- Foarte sigură.

Ajungând pe taluzul acoperit cu pietriş al şoselei, femeia se împiedică, dar Larry o prinse de braţ. Ea-l răsplăti cu o privire recunoscătoare.

- Vrei să ne aşezăm? întrebă ea.

- Sigur că da.

Se aşezară pe pavaj, faţă în faţă. Peste scurtă vreme, Joe se ridică şi se apropie anevoie, privind la picioarele lui desculţe. Se aşeză la oarecare distanţă de ei. Larry îi aruncă o privire prudentă, apoi i se adresă Nadinei Cross.

- Voi doi eraţi cei care mă urmăreau.

- Ştiai? Da, de fapt mi-am închipuit.

- De cât timp?

- De două zile, mărturisi Nadine. Noi locuiam în casa aceea mare, de la Epsom. Văzând figura lui mirată, adăugă: de lângă pârâu. Ai adormit lângă zidul de piatră.

Larry clătină din cap.

- Iar ieri seară aţi venit să vă uitaţi la mine, când dormeam în veranda aceea. Poate ca să vă convingeţi că n-am coarne sau o coadă lungă şi roşie.

- Din cauza lui Joe, îi explică ea liniştit. Am venit după el, atunci când am descoperit că plecase. Cum ţi-ai dat seama?

- Aţi lăsat urme în iarbă.

- Ah! Se uită la el de aproape, cercetându-l cu atenţie şi, cu toate că şi-ar fi dorit-o, Larry nu-şi coborî privirea. Aş vrea să nu fii supărat pe noi. Presupun că sună de-a dreptul ridicol, după ce Joe a încercat să te ucidă, dar nu este o fiinţă responsabilă.

- Acesta este numele lui adevărat?

- Nu, aşa îi zic eu.

- Arată ca un sălbatic dintr-o emisiune realizată de National Geographic.

- Da, ai dreptate. L-am găsit pe pajiştea din faţa unei case - casa lui, poate, familia se chema Rockway - infectat, cred, de la muşcătura unui şobolan. Nu poate vorbi. Urlă şi mormăie. Până azi-dimineaţă, am reuşit să-l controlez. Dar... sunt obosită, ştii... şi... Ridică din umeri. Noroiul i se usca pe bluză, lăsând în urmă un şir de forme ce aminteau de ideogramele chineze. La început, l-am îmbrăcat. Îşi scotea toate hainele de pe el, cu excepţia chiloţilor. În cele din urmă, am obosit să mai încerc. Căpuşele şi ţânţarii nu-l deranjează. Continuă, după o pauză: aş vrea să mergem împreună cu tine. Cred că n-are nici un rost să vorbim pe ocolite, date fiind condiţiile.

Larry se întrebă ce ar crede dacă i-ar vorbi despre ce i se întâmplase ultimei femei care dorise să-l însoţească. Nu că ar fi vrut s-o facă; episodul avea să rămână îngropat adânc, chiar dacă femeia respectivă nu avusese parte de acelaşi tratament. Era la fel de puţin dispus s-o aducă în discuţie pe Rita pe cât s-ar grăbi un criminal să pomenească numele victimei sale într-o conversaţie de salon.

- Nu ştiu încotro merg, spuse el. Vin de la New York City, însă am ales varianta mai lungă, din câte îmi dau seama. Planul meu era să-mi găsesc o casă frumoasă la malul mării şi să stau acolo cam până prin octombrie. Dar cu cât merg mai departe, cu atât mai mult tânjesc după oameni. Cu cât merg mai departe, cu atât mă simt mai copleşit.

Se exprima prost şi i se părea că nu poate explica mai bine fără să pomenească de Rita sau de visele lui rele, în care i se arăta Omul Întunecat.

- De multe ori mă încearcă frica, mărturisi el cu precauţie, din cauză că sunt singur. Simptome de paranoia. E ca şi cum m-aş aştepta să-mi sară un indian în spate şi să mă scalpeze.

- Cu alte cuvinte, ai încetat să-ţi cauţi o casă, în schimb eşti în căutare de oameni.

- Da, poate.

- Acum ne-ai găsit pe noi. E un început.

- După părerea mea, voi m-aţi găsit pe mine. Iar băiatul îmi provoacă îngrijorare, Nadine. Trebuie să vorbesc foarte direct despre chestiunea asta. Deocamdată a rămas fără cuţit, dar lumea asta e plină de obiecte tăioase şi la îndemână.

- Da.

- N-aş vrea să fiu brutal...

Lăsă propoziţia în suspensie, sperând ca ea să o continue în locul lui, dar femeia nu spuse absolut nimic, îl privi doar cu ochii ei negri.

- Ai fi dispusă să-l părăseşti?

Iată, cuvintele îi ieşiseră pe gură, le scuipase ca pe o bucată de piatră şi nu se comporta nici pe departe ca un om de treabă... dar oare era corect, era cinstit faţă de vreunul dintre ei să agraveze şi mai mult o situaţie neprielnică, luându-şi asupra lor povara unui psihopat în vârstă de zece ani? O prevenise de la bun început că avea de gând să fie brutal, ceea ce şi reuşise. Dar acum trăiau într-o lume nemiloasă.

În acest răstimp, ochii de nuanţa mării ai lui Joe îi sfredeleau pe ai săi.

- N-aş putea face asta, îi răspunse Nadine calm. Înţeleg foarte bine primejdia şi mai înţeleg că tu eşti mai expus. Este gelos. Se teme că vei deveni mai important pentru mine decât el. Este foarte posibil ca el să încerce din nou să... să-ţi facă rău, în cazul în care nu reuşeşti să te împrieteneşti cu el sau cel puţin să-l convingi că n-ai de gând să... Lăsă cuvintele în aer, preferând să nu le dea un contur precis. Dar dacă-l părăsesc, ar fi ca şi cum l-aş ucide. Iar eu nu vreau să fiu părtaşă la un asemenea gest. Oricum au murit prea mulţi, ce rost are să mai fie comise şi alte crime?

- Dacă-mi taie gâtul în miez de noapte, ai fi părtaşă şi la acea crimă.

Femeia îşi lăsă capul în jos.

Vorbind atât de încet încât să poată auzi doar ea (neştiind dacă Joe, care îi urmărea, înţelegea despre ce vorbesc), Larry îi spuse:

- Probabil că ar fi reuşit încă de azi-noapte, dacă n-ai fi venit după el. Este adevărat?

- Vorbeşti despre lucruri care nu s-au petrecut, îi răspunse ea încetişor.

- Oare e vorba de fantoma unui Moş Crăciun ce n-a sosit încă? râse Larry.

Nadine îşi ridică privirile.

- Aş vrea să vin cu tine, Larry, dar nu pot să-l părăsesc pe Joe. Va trebui să iei o hotărâre.

- Mă pui într-o situaţie dificilă.

- Oricum, de la o vreme încoace, viaţa nu mai este deloc uşoară.

Larry se gândi la afirmaţia ei. Joe stătea cu picioarele în şanţul drumului, cercetându-i cu privirea lui ca marea. În spatele lor, marea cea adevărată se izbea fără încetare de stânci, strecurându-se prin canalele secrete pe care le săpase în interiorul pietrei.

- Foarte bine, spuse el. Părerea mea este că te porţi periculos de blajin, dar... foarte bine.

- Îţi mulţumesc. Voi fi răspunzătoare de faptele lui.

- Chestia asta o să mă consoleze, în caz că mă omoară.

- Conştiinţa mea ar fi încărcată pentru tot restul vieţii.

O dată pronunţate aceste cuvinte, Nadine fu copleşită de presentimentul că toate părerile ei despre caracterul sacru al vieţii i se vor părea curând o crudă batjocură, presentiment ce se abătu asupra ei ca un vânt hain şi o făcu să se cutremure. Nu, îşi zise ea. Nu voi ucide. Asta nu. Niciodată.

În noaptea aceea poposiră pe nisipul alb şi fin al plajei publice din Wells. Larry făcu un foc mare dincoace de şirul de ierburi aruncate la mal, care marca linia unde ajunsese ultimul flux, dar Joe se aşeză de cealaltă parte, departe de el şi de Nadine, şi începu să arunce beţigaşe în flăcări. Din când în când, ţinea câte un băţ mai mare în limbile de foc până ce se transforma într-o torţă, după care pornea în fugă pe plajă, ţinând-o ridicată, ca pe o unică şi preţioasă lumânare de tort. Îl văzură cât rămase în bătaia luminii aruncate de foc, după care nu se mai distinse decât torţa mişcătoare, unduindu-se în curentul produs de sprintul lui dement. Se stârnise puţin şi briza mării şi era mai răcoare decât în ultimele zile. Larry îşi aducea aminte, ca prin vis, de ploaia ce căzuse în după-amiaza în care o descoperise pe maică-sa pe moarte, chiar înainte ca supergripa să lovească New Yorkul, ca un tren de marfă lansat în cea mai mare viteză. Îşi aminti de furtuna cu tunete şi de perdeaua albă care flutura barbar în apartament. Îl străbătu un fior uşor, iar vântul făcu o spirală de flăcări să se înalţe din foc şi s-o ia către cerul negru şi înstelat. Scânteile se ridicau încă şi mai sus, pentru a se stingeapoi. Îi veni în minte toamna, care părea încă departe, însă nu chiar atât de departe cât păruse în acea zi de iunie când o găsise pe maică-sa zăcând pe podea şi delirând. Îi era puţin frig. Torţa lui Joe sălta în sus şi în jos, departe, spre nord. Acea unică lumină licărind în întunericul imens şi tăcut îl făcea să se simtă singur şi cu atât mai înfrigurat. Valurile se spărgeau de ţărm, vuind.