Se dusese şchiopătând până la cabinetul doctorului Soames şi luase o sticlă de apă oxigenată. Turnase tot conţinutul peste urma lăsată de glonţ, lungă de vreo treizeci de centimetri. Era ca şi cum ar fi încuiat uşa grajdului după ce-a fost furat calul. Spre seară, tot piciorul drept îi pulsa ca un dinte stricat, iar în apropierea rănii - peste care de-abia începuse să se formeze coaja - distinse dungi roşii radiale, semn sigur că se declanşase o infecţie.

La 1 iulie se dusese iarăşi la cabinetul lui Soames şi cotrobăise prin dulapul cu medicamente, căutând penicilină. În cele din urmă găsi şi, după ce ezită o secundă, înghiţi ambele pastile dintr-un pacheţel cu mostre. Era perfect conştient că putea să moară dacă organismul lui avea o reacţie violentă de intoleranţă la penicilină, dar se gândi că alternativa putea să însemne o moarte cu mult mai rea. Infecţia progresa foarte repede. Penicilina nu-l omorî, în schimb nu se observă nici vreo ameliorare vizibilă.

Până ieri după-amiază febra îi crescuse foarte mult şi bănuia că delirase ore întregi. Avea mâncare câtă dorea, însă nimic nu-l tenta; nu avea poftă decât să bea cantităţi mari de apă din răcitorul din biroul lui Baker. Apa aproape se terminase când adormise (sau leşinase) cu o seară în urmă, iar Nick nu avea idee cum să-şi facă rost de alta. În starea lui febrilă, nu-i păsa foarte mult. Oricum nu mai dura mult până să moară, şi atunci nu avea să-i mai pese de nimic. Nu că ideea morţii l-ar fi atras în mod special, dar gândul că va scăpa de dureri şi de griji era o uşurare. Piciorul îl durea, îl mânca şi-l ardea.

Somnul său din zilele şi nopţile ce urmaseră uciderii lui Ray Booth nu mai fusese un somn adevărat. Visele se revărsau asupra lui ca un şuvoi. Toţi cei pe care-i cunoscuse în timpul vieţii doreau parcă să apară din nou la rampă. Rudy Sparkman, arătând spre foaia albă de hârtie: Tu eşti această pagină albă. Mama lui, atingând uşor liniile şi cercurile pe care-l ajutase să le traseze pe o altă coală de hârtie, tulburând puritatea albului ei: Aici scrie Nick Andros, dragul meu. Adică tu. Jane Baker, cu faţa întoarsă spre el, pe pernă, spunându-i, Johnny, sărmanul meu Johnny. În visele lui, doctorul Soames îi cerea mereu să-şi scoată cămaşa, iar Ray Booth repeta mereu, ţine-l... Îl fac fărâme... idiotul m-a lovit... Ţineţi-l... Spre deosebire de toate celelalte vise pe care le mai avusese în viaţă, Nick nu avea nevoie să citească pe buze de această dată. Putea să audă cu adevărat ceea ce spuneau oamenii, visele lui erau nemaipomenit de vii. Se estompau atunci când durerea din picior îl silea să se trezească. Apoi, când se cufunda iarăşi în somn, o nouă scenă se ivea. În două dintre vise i se înfăţişaseră oameni pe care nu-i văzuse niciodată, acestea fiind şi visele de care-şi adusese cel mai limpede aminte la trezire.

Se afla pe un loc înalt. Înaintea lui se desfăşura o privelişte vastă, ce-i amintea de o hartă în relief. Se afla pe un pământ pustiu, iar stelele de pe cer aveau claritatea dementă a altitudinii. Lângă el se afla un om... nu, nu un om, ci forma unui om. Ca şi cum figura respectivă ar fi fost decupată din structura realităţii şi ceea ce se afla de fapt lângă el era un negativ, o gaură neagră cu forma unui om. Iar vocea acelei forme îi şopti: Tot ceea ce vezi va fi al tău dacă vei cădea în genunchi şi mă vei preamări. Nick clătină din cap, dorind să se îndepărteze de prăpastia aceea îngrozitoare, temându-se că forma îşi va întinde braţul ei negru şi-l va împinge în hău.

De ce nu vorbeşti? De ce clatini din cap şi nu-mi răspunzi?

În visul lui, Nick repetă gestul pe care-l făcea de atâtea ori în lumea reală: îşi ducea degetul la buze, apoi îşi lipea toată palma de gât... apoi se auzi pronunţând cu o voce perfect limpede şi foarte frumoasă: "Eu nu pot vorbi. Sunt mut."

Dar de fapt poţi. Dacă vrei cu adevărat, poţi.

Nick îşi întinse atunci braţul, încercând să atingă forma, teama lui fiind înlocuită pentru o clipă de mirare şi de o bucurie fără seamăn. Dar când mâna lui se apropie de umărul figurii, se făcu rece ca gheaţa, atât de rece, încât îi păru că se arsese. Şi-o smuci şi observă cristale de gheaţă ce i se adunau la încheieturi. Şi atunci se petrecu minunea. Putea să audă. Vocea fiinţei întunecate; ţipătul îndepărtat al unei păsări ce ieşise la vânătoare de noapte; tânguirea fără de sfârşit a vântului. Era atât de minunat, încât amuţi din nou. Lumea căpătase o nouă dimensiune, care nu-i lipsise niciodată, pentru că nu ştiuse niciodată ce înseamnă, dar acum acest gol neştiut se umpluse. Percepea sunete. Părea să ştie ce reprezintă fiecare dintre ele, fără să-i spună cineva. Erau frumoase. Sunete frumoase. Îşi frecă degetele de cămaşă şi se minună de şoapta ascuţită a unghiilor lui pe bumbac.

Apoi Omul Întunecat se întoarse către el, iar Nick fu cuprins de o teamă teribilă. Creatura asta nu făcea miracole pe gratis.

...dacă vei cădea în genunchi şi mă vei preamări.

Iar Nick îşi duse mâinile la faţă, pentru că-şi dorea toate lucrurile pe care forma umană întunecată i le arătase din locul acela înalt şi pustiu: oraşe, femei, bogăţie, putere. Dar cel mai mult îşi dorea să audă sunetul fermecat pe care îl făceau unghiile pe cămaşă, ticăitul unui ceas într-o casă pustie, după miezul nopţii, şi sunetul secret al ploii.

Dar cuvântul pe care îl pronunţă fu Nu, gerul îl copleşi iarăşi şi fu împins, cădea în gol, ţipând fără sunet în timp ce străbătea hăul noros, căzând până când mirosi...

...porumb?

Da, porumb. Acesta era celălalt vis; se contopeau aşa, fără nici un semn care să arate dacă există vreo diferenţă între ele. Se afla în lanul de porumb, porumb verde, şi mirosea a ţărână de vară, a gunoi de grajd şi a lucruri care cresc. Se ridică în picioare şi începu să meargă pe rândul în care se pomenise, oprindu-se în loc când îşi dădu seama că putea să audă nechezatul subţire al vântului curgând printre firele late, ca nişte lame de sabie, ale porumbului verde de iulie... şi încă ceva pe deasupra.

Muzică?

Da... un fel de muzică. Şi, în visul lui, gândi: "Deci asta vor să spună." Venea chiar de undeva din faţa lui şi merse într-acolo, dornic să vadă dacă această succesiune de sunete frumoase venea de la ceea ce se numeşte „pian", sau de la un „corn", de la un „violoncel", sau de la altceva.

Mireasma fierbinte a verii, bolta albastră a cerului, sunetul acela minunat. În visul lui, Nick se simţea mai fericit ca oricând. Când se apropie de sursă, o voce începu să însoţească instrumentul, o voce bătrână ca o piele înnegrită de vreme, care uneori pronunţa cuvintele nedesluşit, ca şi cum cântecul ar fi fost o tocăniţă, reîncălzită de mai multe ori, fără a-şi pierde nimic din vechea savoare. Fascinat, Nick se apropie tot mai mult.

Vin singură în grădină

Când roua mai străluceşte pe trandafiri

Iar glasul ce-mi picură în auz îl ştiu

Este Fiul... Domnului...

Merge alături de mine şi-mi vorbeşte

Îmi spune că sunt doar a Lui

Bucurie ca a noastră

Nicicând... nimeni... nu a cunoscut.

Când se termină strofa, Nick îşi croi drum la capătul rândului, iar acolo, în mijlocul poienii, se găsea o casă nu cu mult mai mare decât un bordei, cu un tomberon ruginit în stânga şi un leagăn făcut dintr-o anvelopă veche în dreapta. Leagănul atârna de un măr noduros, dar încă verde şi plin de viaţă. În faţa casei se afla o verandă veche şi şubredă, susţinută de stâlpi hidraulici vechi şi mânjiţi de ulei. Ferestrele erau deschise, iar briza plăcută a verii făcea să fluture perdelele albe şi zdrenţuite când înăuntru, când afară. Din acoperiş creştea un horn din tablă galvanizată afumată şi mâncată de vreme, înclinat la un unghi ciudat. Casa aceasta se afla în mijlocul luminişului, iar porumbul se întindea în toate cele patru vânturi, cât vedeai cu ochii; monotonia era întreruptă doar la miazănoapte de un drum negru, care se pierdea apoi undeva, la orizontul perfect plan. De-abia atunci îşi dădu Nick seama unde se află: Polk County, Nebraska, la vest de Omaha şi puţin la nord de Osceola. Dacă mergeai pe drumul acela negru, departe, întâlneai US 30 şi Columbus, pe malul nordic al lui Platte.

Pe verandă stă cea mai bătrână femeie din America, o negresă sfrijită, cu păr alb, subţire şi zbârlit — îmbrăcată în halat de casă şi purtând ochelari. Pare atât de fragilă, încât ţi-e teamă să nu cumva s-o sufle vântul puternic al după-amiezei, s-o înalţe la cerul înalt şi albastru şi s-o poarte, poate, până la Julesburg, Colorado. Iar instrumentul la care cântă (poate tocmai acesta o ţine la pământ, împiedicând-o să se înalţe) este o „chitară"; Nick gândeşte astfel în visul lui: Iată cum sună o „chitară". Frumos. Ar fi rămas acolo toată ziua, privind-o pe bătrâna negresă stând pe veranda susţinută de stâlpii hidraulici în mijlocul nesfârşitului lan de porumb din Nebraska, ar fi rămas aici, la vest de Omaha şi puţin la nord de Osceola, în ţinutul Polk — ascultând. Faţa ei este brăzdată de un milion de cute, ca harta unui stat cu geografie încă nestabilizată — fluvii şi canioane dc-a lungul obrajilor ei din piele cafenie, culmi muntoase dincolo de bărbie, dealuri sinuoase din os la baza frunţii şi caverne în jurul ochilor.

Începuse să cânte din nou, acompaniindu-se la chitara cea veche:

Ii...sus, nu vrei să vii pe aici,

O, Ii...sus, nu vrei să vii pe aici,

Isus, nu vrei să vii pe aici?

Pentru că acum... sunt vremuri de restrişte

Vai, acum... sunt vremuri de restrişte

Acum e...

Ia zi, băiete, cine te-a bătut în cuie acolo?

Îşi aşează chitara în poală, ca pe un copil, şi-i face semn să se apropie. Nick se conformează. Îi spune că n-a vrut decât s-o asculte cântând, şi că muzica ei i se pare minunată.

Păi, cântatul este nerozia lui Dumnezeu, acum asta fac aproape toată ziua... cum te descurci cu omul acela negru?

Mă sperie. Mi-e frică de el...

Băiete, chiar trebuie să-ţi fie frică. Chiar şi de un copac în amurg, dacă-l priveşti cum se cuvine, trebuie să te temi. Suntem cu toţii muritori, slavă Domnului.

Dar cum să-l refuz? Cum să-l...

Cum respiri? Cum visezi? Nimeni nu ştie. Dar să vii să mă vizitezi. Oricând doreşti. Mi se spune Mother Abagail. Cred că sunt cea mai bătrână femeie de prin locurile astea, şi încă sunt în stare să-mi coc pâinea. Vino să mă vezi oricând, băiete, şi adu-i şi pe prietenii tăi.

Dar cum să ies din încurcătura asta ?

Dumnezeu să te binecuvânteze, băiete, nimeni nu reuşeşte, niciodată. Nu poţi decât să speri şi vino s-o vezi pe Mother Abagail ori de câte ori ai chef. Cred că mă vei găsi tot aici; de o vreme, nu prea mă mai mişc foarte mult. Aşa că poţi să vii să mă vezi. Voi fi chiar...

...aici, chiar aici...

Se trezi încetul cu încetul; dispărură Nebraska, parfumul porumbului şi figura brăzdată şi neagră a lui Mother Abagail. Lumea reală se filtra până la el, nu atât înlocuind lumea aceea de vis cât suprapunându-i-se, până ce dispăru complet.

Se afla la Shoyo, Arkansas, numele lui era Nick Andros, nu pronunţase cuvântul şi nu auzise niciodată sunetul "chitarei"... dar se afla încă în viaţă.

Îşi lăsă picioarele jos din pat şi se uită la zgârietură. Umflătura se mai retrăsese puţin. Durerea se potolise. Mă fac bine, se gândi el uşurat. Cred că am să mă fac bine.

Se ridică din pat şi şchiopătă până în dreptul ferestrei. Piciorul era încă ţeapăn, însă era acel gen de înţepeneală despre care ştiai că va trece după puţină mişcare. Contemplă oraşul încremenit, care nu mai era Shoyo, ci doar cadavrul oraşului Shoyo, şi înţelese că trebuia să plece chiar astăzi. Nu avea să ajungă prea departe, important era să plece.

Încotro să plece? Ei bine, avea impresia că ştie. Visele nu sunt decât nişte vise, dar pentru început considera că ar fi bine să meargă spre nord-vest. Către Nebraska.