Fapt straniu, primul gând al lui Lloyd fu acesta: Să nu răspund. Poate că pleacă fără să insiste.

- Nu-i nimeni acasă? O dată, de două ori?... Okay, cu am plecat, am de gând să scap de pulberea de Phoenix de pe bocancii mei...

Aceste cuvinte îl făcură pe Lloyd să iasă din starea de paralizie. Sări din pat, apucă piciorul şi începu să bată cu el din răsputeri în gratii; vibraţiile se transmiteau prin metal, răspândind fiori în pumnul lui strâns.

- Nu! urlă el. Nu! Nu pleca! Te rog să nu pleci!

Vocea se auzi acum mai de aproape, venind de pe scara dintre administraţie şi etajul la care se găsea el.

- Te iubim atât de mult, încât o să te mâncăm... ah, cineva are o voce aşa de... hămesită.

Aceste cuvinte fură urmate de un hohot leneş de râs.

Lloyd lăsă să-i scape piciorul de pat şi se prinse cu ambele mâini de gratiile de la uşa celulei. Acum auzea şi nişte paşi, undeva deasupra lui, printre umbre, bocănind cu regularitatea unui ceasornic şi apropiindu-se pe culoarul ce conducea spre blocul de celule. Lloyd era la un pas să izbucnească în lacrimi de uşurare... până la urmă, se vedea salvat... şi cu toate astea, în inima lui simţea teamă, şi nu bucurie, o spaimă din ce în ce mai mare, din cauza căreia ar fi preferat acum să-şi fi ţinut gura. Să-şi fi ţinut gura? Dumnezeule! Ce putea fi mai rău decât să mori de foame?

Senzaţia de foame sfâşietoare îl duse cu gândul la Trask. Acesta zăcea pe spate în lumina cenuşie a amurgului, cu un picior ţeapăn, întins până în celula lui Lloyd, iar regiunea gambei acelui picior suferise o pierdere considerabilă. Mai exact, zona cărnoasă a gambei piciorului respectiv. Se puteau recunoaşte şi nişte urme de dinţi. Lloyd ştia ai cui dinţi lăsaseră urmele respective, dar nu-şi aducea aminte decât foarte vag de momentul când se înfruptase dintr-un muşchi al lui Trask. Cu toate acestea, îl copleşiră puternice sentimente de repulsie, vină şi oroare. Se grăbi să ajungă lângă cadavru şi împinse piciorul înapoi, în celula vecină. Apoi, aruncând o privire peste umăr, asigurându-se că posesorul vocii nu se arătase încă, se întinse dincolo şi, sprijinindu-se cu obrazul de gratii, trase pantalonii lui Trask în jos, ascunzându-şi fapta.

Desigur, nu era nici un fel de grabă, dcoarece porţile cu gratii de la capătul blocului de celule erau încuiate şi, dacă nu mergea curentul, nu funcţiona nici sistemul automat de deschidere. Salvatorul trebuia să se întoarcă înapoi şi să găsească CHEIA. Nu avea nici un rost...

Lloyd scoase un mormăit când auzi pornind motorul electric ce acţiona porţile. Liniştea din blocul de celule amplifică sunetul tânguitor, care se încheie cu bine ştiutul clic-clonc! ce însoţea deschiderea lor completă.

Auzi din nou bocănitul regulat al paşilor ce se apropiau pe culoarul dintre celule.

Lloyd se întorsese la uşa celulei, după ce-l aranjase pe Trask; acum făcu involuntar doi paşi înapoi. Îşi coborî privirile spre podea, în afara celulei; ceea ce văzu mai întâi fu o pereche de cizme prăfuite de cowboy, cu vârfuri ascuţite şi tocuri tocite, şi-şi aduse instantaneu aminte că şi Poke avea o pereche la fel.

Cizmele se opriră înaintea celulei lui.

Îşi ridică încet privirile, cuprinzând în raza vizuală jeanşii tociţi şi strâmţi, lăsaţi peste cizme, centura de piele, cu cataramă de alamă (diverse semne astrologice în interiorul a două cercuri concentrice), o jachetă de jeanşi cu câte o insignă prinsă la fiecare buzunar de la piept - o fiară rânjind cu gura până la urechi pe una, un porc mort şi cuvintele CE MAI FACI, PORCIA TA? pe cealaltă.

În clipa în care Lloyd văzu, fără voie, faţa de un purpuriu închis a lui Randall Flagg, acesta urlă Bau! Vuietul străbătu întreg blocul mort de celule şi apoi se întoarse înapoi. Lloyd ţipă, se împiedică de propriile-i picioare, căzu jos şi începu să plângă.

- Stai liniştit, îl potoli Flagg. Hei, omule, totul este în regulă. Totul este absolut în regulă.

Printre suspine, Lloyd îl rugă:

- Vrei să-mi dai drumul? Te rog să-mi dai drumul. Nu vreau să păţesc ca iepurele meu, nu vreau să sfârşesc ca el, nu mi se pare cinstit, dacă nu era Poke n-aş fi făcut decât cine ştie ce găinării, te rog să-mi dai drumul, domnule, voi face orice vrei.

- Bietul de tine. Arăţi ca o reclamă pentru petrecerea unei vacanţe de vară la Dachau.

În ciuda compătimirii ce se ghicea în vocea lui Flagg, Lloyd nu se lăsa convins să-şi ridice privirile mai sus de genunchii pantalonilor nou-venitului. Ştia sigur că moare dacă se mai uită o dată la faţa aceea. Pentru că era faţa unui diavol.

- Te rog, se bâlbâi Lloyd. Te rog să-mi dai drumul. Mor de foame.

- De cât timp stai la cutie, prietene?

- Nu ştiu, îi răspunse Lloyd, ştergându-se cu degetele la ochi. De multă vreme.

- Cum se face că n-ai murit?

- Am bănuit ce va urma, se adresă Lloyd picioarelor acoperite de jeanşi, încercând să-şi adune ultimele rămăşiţe de viclenie. Mi-am păstrat mâncarea. Aşa am reuşit.

- Nu cumva te-ai servit cu o bucată din tipul ăla fin, din cealaltă celulă?

- Cum? croncăni Lloyd. Cum? Nu! Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-ţi închipui că sunt eu? Domnule, domnule, te rog...

- Piciorul lui stâng arată ceva mai subţire decât dreptul. Ăsta e singurul motiv pentru care te-am întrebat, bunul meu prieten.

- Nu ştiu nimic despre chestia asta, şopti Lloyd, tremurând ca varga.

- Dar de Fratele Şobolan ce zici? A fost gustos?

Lloyd îşi duse mâinile la ochi şi nu mai spuse nimic.

- Cum te cheamă?

Lloyd încercă să se conformeze, dar nu reuşi decât să scoată un geamăt.

- Cum te cheamă, oştene?

- Lloyd Henreid.

Se strădui să mai găsească ceva de zis, dar în mintea lui era un întreg talmeş-balmeş. Se temuse când avocatul îi comunicase că s-ar putea să ajungă pe scaunul electric, dar nici pe departe ca acum. Atât de teamă nu-i fusese în viaţa lui.

- A fost doar ideea lui Poke! strigă el. Poke ar trebui să se afle aici, nu eu!

- Uită-te la mine, Lloyd.

- Nu, şopti Lloyd, răsucindu-şi disperat ochii în toate direcţiile.

- De ce nu?

- Pentru că...

- Continuă.

- Pentru că nu cred că exişti cu adevărat, murmură Lloyd. Iar dacă exişti cu adevărat... domnule, dacă exişti cu adevărat, înseamnă că eşti diavolul în persoană.

- Uită-te la mine, Lloyd.

Neavând încotro, Lloyd îşi ridică privirile spre faţa întunecată, rânjită, ce plutea dincolo de gratii. Mâna dreaptă ţinea ridicat un obiect la înălţimea ochiului drept. Lloyd îl privi şi simţi cum îngheaţă şi dă în clocot, în acelaşi timp. Părea o piatră neagră, atât de neagră, încât ai fi zis că este făcută dintr-o răşină sau din smoală. În centrul ei era o fisură roşie, care lui Lloyd îi părea un ochi teribil, însângerat şi deschis doar pe jumătate, holbându-se la el. Flagg o răsuci apoi uşor între degete, iar fisura roşie din piatra cea întunecată arăta acum ca o... cheie. Flagg continua să întoarcă piatra între degete. Acum apărea ochiul, acum apărea cheia.

Ochiul, cheia.

Începu să fredoneze:

- Femeia mi-a adus cafea... mi-a adus şi ceai... mi-a adus şi... aproape tot ce-mi trebuia... dar nu şi cheia de la ocnă. Corect, Lloyd?

- Desigur, zise Lloyd răguşit.