ăsta sunt eu. Singura pacoste în viaţa mea au fost visele. Încă de când eram copil, m-au chinuit vise nemaipomenit de intense. Multe dintre ele sunt rele. Când eram mai mic, mă pândeau uriaşi ascunşi pe sub poduri, care mă apucau de picior, sau vrăjitoare care mă transformau într-o pasăre... iar eu căscăm gura, ca să urlu, dar de ieşit din gura mea, nu ieşea decât un şir de croncănituri. Tu visezi vreodată urât, Stu?
- Câteodată.
Îşi aduse aminte de Elder şi cum îl urmărea, clătinându-se, în coşmarurile lui, de coridoarele ce nu se sfârşeau niciodată, ci doar coteau haotic, luminate de recile lămpi fluorescente şi străbătute de ecouri.
- Atunci înţelegi. În adolescenţă, am avut şi eu obişnuitele vise erotice, atât din cele umede, cât şi uscate, dar peste ele se suprapuneau uneori imagini în care fata cu care mă găseam se transforma într-o broască-râioasă, într-un şarpe, sau chiar într-un cadavru intrat în putrefacţie. Când am crescut, am început să am vise în care sufeream eşecuri, înjosiri, infernale morţi prin sinucidere sau accidente. Cel mai des revenea un vis în care eram strivit încet, sub elevatorul dintr-o benzinărie. Din câte presupun, nişte simple permutări ale viselor cu uriaşi. Cred că acest soi de vise nu reprezintă, decât un simplu vomitiv psihologic, iar oamenii care le visează sunt mai degrabă binecuvântaţi.
- Dacă scapi de ele, înseamnă că nu se adună.
- Ai dreptate. Există tot felul de interpretări ale viselor, aceea a lui Freud fiind cea mai cunoscută, dar părerea mea este că ele servesc în cea mai mare parte unei funcţii eliminatorii simple - că visele reprezintă modul în care psihicul scapă, din când în când, de reziduuri. Şi că oamenii care nu visează - sau visează în aşa fel încât nu-şi aduc aminte ce-au visat decât foarte - rar - sunt constipaţi mental, într-un fel sau altul. Dacă stai şi te gândeşti, singura compensaţie practică a unui coşmar este faptul că te trezeşti şi-ţi dai seama că n-a fost decât un vis.
Stu zâmbi.
- În ultima vreme însă, am un vis extrem de rău. El revine mereu, ca şi cel cu strivitul sub elevator, dar prin comparaţie, visul celălalt pare absolut nevinovat. Nu se poate compara cu nici un alt vis pe care l-am avut şi totuşi, într-un fel, seamănă cu toate. Ca şi cum... ca şi cum ar fi un summum al tuturor viselor rele. Iar când mă trezesc, mă simt şi eu rău, ca şi cum n-ar fi fost un vis, ci o viziune. Ştiu cât de nebuneşte sună totul.
- Despre ce e vorba?
- Despre un bărbat, îi spuse Bateman liniştit. Sau cel puţin aşa cred, că este un bărbat. Stă pe acoperişul unei clădiri înalte sau poate pe vârful unei stânci. Indiferent ce-o fi, este atât de înaltă, încât miile de metri înălţime dintre ca şi pământ se pierd în ceţuri. Se apropie apusul soarelui, dar omul se uită în direcţia opusă, către răsărit. Uneori aş zice că poartă bluejeanşi şi o jachetă din doc, dar cel mai adesea se arată într-o mantie cu glugă. Faţa nu i-o pot distinge niciodată, în schimb îi văd ochii cei roşii. Şi am sentimentul că mă caută pe mine - şi că mai devreme sau mai târziu mă va găsi sau voi fi silit să mă duc la el... şi că acesta va fi sfârşitul meu. Atunci încerc să ţip şi...
Lăsă cuvintele în suspensie, ridicând din umeri, puţin jenat.
- Atunci te trezeşti?
- Da.
Kojak se întoarse tropăind, iar Bateman îl mângâie în timp ce câinele termina din farfuria lui de aluminiu ceea ce mai rămăsese din tort.
- Ei, nu-i decât un vis, reluă Bateman. Se ridică în picioare, tresărind când îşi auzi genunchii pocnind. Dacă aş fi supus unui studiu psihanalitic, medicul respectiv ar susţine că visul exprimă teama mea inconştientă de un lider sau de nişte lideri care să ia toată porcăria de la început. Poate o teamă de tehnologie în general. Pentru că sunt ferm convins că toate societăţile noi ce vor apărea, cel puţin în Occident, se vor baza pe tehnologie. Nici n-ar fi neapărat nevoie să se întâmple astfel, dar, din păcate, suntem prinşi ca într-o cursă. Ei nu-şi vor aduce aminte - sau vor refuza să-şi aducă aminte - în ce situaţie ajunseserăm, din propria noastră vină. Râurile murdare, gaura din stratul de ozon, bomba atomică, poluarea atmosferică. Tot ce-şi vor aminti este că, odată ca niciodată, le era cald noaptea fără prea mare efort din partea lor. Vezi, pe lângă toate celelalte defecte ale mele, sunt şi un ludit. Dar visul acesta... mă torturează, Stu.
Stu nu scoase nici o vorbă.
- Gata, vreau să mă întorc, zise Bateman pe neaşteptate. Oricum, sunt pe jumătate beat şi cred că vine o furtună în după-amiaza asta.
Se duse într-o parte a poienii, de unde se întoarse, peste câteva momente, cu o roabă. Înşurubă scaunul pentru pian, îl puse înăuntru, la fel şi paleta şi răcitorul pentru picnicuri şi, peste toate celelalte, aşeză şi şevaletul, în echilibru instabil.
- Ai cărat toate astea tot drumul până aici? se miră Stu.
- Am împins roaba până ce am văzut un loc pe care am dorit să-l pictez. În fiecare zi pornesc în altă direcţie. E un exerciţiu foarte sănătos. Dacă tot mergi spre răsărit, ce-ar fi să vii cu mine la Woodsville şi să-ţi petreci noaptea la mine acasă? Putem să ducem roaba pe rând, iar în râu mai am încă un pachet de şase beri, puse la rece. Nici n-o să simţim drumul până acasă.
- De acord, spuse Stu.
- Eşti un om de treabă. Probabil că am să vorbesc tot timpul, până ajungem. East Texas, te afli pe domeniul Profesorului Limbut. Când te plictisesc, te rog să-nu spui să-mi ţin gura. N-am să mă simt jignit.
- Îmi place să ascult.
- Înseamnă că eşti unul dintre aleşii Domnului. Hai să pornim.
O luară pe 302, împingând pe rând roaba, în timp ce celălalt bea din bere. Indiferent în care dintre aceste posturi se găsea, Bateman vorbea, ţinea un monolog nesfârşit, sărind de la un subiect la altul fără pauză. Kojak sălta alături de ei. Stu asculta o vreme, apoi gândurile lui o luau razna, urmând propriile lor tangente, după care devenea din nou atent. Era neliniştit din cauza tabloului zugrăvit de Bateman, cu sute de mici enclave umane, unele cu caracter militarist, convieţuind într-o ţară în care mii de arme de distrugere în masă fuseseră lăsate la îndemâna oricui, presărate peste tot că nişte cuburi uitate de un copil neglijent. Ciudat însă, gândurile lui se întorceau mereu la visul lui Glen Bateman, la omul fără faţă căţărat pe acoperişul unei clădiri înalte - sau pe vârful unei stânei - omul cu ochi roşii, stând cu spatele la apus, privind neliniştit spre răsărit.
Se trezi puţin înainte de miezul nopţii, scăldat în sudoare, temându-se că ţipase. Dar respiraţia lui Glen Bateman, care dormea în camera vecină, era regulată şi calmă, vădit netulburată, iar pe Kojak îl vedea aţipit în hol, cu capul pe labe. Amănuntele se vedeau cu atâta limpezime în lumina crudă a lunii, încât totul căpătase un aer suprarealist.
Se trezise ridicat în coate, iar acum se lăsă pe spate pe cearşaful ud şi-şi ridică un braţ în dreptul ochilor, încercând, fără succes, să nu-şi amintească visul.
Se afla, încă o dată, la Stovington. Elder era mort. Toată lumea murise. Clădirea întreagă se transformase într-un mormânt bântuit de ecouri. Doar el rămăsese în viaţă, şi nu izbutea să găsească ieşirea. La început, încercă să-şi stăpânească teama. Mergi, nu trebuie să fugi, îşi repeta el mereu, dar în curând avea să fie nevoit să gonească. Paşii lui deveneau tot mai repezi, iar nevoia de a privi peste umăr - ca să se asigure că din spate nu venea decât efectul ecoului - devenea tot mai greu de controlat.
Trecea prin dreptul uşilor închise ale birourilor, cu nume scrise în negru pe suprafaţa albă ca laptele a geamurilor jivratc. Prin dreptul unei brancarde răsturnate. Pe lângă trupul unei asistente, cu fusta albă ridicată până la coapse, cu faţa înnegrită şi strâmbă, holbându-se către luminile fluorescente albe şi reci din tavan, asemănătoare unor tăviţc pentru cuburi de gheaţă, aşezate invers.
În cele din urmă, o rupse la fugă.
Repede, tot mai repede, uşile defilând tot mai iute pe lângă el, picioarele lui izbind linoleumul. Săgeţi portocalii scurgându-se pe pereţii imaculaţi. Semne. La început, totul părea în ordine: RADIOLOGIE şi CORIDORUL B SPRE LABORATOARE şi ACCESUL INTERZIS DINCOLO DE ACEST PUNCT CELOR CE NU POSEDĂ UN PERMIS VALABIL. Atunci se pomeni într-o cu totul altă parte a complexului, pe care n-o văzuse niciodată şi nici nu i-ar fi fost îngăduit s-o vadă. Vopseaua de pe aceşti pereţi începuse să se cojească şi să cadă. Unele lămpi fluorescente erau aprinse; altele bâzâiau ca nişte muşte prinse în plasă. O parte dintre geamurile jivrate ale uşilor erau ciobite, iar prin spărturi văzuse mobilier distrus şi trupuri surprinse de moarte în cele mai contorsionate poziţii. Sânge peste tot. Oamenii aceştia nu muriseră din cauza gripei. Oamenii aceştia fuseseră ucişi. Corpurile lor fuseseră înjunghiate, împuşcate sau lovite cu bâte, judecând după urmele oribile. Ochii lor ieşiţi din orbite se holbau în gol.
Se năpusti pe o scară rulantă blocată, coborând într-un tunel lung şi întunecos, îmbrăcat în plăci de faianţă. La celălalt capăt, întâlni alte birouri, dar, de această dată, uşile lor fuseseră vopsite în negru, de sus până jos. Săgeţile indicatoare erau de un roşu-aprins. Lămpile fluorescente bâzâiau şi pâlpâiau. Pe indicatoare se putea citi PE AICI SE AJUNGE LA URNELE DE COBALT, ARME LASER, RACHETE SIDEWINDER şi CAMERA EPIDEMIILOR. Apoi, oftând de uşurare, descoperi o săgeată ce indica un ocol de nouăzeci de grade, cu text format dintr-un singur cuvânt binecuvântat: IEŞIRE.
Dădu colţul şi descoperi uşa deschisă. Dincolo de ea se întindea noaptea dulce şi parfumată. Se năpusti spre uşă, dar chiar în momentul acela, blocându-i calea, se arătă un bărbat în bluejeanşi şi jachetă de doc. Stu încremeni, iar strigătul i se opri în gât, ca un fier ruginit. Când omul intră în raza pâlpâitoare de lumină a lămpilor, Stu remarcă umbra neagră şi rece din locul unde ar fi trebuit să i se vadă faţa: pata întunecată era punctată de doi ochi roşii şi neînsufleţiţi. Suflet nu exista, în schimb răzbătea o undă de simţ al umorului. Da, chiar asta se vedea: un soi de veselie jucăuşă şi dementă.
