Când ajunse pe plafonul plat şi circular al rezervorului, avu sentimentul că stătea chiar sub acoperişul lumii şi că dacă s-ar ridica puţin pe vârfuri ar putea să zgârie cu unghiile creta albastră de pe cer. Lăsă jos canistra şi trusa şi contemplă priveliştea. De aici puteai să vezi chiar şi Gary, pentru că fumul industrial ce se revărsa de obicei din coşurile fabricilor de acolo lipsea acum, iar aerul era la fel de curat în direcţia aceea ca şi aici. Chicago părea un vis învăluit în ceaţa verii, iar o licărire albastră abia ghicită departe, spre nord, era fie lacul Michigan, fie o simplă nălucire stârnită de speranţă. În aer plutea o aromă blândă, aurie, care-l ducea cu gândul la un mic dejun liniştit, într-o bucătărie inundată de lumină. Curând, ziua avea să fie mistuită de foc.
Lăsând canistra la locul ei, luă cu sine doar trusa de scule şi merse la sistemul de pompare, a cărui funcţionare încercă s-o priceapă. Era înzestrat cu o capacitate specială de a intui secretele mecanismelor; reuşea să se descurce la fel ca şi acei idiots savants, capabili să înmulţească şi să împartă în gând numere de câte şapte cifre. Nu exista nimic raţional sau cognitiv în demersul lui; pur şi simplu cerceta obiectul respectiv din priviri, nu mai mult de câteva secunde, apoi mâinile intrau în acţiune, mişcându-se repede şi sigur, aparent fără a depune vreun efort.
Hei, Trashcan, ce ţi-a venit să dai foc la biserică? De ce naiba n-ai aprins ŞCOALA ?
Pe când era în clasa a cincea, pusese foc în salonul unei case părăsite din oraşul învecinat, Sedley, iar clădirea respectivă arsese până-n temelii. Tatăl lui vitreg, şeriful Greeley, îl băgase la pârnaie, pentru că, după ce fusese batjocorit de o bandă de puştani, acum i se ridicaseră în cap şi cei mari. (Păi, dacă nu dădea ploaia, n-ar fi fost de mirare să se fi pierdut jumătate de oraş, din cauza afurisitului ăla de copil descreierat!) Greeley îi spusese lui Sally că Donald trebuia să fie dus la instituţia aceea din Terre Haute, ca să i se facă analize. Sally îl ameninţase că-l părăseşte dacă-i face aşa ceva copilului ei, singurul ei pui şi odor, dar Greeley nu ţinuse cont şi-l convinsese pe judecător să semneze ordinul; prin urmare Trashcan Man a lipsit din oraş o vreme, doi ani, iar maică-sa a divorţat. Ceva mai târziu, în acelaşi an, alegătorii i-au retras calitatea de şerif lui Greeley, care până la urmă s-a mutat la Gary şi a lucrat acolo ca muncitor pe o linie de asamblare a automobilelor. Sally îl vizita pe Trash în fiecare săptămână şi plângea de fiecare dată.
Trashcan şopti: "Ţi-am dat de cap, futu-ţi mama mă-tii", apoi se uită în jur pe furiş, ca să vadă dacă nu cumva îl auzise cineva înjurând în halul ăsta. E de la sine înţeles că nu-l auzise nimeni, pentru că se afla în vârful rezervorului numărul 1 de la Cheery Oil şi, chiar dac-ar fi fost jos, tot nu mai era nimeni în jur. Cu excepţia fantomelor. Nori albi şi graşi treceau în zbor pe deasupra lui.
Din încâlceala utilajelor de pompare ieşea la iveală o ţeavă cu un diametru foarte mare, de peste şaizeci de centimetri, filetată la capăt, în aşa fel încât să se poată fixa pe ea ceea ce tehnicienii numesc un racord filetat. Ţeava se folosea exclusiv pentru scurgeri sau pentru situaţiile când rezervorul era prea plin; în acest moment, rezervorul se umpluse cu benzină fără plumb şi o mică parte din ea, nu mai mult de o jumătate de litru, cursese; lăsând dâre strălucitoare pe suprafaţa acoperită cu un strat subţire de praf a rezervorului. Trashcan se retrase un pas, cu ochii strălucitori, strângând o cheie mare într-o mână şi un ciocan în cealaltă. Le lăsă apoi să cadă, zăngănind.
Până la urmă se dovedea că nu avea nevoie de benzina pe care o cărase până aici. Luă canistra de jos, strigă "Vine bomba!" şi-o aruncă în gol. Îi urmări cu mare interes căderea, ajutat de sclipirile reflectate de tablă. După ce străbătuse o treime din drum se izbi de trepte, ricoşă şi parcurse tot restul prăbuşirii răsucindu-se de nenumărate ori şi risipind un nor fin de particule chihlimbarii prin locul unde fusese găurită, în urma impactului cu scara.
Se întoarse la ţeava de preaplin şi se uită la micile băltoace strălucitoare de benzină. Scoase un pachet de chibrituri de carton din buzunarul de la piept şi îl contemplă, simţindu-se vinovat, fascinat şi tulburat, în acelaşi timp. Pe capac era un anunţ, informând că te puteai pregăti, practic în orice domeniu doreai, prin cursurile fără frecvenţă de la La Salle Correspondence School din Chicago. Eu stau pe o bombă, îi trecu prin minte. Îşi închise ochii, tremurând de teamă şi de extaz, simţindu-se cuprins de acea ştiută stare de emoţie rece, de amorţeala ce i se strecura în degetele de la mâini şi picioare.
Hei, Trash, piroman afurisit ce eşti!
De la Terre Haute i-au dat drumul când împlinise treisprezece ani. Nu ştiau dacă se vindecase sau nu, dar l-au declarat sănătos. Aveau nevoie de camera lui ca să găzduiască un alt copil nebun, timp de câţiva ani. Trashcan se întoarse acasă. Rămăsese mult în urmă cu şcoala şi nu dădea semne că ar fi în stare să intre în ritm. La Terre Haute îl trataseră cu şocuri electrice, iar după ce se întorsese la Powtanville nu mai era în stare să memoreze. Punea mâna şi învăţa pe rupte înaintea unui examen, pentru ca apoi să uite jumătate din materie şi să cadă cu brio.
O vreme nu mai aprinsese nici un foc, totuşi; măcar la atât îi servise şederea acolo. Toate reintraseră pe făgaşul lor normal, sau cel puţin aşa s-ar fi părut. Şeriful care-i ucisese tatăl plecase; se afla la Gary, unde monta faruri pe maşini Dodge ("nu mai pune pe roate, acum pune pe roţi", zicea uneori maică-sa). Mama lui se întorsese la vechea slujbă de la Powtanville Cafe. Totul mergea bine. Desigur, exista şi CHEERY OIL, ale cărui rezervoare albe se profilau la orizont ca nişte imense cutii de conserve spoite în alb, iar din spatele lor se ivea fumul industriilor de la Gary - acolo unde se afla şi şeriful care-i ucisese tatăl - ca şi cum Gary s-ar fi aflat deja în flăcări. De multe ori se întreba cum s-ar desfăşura un incendiu la rezervoarele de la Cheery Oil. Trei explozii separate, suficient de sonore ca să-ţi facă timpanul franjuri şi destul de luminoase să-ţi frigă ochii din cap? Trei stâlpi de foc (tatăl, fiul şi sfântul şerif ucigaş de tată) ce aveau să ardă trei luni de zile încheiate, zi şi noapte? Sau poate nu aveau să ardă deloc?
Avea să afle acum. Adierea slabă a verii stinse primele două chibrituri; aruncă resturile lor înnegrite pe oţelul prins în nituri. La dreapta lui, în apropierea rampei metalice, înaltă până la genunchi, ridicată de jur-împrejurul marginii rezervorului, văzu un gândac luptându-se cu ultimele puteri într-o băltoacă de benzină. Sunt exact ca gândacul ăla, gândi el iritat şi se întrebă ce fel de lume mai e şi asta, în care Dumnezeu nu numai că te lasă să intri în mocirlă până la gât, ca acel gândac în pata de benzină, dar te mai şi lasă să te zbaţi ore, poate zile întregi... sau ani, aşa cum i se întâmplase lui. Era o lume care merita să ardă, hotărât lucru. Stătea cu capul plecat, cu cel de-al treilea chibrit pregătit în mână, când vântul muri.
După întoarcere, i se spusese o vreme lunaticul, cretinul sau căpiatul, dar Carley Yates, care între timp ajunsese cu trei clase înainte, îşi adusese aminte de tomberoane şi născocise porecla, de care nu mai scăpase de atunci. La şaisprezece ani, părăsise şcoala cu consimţământul maică-sii (La ce te poţi aştepta? L-au distrus acolo, la Terre Haute. Dac-aş avea destui bani, i-aş da în judecată. Tratament cu şocuri, aşa-l numesc ei. După părerea mea, mai bine i-ar zice scaun electric!) şi începuse să muncească la Scrubba-Dubba Car Wash: şampon pe faruri/şampon pe capotă/ridică ştergătoarele/freacă oglinzile/hei, domnule, să dau şi cu spray? Lucrurile urmară o traiectorie normală încă o scurtă vreme. Oamenii strigau în continuare după el, de la colţ de stradă sau din maşini, se interesau ce zisese bătrâna doamnă Semple (care, de altfel, se afla de patru ani în mormânt) când îi arsese cecul de pensie, sau dacă făcuse pipi în pat după ce aprinsese casa aia din Sedley; trândăvind în faţa magazinului de dulciuri sau la O'Toole, îşi fluierau unii altora în chip de semnal, îşi strigau să ascundă chibriturile şi să-şi palmeze ţigările, pentru că trecea Trashcan Man. Toate vocile se puteau transforma în glasuri fantomatice, dar bolovanii nu aveai cum să-i ignori, când te trezeai că vin vâjâind din străduţele întunecate sau de pe partea opusă a străzii. Odată, cineva azvârlise spre el o cutie pe jumătate plină cu bere, dintr-o maşină care trecea; cutia îl lovise în frunte, făcându-l să cadă în genunchi.
Aşa îşi petrecea el viaţa: vocile, din când în când zborul unei pietre, Scrubba-Dubba. Iar în timpul pauzei de prânz obişnuia să stea pe locul unde zăbovise şi astăzi, mâncând din pacheţelul pregătit de mama lui, privind spre rezervoarele firmei Cheery Oil şi întrebându-se cum ar arăta dacă...
Cam în stilul acesta a curs viaţa lui până ce, într-o seară, s-a trezit în vestibulul Bisericii Metodiste cu o canistră de douăzeci de litri, împrăştiind din ea benzină peste tot - şi mai cu seamă peste teancurile de cărţi cu imnuri, din colţ - apoi se oprise în loc şi gândise: Ceea ce fac eu este rău, mai mult, poate chiar de-a dreptul STUPID, vor şti imediat cine a fost, vor fi convinşi că eu am făcut-o, chiar dacă făptaşul ar fi altul, şi au să mă "pună la loc sigur"; cugetă la toate aceste lucruri mirosind aburii de benzină, în timp ce vocile fâlfâiau şi dădeau roată prin mintea lui, ca nişte lilieci într-un turn bântuit de spirite. Un zâmbet i se aşternuse apoi încet peste toată faţa, răsturnase canistra cu fundul în sus şi o luase la fugă cu ea din vestibul drept prin strana din mijloc, împroşcând benzină până la altar, ca un mire întârziat la propria lui căsătorie şi cu dorinţa atât de aprinsă, încât începe să risipească fluidul fierbinte, din neputinţa de a mai aştepta să ajungă în patul nupţial.
Apoi se întorsese în vestibul, scosese un chibrit de lemn din buzunarul de la piept, îl frecase de fermoarul jeanşilor, aruncase băţul aprins pe grămada de cărţi religioase, punct ochit, punct lovit, vuuum! A doua zi, în drum către Northern Indiana Correctional Center for Boys, trecu pe lângă zidurile înnegrite, arzând încă mocnit, ale Bisericii Metodiste.
Iar Carley Yates, stând rezemat de micul pavilion construit vizavi de Scrubba-Dubba, cu un Lucky Strike lipit în colţul gurii, îi strigase câteva cuvinte ce constituiau în acelaşi timp un adio şi un epitaf, salutul şi mesajul lui de despărţire: Hei, Trashcan, ce ţi-a venit să dai foc la biserică? De ce naiba n-ai aprins ŞCOALA?
Avea şaptesprezece ani când intrase în închisoarea pentru minori, iar după ce împlinise optsprezece ani îl transferaseră la penitenciarul statului; cât timp a stat acolo? Cine mai ştie? În nici un caz Trashcan Man, asta-i sigur. Nimănui din puşcărie nu-i păsa că pusese foc la Biserica Metodistă. Multă lume din pârnaie făcuse lucruri cu mult mai grave. Crime. Violuri. Bătrâne doamne bibliotecare cu ţestele crăpate. Unii dintre deţinuţi voiau să-i facă ceva lui, iar alţii îşi doreau ca el să le facă ceva. Nu-l deranja. Se întâmpla după stingere. Un bărbat chel îi zisese că-l iubeşte - te iubesc, Donald - iar asta i se părea cu mult mai acceptabil decât aruncatul cu pietre. Uneori gândea că n-ar fi rău să rămână acolo pentru totdeauna. Dar alteori, noaptea, visa CHEERY OIL: se auzea întâi o singură explozie cutremurătoare, ca un tunet, urmau apoi alte două detonaţii, BUM!... ...BUM! BUM! Explozii enorme, izbucnind pe neaşteptate în lumina strălucitoare a zilei şi dând o nouă formă acestei lumini, aşa cum loviturile de ciocan modelează foaia subţire de cupru. Atunci toată lumea din oraş lăsa treaba din clipa aceea şi privea spre nord, către Gary, acolo unde cele trei rezervoare se profilau pe cer ca nişte cutii uriaşe din tablă spoită. Carley Yates tocmai încerca să vândă un Plymouth vechi de doi ani unui tânăr cuplu cu un copil mic şi se oprea în mijlocul piruetelor actoriceşti, ca să se uite. Toţi pierde-vară din crâşma lui O'Toole şi din cofetărie ieşeau afară, lăsându-şi berile şi îngheţatele de ciocolată pe mese. La cafenea, maică-sa rămânea nemişcată în spatele casei. Băiatul cel nou de la Scrubba-Dubba îşi îndrepta spatele, renunţând la spălatul farurilor şi, purtând încă mănuşile cu burete, privea spre nord, în timp ce sunetul acela copleşitor şi monstruos distrugea ca pe un fleac stratul subţire, ca o folie de cupru, a rânduielii acelei zile: BUMM! Acesta era visul lui.
La un moment dat, devenise unul dintre deţinuţii consideraţi persoane de încredere; când se răspândise boala aceea ciudată, l-au trimis la infirmerie, unde, acum câteva zile, nu mai rămăsese nici un bolnav, pentru că toţi muriseră. Toată lumea murise sau fugise, cu excepţia unui tânăr gardian, numit Jason Debbins; el se aşezase la volanul camionului închisorii care transporta rufele la spălătorie şi se împuşcase.
Şi unde s-ar fi putut întoarce atunci, dacă nu acasă?
Vântul îi mângâie blând obrazul, pe urmă amorţi.
Aprinse încă un chibrit şi-l lăsă să cadă. Ateriză într-o mică băltoacă de benzină, care se aprinse. Flăcările erau albastre. Se răspândiră cu delicateţe, ca un fel de coroană cu un ciot de chibrit ars în centru. Trashcan contemplă timp de o secundă, paralizat de fascinaţie, apoi se grăbi să ajungă la scara ce cobora în spirală până la pământ, privind peste umăr. Vedea acum utilajul de pompare printr-o pânză de aer fierbinte, mişcându-se încolo şi încoace, ca un miraj. Flăcările albastre, nu mai înalte de câţiva centimetri, se întindeau în direcţia maşinăriilor şi a ţevii deschise, într-un semicerc tot mai cuprinzător. Chinurile gândacului se sfârşiseră. Din el nu mai rămăsese decât o coajă înnegrită.
Aş putea să fac în aşa fel încât să mi se întâmple şi mie.
Ideea respectivă nu-i surâdea prea mult în acel moment. I se părea, vag, că în viaţa lui ar putea exista acum şi un alt scop, ceva măreţ, grandios. Simţi o undă de teamă şi începu să coboare scările în fugă, boncăind, mâna alunecându-i repede pe suprafaţa stricată de rugină a balustradei abrupte.
Jos, tot mai jos, în nesfârşite ocoluri, întrebându-se cât va mai dura până ce vaporii concentraţi în jurul gurii ţevii de preaplin vor lua foc, cât va mai dura până ce se va fi acumulat suficientă căldură pentru ca frontul de foc să pornească în jos, pe această ţeavă, către măruntaiele rezervorului.
Cu părul fluturându-i pe frunte, cu un rânjet înspăimântat încremenit pe faţă, cu vântul şuierându-i în urechi, cobora în cea mai mare grabă. Depăşise jumătatea drumului, trecând de sigla CH, scrisă cu litere de şase metri înălţime, de culoare verde ca lămâia pe fondul alb al rezervorului. Jos, tot mai jos, conştient că dacă picioarele lui se împleticeau sau se împiedicau de ceva, s-ar fi prăbuşit ca şi canistra, iar oasele i s-ar fi frânt ea nişte vreascuri uscate.
Pământul se vedea din ce în ce mai aproape, se vedeau bine cercurile albe de pietriş din jurul rezervoarelor şi iarba verde de dincolo de pietriş. Maşinile din parcare aveau tendinţa să-şi recapete dimensiunile normale. Cu toate acestea, i se părea că încă pluteşte, ca într-un vis, şi că nu va ajunge niciodată până jos, va fugi în cere zadarnic, la nesfârşit. Era chiar lângă bomba al cărei fitil fusese aprins.
De deasupra capului său, de la mare înălţime, se auzi deodată un zgomot, care amintea de petardele lansate de 4 Iulie. Urmă un zăngănit slab, apoi ceva trecu zbârnâind pe lângă el. După cum constată, cu un fior de teamă ascuţit, aproape încântător, era o bucată din ţeava de preaplin. Din cauza temperaturii, se înnegrise toată şi se contorsionase într-o formă nouă, de o incoerenţă tulburătoare.
Se sprijini cu o mână de balustradă şi-şi făcu vânt pe deasupra ei, auzind cum îi trosneşte ceva la încheietură. O durere oribilă i se răspândi în braţ, până la cot. Căzu de la înălţimea celor câţiva metri rămaşi, ateriză pe pietriş şi se prăbuşi. Cu braţele zgâriate rău, dar fără să ia în seamă durerea ascuţită, gemea şi rânjea în acelaşi timp, cuprins de panică, iar ziua i se părea deodată teribil de luminoasă.
Trashcan Man se adună de pe jos întinzând gâtul în toate direcţiile şi o rupse la fugă, privind întruna spre înălţimi. Pe vârful rezervorului din mijloc, lângă care se afla, apăruse ceva, ca o chică blondă, care creştea cu o viteză nemaipomenită. Toată drăcia putea sări în aer în orice clipă.
O luă la fugă, cu mâna dreaptă bălăbănindu-i-se în încheietura ruptă. Sări peste bordura parcării şi simţi sub picioare asfaltul. Străbătu parcarea, cu umbra încurcându-i-se printre picioare, parcurse drumul de acces, acoperit cu pietriş, se năpusti prin poarta pe jumătate deschisă, ieşind din nou la Highway 130. O traversă de îndată şi se aruncă în şanţul de pe cealaltă parte, căptuşit cu un pat de frunze moarte şi muşchi moale, prinzându-şi capul în mâini. La fiecare respiraţie, simţea cum i se împlântă nişte cuţite în piept.
Rezervorul sări în aer. Nu BUMM! ci DA-BUMM!, un sunet uriaş, în acelaşi timp scurt şi gutural, încât îşi simţi timpanele presând spre interior şi ochii spre exterior, în timp ce în aer se petrecu o mişcare greu de descris. Urmă o a doua explozie, apoi a treia, iar Trashcan se tăvăli peste frunzele moarte, zâmbind şi ţipând neauzit de nimeni. Se ridică în picioare, ducându-şi mâinile la urechi, dar un vânt stârnit pe neaşteptate îl izbi şi-l trânti pe spate cu o putere extraordinară, ca pe un gunoi.
Pomii tineri din spatele lui se aplecară spre spate, iar frunzele lor vibrară frenetic, ca fanioanele arborate deasupra unui teren cu maşini vechi de vânzare, într-o zi vântoasă. Unul sau doi se frânseră cu pocnete slabe, ca ale unui pistol de tir. Fragmente arzânde din rezervor începură să cadă pe partea opusă a drumului, câteva dintre ele chiar pe şosea. La impactul cu pământul se auzeau zgomotele metalice ale fragmentelor arse şi deformate, ca şi ţeava de preaplin, care se desprinsese prima.
DA-BUMM!
Trashcan se ridică iarăşi şi văzu un gigantic arbore de foc dincolo de parcarea lui Cheery Oil. Fumul negru se înălţa deasupra lui, ridicându-se perfect vertical până la o înălţime uimitoare, înainte ca vântul să reuşească să rupă coloana şi s-o risipească. Nu puteai să te uiţi în flăcări decât cu ochii aproape închişi, iar acum simţi şi dogoarea teribilă, valul de aer fierbinte care-i făcea pielea să se strângă, să se irite. În semn de protest, din ochi începură să-i curgă lacrimi. Un alt fragment metalic arzând, de această dată ceva mai mare de doi metri în diametru în punctul lui de maximă grosime, de forma unui diamant, căzu din cer, poposi în şanţ, cam la vreo şapte metri spre stânga lui, iar frunzele uscate de deasupra muşchiului umed se aprinseră instantaneu.
DA-BUMM-DA-BUMM!
Dacă rămânea pe loc, avea toate şansele să fie mistuit de un foc izbucnit spontan. Se ridică în picioare şi începu să alerge pe marginea şoselei, în direcţia oraşului Gary, simţind cum aerul din plămânii lui se face tot mai fierbinte şi capătă gustul unui metal greu. Curând trebui să-şi pipăie părul, asigurându-se că nu luase foc. Duhoarea dulceagă a benzinei umplu văzduhul, părând să se lase asupra lui ca un văl. Vântul fierbinte îi smulgea hainele de pe el. Era ca o fiinţă care încearcă să scape dintr-un cuptor cu microunde. Înaintea ochilor lui înlăcrimaţi, drumul se dublă, apoi se triplă.
Se auzi un nou zgomot asurzitor atunci când presiunea crescândă provocă implozia clădirii care adăpostea birourile de la Cheery Oil Company. Adevărate iatagane de sticlă spintecau aerul. Ploua din cer, pe toată suprafaţa drumului, cu bucăţi de beton şi cărămidă. O schijă de oţel de mărimea unei monede de un sfert de dolar şi grosimea unei ciocolate Mars îi spintecă mâneca şi-i zgârie uşor pielea braţului. O bucată destul de mare ca să-i facă zob căpăţâna căzu chiar în faţa picioarelor lui şi apoi sări departe, lăsând în urmă un crater de dimensiuni considerabile. Ajunse în sfârşit dincolo de zona unde cădeau resturile exploziei, însă continuă să fugă, cu sângele zbătându-i-sc la tâmple de parcă i-ar fi stropit cineva creierul cu un combustibil şi apoi i-ar fi dat foc.
DA-BUMM!
Asta fusese un alt rezervor; aerul din faţa lui îşi pierduse parcă rezistenţa şi o mână mare şi caldă îl împinse ferm din spate, mulându-sc perfect pe conturul corpului său, din creştet şi până-n călcâie. Îl purtă înainte, aproape fără să mai atingă pământul cu picioarele, iar acum i se zugrăvise pe faţă zâmbetul îngrozit peste poate al cuiva care a fost agăţat de cel mai mare zmeu din lume pe un vânt prielnic şi lăsat să zboare sus, sus pe cer, până ce pala de vânt se plictiseşte şi se duce altundeva, iar ci se prăbuşeşte urlând spre pământ.
