Intră la A&P şi o umplu cu fructe, conserve de carne şi legume. Tocmai cerceta nişte conserve cu iahnie de fasole când zări cu coada ochiului o umbră trecând prin dreptul intervalului unde se găsea el. Dacă ar fi putut auzi, ar fi ştiut deja că Tom îşi descoperise bicicleta. Pe întreaga stradă răsuna ţipătul lung şi răguşit al claxonului, Houuuu-OOO-gaa!, punctat de hohotele de râs ale lui Tom Cullen.

Nick ieşi imediat din magazinul universal şi-l văzu pe Tom pedalând în mare viteză pe Main, cu părul blond şi cămaşa fluturându-i în vânt, storcând para claxonului din toată inima. Întoarse în dreptul benzinăriei Arco, de la capătul zonei comerciale, şi se apropie. Pe faţa lui se vedea un imens zâmbet triumfător. Garajul Fisher-Price se afla în coşul bicicletei. Buzunarele pantalonilor şi ale cămăşii lui kaki erau umflate din cauza modelelor miniaturale de automobile. Soarele strălucea cu putere, reflectându-se în spiţele roţilor. Cuprins de o vagă melancolie, Nick şi-ar fi dorit să audă şi el sunetul claxonului, doar ca să constate dacă îl putea amuza şi pe el tot atât cât pe Tom.

Tom îi făcu semn şi trecu pe lângă el, mergând mai departe. La celălalt capăt al zonei comerciale, întoarse iarăşi şi veni spre el, continuând să apese para de cauciuc. Nick îşi ridică braţul, imitând semnalul de oprire al unui poliţist. Tom frână brusc, oprindu-se chiar înaintea lui. Pe obraji i se adunaseră broboane de sudoare. Furtunul de cauciuc al pompei oscila. Tom gâfâia şi zâmbea fericit.

Nick arătă spre drumul de ieşire din oraş şi făcu semnul de rămas-bun.

- Chiar am voie să-mi iau şi garajul?

Nick îi făcu semn că da şi agăţă sacoşa de grumazul puternic, ca de taur, al lui Tom.

- Plecăm chiar acum?

Nick confirmă din nou. Descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul.

- La Kansas City?

Nick clătină din cap.

- Mergem oriunde avem chef?

Nick înclină din cap. Da. Oriunde aveau chef, gândi el, dar acest oriunde avea să se dovedească aproape cu siguranţă un loc din Nebraska.

- Ura! exclamă Tom fericit. Okay! Da, da! Ura!

Porniră pe US 283 spre nord, dar după numai două ore şi jumătate de pedalat, spre vest începuse să se adune o ceată de nori negri. Furtuna se apropia iute de ei, purtată de o pânză subţ're de ploaie. Nick nu auzea tunetele, în schimb vedea zigzagurile fulgerelor ţâşnind din nori. Acestea erau atât de luminoase, încât te orbeau, lăsând în urma lor, pe retină, imagini consecutive purpuriu-albăstrui. Pe când se apropiau de marginea Rosstonului, de unde Nick avea de gând să cotească spre est, pe US 64, vălul de ploaie de dedesubtul norilor dispăru, iar cerul căpătă o nuanţă gălbuie, încremenită, ciudată şi rău prevestitoare. Vântul, care până atunci îi răcorise obrazul stâng, muri cu totul. Începu să se simtă extrem de agitat, fără să ştie de ce, şi inexplicabil de greoi. Nu-i spusese nimeni că unul dintre puţinele instincte pe care omul şi animalele le mai au în comun este tocmai această reacţie la o scădere bruscă şi importantă a presiunii atmosferice.

Atunci Tom începu să-l tragă de mânecă, să-l tragă cu frenezie. Nick se uită la tovarăşul lui de drum. Spre uimirea lui, constată că orice urmă de culoare pierise din obrazul lui Tom, iar ochii lui căpătaseră dimensiuni uriaşe.

- Tornadă! urlă Tom. Vine o tornadă!

Nick căută zadarnic din priviri pâlnia specifică. Se întoarse spre Tom, gândindu-se care ar fi fost cea mai bună metodă să-l liniştească. Dar Tom dispăruse. Ieşise din şosea prin partea dreaptă şi traversa câmpul pe o potecă netedă, dar întortocheată, şerpuind prin iarba înaltă.

Tâmpit afurisit, se enervă Nick. Ai să rupi nenorocita aia de furcă!

Tom se îndrepta către o şură cu siloz, la capătul unui drum negru, lung de câteva sute de metri. Supărat încă, Nick porni în urmărirea lui, trecu pârleazul de la marginea şoselei, apoi pedală pe drumul negru de acces către şură. Bicicleta lui Tom zăcea aruncată neglijent, lângă clădire. Nu se învrednicise nici măcar să-i coboare piciorul de sprijin. Nick ar fi pus acest lucru pe seama simplei neglijenţe, dacă n-ar fi constatat până acum cât de grijuliu era Tom. Şi-a pierdut şi urma de minte pe care-o mai avea, gândi Nick.

Neliniştea ce pusese stăpânire şi pe el îl împinse să arunce o ultimă privire peste umăr, iar ceea ce văzu îl făcu să încremenească.

Dinspre vest se apropia o întunecime greu imaginabilă. Propriu-zis nu era un nor, ci mai degrabă o absenţă absolută a luminii. Avea forma unei pâlnii, mai mare în partea de sus şi, la prima vedere, ai fi zis că are o înălţime de vreo trei sute de metri. Marginea inferioară se afla foarte jos, dar nu atingea pământul. Deasupra, norii păreau să fugă din calea ei, de parcă ar fi posedat nişte puteri speciale de respingere.

La un moment dat, atinse solul cam la un kilometru distanţă, iar o clădire lungă şi albastră cu acoperişul din tablă ondulată - probabil o magazie de mărfuri, sau poate un depozit de cherestea - explodă cu o imensă bubuitură. Desigur, el nu putu s-o audă, dar atunci când vibraţia ajunse la el, îl scutură zdravăn, mai să-l dărâme. De fapt, clădirea suferise o implozie, de parcă tromba ar fi supt tot aerul din interiorul ei. În clipa următoare, acoperişul metalic se frânse în două. Cele două secţiuni fură smulse în sus, răsucindu-se ca un capac care a luat-o razna. Fascinat de privelişte, Nick îşi răsuci gâtul, urmărindu-le traiectoria.

Am înaintea ochilor un coşmar, aşa cum îmi apare doar în cele mai rele vise, gândi Nick, şi văd că nu este vorba de un om, chiar dacă uneori se aseamănă cu o fiinţă omenească. De fapt, este o tornadă. Un vârtej atotputernic, imens şi negru, năpustindu-se dinspre vest, ridicând spre cer orice lucru sau fiinţă care ar avea ghinionul să-i stea în cale. Ca şi cum...

În acel moment se simţi prins de ambele braţe, literalmente ridicat în sus şi tras în şură. Pentru o clipă, fu surprins să-l vadă pe Tom Cullen. În starea lui de fascinaţie, pur şi simplu uitase de existenţa lui Tom.

- La subsol! îl îndemnă Tom, gâfâind. Repede! Repede! O, Doamne, Doamne! Tornadă! Tornadă!

Nick deveni în sfârşit pe deplin înspăimântat, smuls din starea de semitransă în care se cufundase şi conştient unde se află şi împreună cu cine. În timp ce se lăsa condus de Tom spre scările ce coborau în beciul pentru furtuni al şurii, percepu o vibraţie stranie şi nesfârşită. Era fenomenul cel mai apropiat de sunet pe care îl trăise vreodată. Se asemăna cu o durere enervantă în mijlocul creierului. Apoi, coborând treptele în urma lui Tom, văzu o scenă pe care nu avea s-o uite niciodată: cum foile din placaj de pe pereţii laterali sunt desprinse bucată cu bucată, smulse şi ridicate de vârtej în văzduhul înnorat, ca nişte dinţi maronii, stricaţi, extraşi de nişte cleşti invizibili. Fânul răspândit pe duşumele începu să se ridice, prins în mrejele unei duzini de vârtejuri miniaturale, unduindu-se, sărind şi ţopăind. Vibraţia deveni chiar mai stăruitoare.

Tom împinse o uşă grea de lemn, făcându-i vânt înăuntru. Nick simţi duhoarea de mucegai umed şi putreziciune. În cea din urmă geană de lumină văzu că împărţeau beciul cu o familie de cadavre din care roseseră şobolanii. Apoi Tom trânti uşa şi rămaseră în întuneric deplin. Vibraţia se mai potoli, însă nu încetă cu totul.

Panica tăbărî asupră-i cu mantia ei desfăcută, îl prinse şi-l strânse la piept. Bezna îl silea să ia contact cu ceea ce-l înconjura doar prin pipăit şi miros şi nici unul dintre aceste simţuri nu-i transmitea mesaje liniştitoare. Simţea vibraţia constantă a podelelor sub tălpi, iar mirosul era îngrozitor.

Tom îl strânse de mână orbeşte, iar Nick îl trase pe idiot lângă el. Simţea un frison în trupul lui şi se întreba dacă Tom plângea sau încerca să-i vorbească. Gândul acesta îl ajută să-şi potolească o parte a propriilor lui temeri şi-şi trecu un braţ peste umărul nebunului. Tom procedă identic şi rămaseră amândoi în întuneric, agăţându-se unul de celălalt.

Intensitatea vibraţiei crescu sub picioarele lui Nick; până şi aerul părea să tremure uşor, la zona de contact cu obrajii. Tom îl strânse încă şi mai tare. Orb şi surd, aştepta ce urma să se mai întâmple, reflectând că dacă Ray Booth ar fi reuşit să-i distrugă şi celălalt ochi, toată viaţa lui aşa ar fi simţit. Dacă i s-ar fi întâmplat asta, probabil s-ar fi împuşcat în cap acum câteva zile şi ar fi terminat cu toată povestea.

Ceva mai târziu, avea să-i fie aproape imposibil să dea crezare ceasului, potrivit căruia nu petrecuseră decât cincisprezece minute în întunericul din pivniţă, chiar dacă logica îi spunea că dacă ceasul încă mai mergea, chiar aşa trebuia să fie. Niciodată nu înţelesese atât de bine cât de subiectiv şi plastic este timpul. După impresia lui, trecuse cel puţin o oră, dar mai degrabă două sau trei. Şi, pe măsură ce se scurgea timpul, devenea tot mai convins că ei doi nu erau singuri în beci. Vai, desigur, mai existau şi hoiturile - un biet om care-şi adusese familia aici, când simţise că se apropie sfârşitul, sperând poate în delirul lui că, de vreme ce se salvaseră de la alte dezastre naturale aici, la adâncime, puteau să scape şi de această dată în acelaşi fel; nu, nu se gândea la cadavre. După părerea lui Nick, un trup mort nu reprezenta decât un obiect, ca un scaun, o maşină de scris sau un covor. Pur şi simplu un obiect lipsit de viaţă, care umplea un spaţiu anume. Ceea ce simţea el era prezenţa unei alte fiinţe; mai mult, devenea din ce în ce mai convins că ştie cine - sau ce este.

Era Omul Întunecat, omul care prindea viaţă în visele lui, creatura al cărei spirit îl simţise în inima neagră a ciclonului.

De undeva... din colţ sau poate chiar din spatele lor... el îi urmărea. Şi aştepta. La momentul potrivit urma să-i atingă, şi atunci ei amândoi aveau să... ce? Să înnebunească de frică, desigur. Atât şi nimic mai mult. El îi vedea. Nick era sigur că poate să-i vadă. Avea ochi cu care reuşea să vadă în întuneric ca o pisică sau cine ştie ce altă vieţuitoare stranie, venită nimeni nu ştie de unde. Cum era aceea din filmul Prcdator, poate. Da... ca aceea. Omul Întunecat reuşea de bună seamă să distingă tonuri ale spectrului pe care ochiul omenesc nu le va percepe niciodată; totul i se părea scufundat în lentoare şi într-o nuanţă de roşu, ca şi cum întreaga lume fusese vopsită într-o cadă plină cu sânge închegat.

La început, Nick era în stare să facă deosebirea între această plăsmuire şi realitate, dar pe măsură ce timpul se scurgea, devenea tot mai sigur că plăsmuirea era realitate. Aproape putea să simtă răsuflarea Omului Întunecat în ceafă.

Tocmai se pregătea să facă un salt spre uşă, s-o deschidă şi să fugă de acolo, indiferent de consecinţe, dar Tom i-o luă înainte. Mai întâi îşi luă braţul de pe umărul lui Nick. În secunda următoare, uşa pivniţei de refugiu se dădu de perete, lăsând să pătrundă un val neaşteptat de lumină albă orbitoare; Nick îşi ridică o mână, protejându-şi ochiul sănătos. Văzu ca prin vis umbra spectrală a lui Tom Cullen urcând scările. Începu să urce şi el, pipăindu-şi drumul. Înainte să ajungă sus, ochiul lui se adaptase din nou la lumină.

Se gândi că lumina nu fusese atât de strălucitoare înainte de a coborî şi înţelese imediat de ce. Acoperişul fusese smuls de pe şură. Ai fi zis că avusese loc o operaţie chirurgicală; treaba fusese executată aşa de curat, încât nu exista nici măcar o aşchie sau vreo urmă de gunoi pe podeaua pe care o protejase odată acoperişul. Trei bârne de sprijin atârnau în părţile laterale ale podului, iar din pereţi nu mai exista aproape nici un panou. În ceea ce mai rămăsese din această clădire aveai senzaţia că te-ai găsi în interiorul scheletului unui monstru preistoric.

Tom nu se mai oprise ca să treacă în revistă dezastrul din şură. Fugea de parcă ar fi fost diavolul pe urmele lui. Nu se uită în urmă decât o singură dată, cu ochii imenşi şi speriaţi. Nick nu se putu abţine să nu arunce şi el o privire peste umăr, în beci. Scara - făcută din lemn vechi, cu trepte cioplite pe măsură şi fixate în mijlocul fiecărui montant - cobora abrupt şi întortocheat spre umbre. Mai distinse pe podea câteva paie şi două perechi de mâini ieşind din întuneric. Carnea de pe degete fusese mâncată până la os de şobolani.

Nick nu văzu dacă mai era şi altcineva acolo, jos.

Nici nu-şi dorea.

Ieşi afară, urmându-l pe Tom.

Tom stătea lângă bicicletă şi tremura. Pentru moment, Nick îşi permise să se amuze pe seama caracterului dement şi năzuros al tornadei, care luase cu sine mai toată şura, în schimb tratase cu dispreţ bicicletele, apoi văzu că Tom plângea. Se duse la el şi-i puse mâna pe umăr. Tom se holba cu ochii căscaţi la porţile duble ale şurii, pe jumătate dărâmate. Nick făcu semnul cu degetul mare şi arătătorul. Tom îi acordă atenţie, în schimb zâmbetul la care se aşteptase Nick nu-i apăru pe faţă. Pur şi simplu îşi întoarse din nou către şură privirea aceea fixă şi goală.

- Acolo era cineva, spuse Tom pe neaşteptate.

Nick zâmbi, simţind răceala acelui zâmbet pe buze. Nu avea habar cât de autentică părea tentativa lui de a mima detaşarea, însă nu-şi făcea mari speranţe. Arătă spre Tom şi către el însuşi, apoi execută un gest brusc, ca şi cum ar fi tăiat aerul cu muchia palmei.

- Nu, îi răspunse Tom. Nu numai noi. Mai era cineva. Cineva care a coborât din vârtej.

Nick ridică din umeri.

- Nu vrei să plecăm? Te rog!

Nick îi făcu semn că da.

Îşi împinseră bicicletele înapoi spre şosea, folosindu-se de pârtia de ierburi scoase din rădăcini şi de pământ răscolit lăsată în urmă de tornadă. Aceasta coborâse la sol în partea vestică a Rosstonului, traversase US 283 dinspre vest spre est, aruncând în aer gardurile şi cablurile de conectare de parcă ar fi fost nişte corzi de pian, distrusese şura din stânga lor şi se năpustise direct prin casa ce se înălţa - se înălţase, de fapt - în faţa ei. La nici patru sute de metri mai încolo, urma ei înceta brusc în câmp. Începuseră să se spargă şi norii (deşi ploaia continua să stropească, încet şi înviorător), iar păsările cântau fără grijă.

Nick urmări muşchii puternici ai lui Tom jucându-i sub cămaşă atunci când îşi ridică bicicleta peste grămada anarhică de sârme rămase din gardul dărâmat la marginea autostrăzii. Băiatul ăsta mi-a salvat viaţa, îi trecu prin minte. Astăzi am văzut pentru prima oară în viaţa mea un vârtej. Dacă l-aş fi lăsat la May, după cum îmi făcusem socoteala, în clipa asta aş fi fost mort.

Îşi săltă la rândul lui bicicleta peste sârmele destrămate şi-l bătu pe Tom pe spinare, zâmbindu-i.