Kojak se întoarse tropăind, iar Bateman îl mângâie în timp ce câinele termina din farfuria lui de aluminiu ceea ce mai rămăsese din tort.

- Ei, nu-i decât un vis, reluă Bateman. Se ridică în picioare, tresărind când îşi auzi genunchii pocnind. Dacă aş fi supus unui studiu psihanalitic, medicul respectiv ar susţine că visul exprimă teama mea inconştientă de un lider sau de nişte lideri care să ia toată porcăria de la început. Poate o teamă de tehnologie în general. Pentru că sunt ferm convins că toate societăţile noi ce vor apărea, cel puţin în Occident, se vor baza pe tehnologie. Nici n-ar fi neapărat nevoie să se întâmple astfel, dar, din păcate, suntem prinşi ca într-o cursă. Ei nu-şi vor aduce aminte - sau vor refuza să-şi aducă aminte - în ce situaţie ajunseserăm, din propria noastră vină. Râurile murdare, gaura din stratul de ozon, bomba atomică, poluarea atmosferică. Tot ce-şi vor aminti este că, odată ca niciodată, le era cald noaptea fără prea mare efort din partea lor. Vezi, pe lângă toate celelalte defecte ale mele, sunt şi un ludit. Dar visul acesta... mă torturează, Stu.

Stu nu scoase nici o vorbă.

- Gata, vreau să mă întorc, zise Bateman pe neaşteptate. Oricum, sunt pe jumătate beat şi cred că vine o furtună în după-amiaza asta.

Se duse într-o parte a poienii, de unde se întoarse, peste câteva momente, cu o roabă. Înşurubă scaunul pentru pian, îl puse înăuntru, la fel şi paleta şi răcitorul pentru picnicuri şi, peste toate celelalte, aşeză şi şevaletul, în echilibru instabil.

- Ai cărat toate astea tot drumul până aici? se miră Stu.

- Am împins roaba până ce am văzut un loc pe care am dorit să-l pictez. În fiecare zi pornesc în altă direcţie. E un exerciţiu foarte sănătos. Dacă tot mergi spre răsărit, ce-ar fi să vii cu mine la Woodsville şi să-ţi petreci noaptea la mine acasă? Putem să ducem roaba pe rând, iar în râu mai am încă un pachet de şase beri, puse la rece. Nici n-o să simţim drumul până acasă.

- De acord, spuse Stu.

- Eşti un om de treabă. Probabil că am să vorbesc tot timpul, până ajungem. East Texas, te afli pe domeniul Profesorului Limbut. Când te plictisesc, te rog să-nu spui să-mi ţin gura. N-am să mă simt jignit.

- Îmi place să ascult.

- Înseamnă că eşti unul dintre aleşii Domnului. Hai să pornim.

O luară pe 302, împingând pe rând roaba, în timp ce celălalt bea din bere. Indiferent în care dintre aceste posturi se găsea, Bateman vorbea, ţinea un monolog nesfârşit, sărind de la un subiect la altul fără pauză. Kojak sălta alături de ei. Stu asculta o vreme, apoi gândurile lui o luau razna, urmând propriile lor tangente, după care devenea din nou atent. Era neliniştit din cauza tabloului zugrăvit de Bateman, cu sute de mici enclave umane, unele cu caracter militarist, convieţuind într-o ţară în care mii de arme de distrugere în masă fuseseră lăsate la îndemâna oricui, presărate peste tot că nişte cuburi uitate de un copil neglijent. Ciudat însă, gândurile lui se întorceau mereu la visul lui Glen Bateman, la omul fără faţă căţărat pe acoperişul unei clădiri înalte - sau pe vârful unei stânei - omul cu ochi roşii, stând cu spatele la apus, privind neliniştit spre răsărit.

Se trezi puţin înainte de miezul nopţii, scăldat în sudoare, temându-se că ţipase. Dar respiraţia lui Glen Bateman, care dormea în camera vecină, era regulată şi calmă, vădit netulburată, iar pe Kojak îl vedea aţipit în hol, cu capul pe labe. Amănuntele se vedeau cu atâta limpezime în lumina crudă a lunii, încât totul căpătase un aer suprarealist.

Se trezise ridicat în coate, iar acum se lăsă pe spate pe cearşaful ud şi-şi ridică un braţ în dreptul ochilor, încercând, fără succes, să nu-şi amintească visul.

Se afla, încă o dată, la Stovington. Elder era mort. Toată lumea murise. Clădirea întreagă se transformase într-un mormânt bântuit de ecouri. Doar el rămăsese în viaţă, şi nu izbutea să găsească ieşirea. La început, încercă să-şi stăpânească teama. Mergi, nu trebuie să fugi, îşi repeta el mereu, dar în curând avea să fie nevoit să gonească. Paşii lui deveneau tot mai repezi, iar nevoia de a privi peste umăr - ca să se asigure că din spate nu venea decât efectul ecoului - devenea tot mai greu de controlat.

Trecea prin dreptul uşilor închise ale birourilor, cu nume scrise în negru pe suprafaţa albă ca laptele a geamurilor jivratc. Prin dreptul unei brancarde răsturnate. Pe lângă trupul unei asistente, cu fusta albă ridicată până la coapse, cu faţa înnegrită şi strâmbă, holbându-se către luminile fluorescente albe şi reci din tavan, asemănătoare unor tăviţc pentru cuburi de gheaţă, aşezate invers.

În cele din urmă, o rupse la fugă.

Repede, tot mai repede, uşile defilând tot mai iute pe lângă el, picioarele lui izbind linoleumul. Săgeţi portocalii scurgându-se pe pereţii imaculaţi. Semne. La început, totul părea în ordine: RADIOLOGIE şi CORIDORUL B SPRE LABORATOARE şi ACCESUL INTERZIS DINCOLO DE ACEST PUNCT CELOR CE NU POSEDĂ UN PERMIS VALABIL. Atunci se pomeni într-o cu totul altă parte a complexului, pe care n-o văzuse niciodată şi nici nu i-ar fi fost îngăduit s-o vadă. Vopseaua de pe aceşti pereţi începuse să se cojească şi să cadă. Unele lămpi fluorescente erau aprinse; altele bâzâiau ca nişte muşte prinse în plasă. O parte dintre geamurile jivrate ale uşilor erau ciobite, iar prin spărturi văzuse mobilier distrus şi trupuri surprinse de moarte în cele mai contorsionate poziţii. Sânge peste tot. Oamenii aceştia nu muriseră din cauza gripei. Oamenii aceştia fuseseră ucişi. Corpurile lor fuseseră înjunghiate, împuşcate sau lovite cu bâte, judecând după urmele oribile. Ochii lor ieşiţi din orbite se holbau în gol.

Se năpusti pe o scară rulantă blocată, coborând într-un tunel lung şi întunecos, îmbrăcat în plăci de faianţă. La celălalt capăt, întâlni alte birouri, dar, de această dată, uşile lor fuseseră vopsite în negru, de sus până jos. Săgeţile indicatoare erau de un roşu-aprins. Lămpile fluorescente bâzâiau şi pâlpâiau. Pe indicatoare se putea citi PE AICI SE AJUNGE LA URNELE DE COBALT, ARME LASER, RACHETE SIDEWINDER şi CAMERA EPIDEMIILOR. Apoi, oftând de uşurare, descoperi o săgeată ce indica un ocol de nouăzeci de grade, cu text format dintr-un singur cuvânt binecuvântat: IEŞIRE.

Dădu colţul şi descoperi uşa deschisă. Dincolo de ea se întindea noaptea dulce şi parfumată. Se năpusti spre uşă, dar chiar în momentul acela, blocându-i calea, se arătă un bărbat în bluejeanşi şi jachetă de doc. Stu încremeni, iar strigătul i se opri în gât, ca un fier ruginit. Când omul intră în raza pâlpâitoare de lumină a lămpilor, Stu remarcă umbra neagră şi rece din locul unde ar fi trebuit să i se vadă faţa: pata întunecată era punctată de doi ochi roşii şi neînsufleţiţi. Suflet nu exista, în schimb răzbătea o undă de simţ al umorului. Da, chiar asta se vedea: un soi de veselie jucăuşă şi dementă.

Omul cel întunecat întinse mâinile, iar Stu văzu că din ele picura sânge.

- Cerul şi pământul, se auzi şoptit dinspre locul gol, unde ar fi trebuit să fie faţa. Tot cerul şi pământul.

Stu se trezi.

Kojak începu acum să se tânguie şi să mârâie încet în culcuşul lui. Labele îi tresăriră în somn şi Stu îşi spuse că până şi câinii aveau vise. Visele erau un lucru perfect natural, chiar şi coşmarurile, din când în când.

Cu toate acestea, rămase treaz multă vreme, înainte de a reuşi să adoarmă la loc.

CAPITOLUL 38

ÎN TÎMP CE epidemia de gripă se potolea, se iscă o a doua epidemie, care nu dură decât vreo două săptămâni. Aceasta a avut un efect mai puternic în societăţile tehnologice, ca Statele Unite, şi mai redus în ţările subdezvoltate, ca Peru sau Senegal. În Statele Unite, cea de a doua epidemie a secerat circa şaisprezece la sută din supravieţuitorii supergripei. În Peru sau în Senegal, nu mai mult de trei la sută. Cea de a doua epidemie n-a avut un nume, pentru că simptomele au fost extrem de diferite, de la un caz la altul. Un sociolog ca Glen Bateman ar fi putut s-o numească "moarte naturală" sau "lovitura din camera de gardă". În sens strict darwinist, a fost seria finală - cea mai crudă dintre toate, ar fi putut zice unii.

Sam Tauber avea cinci ani şi jumătate. Maică-sa murise în 24 iunie la General Hospital din Murfreesboro, Georgia. Pe 25 se stinseseră tatăl şi sora lui mai mică, April, în vârstă de doi ani. La 27 iunie murise şi fratele lui mai mare, Mike, iar lui Sam nu-i rămăsese decât să se descurce de capul lui.

Sam se afla în stare de şoc încă de la decesul mamei. Umbla fără ţintă pe străzile din Murfreesboro, mâncând atunci când i se făcea foame şi plângând uneori. După o vreme încetă să mai plângă, pentru că plânsul nu-i servea la nimic. Nu-i aducea înapoi pe ceilalţi oameni. Noaptea, somnul îi era tulburat de coşmaruri, în care tata, April şi Mike mureau de nenumărate ori, cu feţele negre şi umflate, scoţând din gât un hârâit înfiorător şi sufocându-se din cauza propriei lor flegme.

La ora 9.45 în dimineaţa de 2 iulie, Sam se rătăci într-un teren cu muri sălbatici, în spatele casei lui Hattie Reynolds. Buimăcit şi cu ochii aţintiţi în gol, mersese printre tufele de mur mari aproape de două ori cât el, culegând fructele şi mâncându-le, până când buzele şi bărbia i se învineţiseră. Ţepii i se agăţau de haine şi uneori de piele, dar el aproape că nu băga de seamă. Albinele bâzâiau adormitor în jurul lui. Nu apucă să vadă capacul vechi, putrezit, îngropat pe jumătate în iarba înaltă şi plantele târâtoare. Lemnul cedă sub greutatea lui şi se crăpă cu zgomot, iar Sam plonjă cei şase metri prin puţul săpat în piatră până la fundul uscat, unde îşi fractură ambele picioare. Muri peste douăzeci şi patru de ore, în egală măsură din cauza fricii şi suferinţei, cât şi a şocului, foamei şi deshidratării.

Irma Fayette locuia la Lodi, California. Era o tânără în vârstă de douăzeci şi şase de ani, virgină, care avea o teamă morbidă de viol. Viaţa ei se transformase într-un nesfârşit coşmar după 23 iunie, când se dezlănţuise jaful în oraş, unde nu mai exista poliţie ca să-l stăvilească. Irma avea o casă mică, pe o stradă laterală; aici locuise împreună cu mama ei, până în 1985, când aceasta murise, în urma unui atac de apoplexie. Când începuseră jaful şi împuşcăturile şi urletele înfiorătoare ale bărbaţilor beţi care străbăteau în sus şi în jos străzile din centru călare pe motociclete, Irma încuiase toate uşile, apoi se ascunsese în camera de rezervă de la parter. Începând de atunci, se strecura din când în când la etaj, tăcută ca un şoricel, ca să-şi ia ceva de mâncare sau ca să meargă la toaletă.

Irmei nu-i plăceau oamenii. Dacă toată lumea de pe pământ ar fi murit, ea ar fi fost absolut fericită. Dar nu-i fusese dat să se întâmple astfel. Chiar ieri, când începuse să spere, cu prudenţă, că în Lodi nu mai rămăsese nimeni în afara ei, îl văzuse pe un beţivan şi un bădăran, un hipiot îmbrăcat într-un tricou pe care scria AM RENUNŢAT LA SEX ŞI LA BĂUTURĂ - AU FOST CELE MAI TERIBILE 20 DE MINUTE DIN VIAŢA MEA, bântuind pe stradă cu o sticlă de whisky în mână. Avea părul lung şi blond, revărsat ca o cascadă de sub şapcă până pe umeri. În centura pantalonilor strâmţi purta un pistol. Irma îl urmărise de după perdeaua de la dormitor până ce dispăruse din vedere, apoi fugise la parter şi se baricadase în camera de rezervă, ca şi cum ar fi ieşit de sub stăpânirea unei vrăji.

Nu muriseră toţi. Dacă văzuse cu ochii ei un hipiot, înseamnă că mai existau şi alţii. Că întreaga tagmă practica violul, nu avea îndoieli. Aveau s-o violeze şi pe ea. Mai devreme sau mai târziu urmau s-o găsească şi s-o violeze.

În această dimineaţă, înainte de revărsatul zorilor, se strecurase în podul casei, unde puţinele bunuri ale tatălui ei erau păstrate în cutii de carton. Părintele ei fusese marinar pe vase comerciale. O părăsise pe mama Irmei pe la sfârşitul anilor şaizeci. Maică-sa îi povestise Irmei toate amănuntele. Fusese absolut cinstită. Taică-său fusese o bestie care se îmbăta şi apoi voia să o violeze. Aşa procedau toţi. Când te căsătoreşti, asta îi dă dreptul bărbatului să te violeze ori de câte ori are poftă. Chiar şi ziua în amiaza mare. Mama Irmei rezuma întotdeauna dezertarea soţului ei în doar trei cuvinte, pe care Irma era dispusă să le aplice în cazul morţii aproape fiecărui bărbat, femei sau copil de pe faţa pământului: "Nici o pagubă."

Majoritatea cutiilor nu conţineau decât nimicuri ieftine, cumpărate prin porturi străine - Souvenir of Hong Kong, Souvenir of Saigon, Souvenir of Copenhagen. Exista şi un album cu fotografii. Majoritatea îl înfăţişau pe tatăl ei pe navă, uneori zâmbind spre aparatul de fotografiat, cu braţul petrecut pe după umerii unor alte bestii asemenea lui. Ei bine, probabil boala ce fusese denumită aici Captain Trips îl ajunsese şi pe el în locul în care fugise. Nici o pagubă.

Dar mai exista şi o casetă de lemn, prinsă în minuscule balamale din aur, iar în casetă era o armă. Un pistol calibru 45. Stătea pe un culcuş de catifea roşie, iar într-un compartiment secret de sub catifeaua roşie se găseau nişte cartuşe. Nişte cartuşe înverzite, părând acoperite cu muşchi, dar Irma spera că vor funcţiona cum se cuvine. Cartuşele erau din metal. Nu se stricau, ca laptele sau ca brânza.

Încărcă arma la lumina unicului bec acoperit cu pânze de păianjen din pod, pe urmă coborî şi-şi luă micul dejun ca oamenii, la masa ei din bucătărie. Nu avea de gând să se mai ascundă ca un şoarece în gaură. Era înarmată. Violatorii să facă bine să se ferească din calea ei.

După-amiază, ieşi pe veranda din faţă ca să citească. Cartea ei se intitula Diavolul trăieşte şi se simte bine pe Planeta Pământ. Găsise în ea lucruri crunte, dar şi vesele. Păcătoşii şi nerecunoscătorii fuseseră răsplătiţi după cum meritau, exact aşa cum scria în carte că are să se întâmple. Se stinseseră cu toţii. Cu excepţia câtorva hipioţi violatori, cu care spera să se poată răfui chiar ea. Stătea cu pistolul pregătit alături.

La ora 2, bărbatul cu plete blonde se întoarse. Era în asemenea hal de beat, încât de-abia se mai ţinea pe picioare. O văzu pe Irina şi se lumină la faţă, gândindu-se, fără îndoială, cât de norocos fusese să descopere, în cele din urmă, o "fofoloancă".

- Hei, scumpo! strigă el. N-am mai rămas decât noi doi pe lume! Cât crezi tu...

Apoi groaza i se întipări pe faţă, văzând-o pe Irma cum lasă cartea jos şi ridică pistolul.

- Hei, ascultă-mă, lasă chestia aia jos... e încărcat? Hei!...

Irma apăsă trăgaciul. Pistolul explodă, omorând-o pe loc. Nici o pagubă.

George McDougall locuia în Nyack, New York. Fusese profesor de matematică în liceu, specializat şi în recuperarea elevilor rămaşi în urmă. El şi soţia lui fuseseră catolici practicanţi, iar Harriett McDougall îi născuse unsprezece copii, nouă băieţi şi două fete. Între 22 iunie, când murise fiul lui, Jeff, în vârstă de nouă ani, din cauza a ceea ce în momentul respectiv era diagnosticat drept "pneumonie pe fond gripal" şi 29 iunie, când se stinsese Patricia, fiica lui de şaisprezece ani (care, vai, Doamne, fusese atât de tânără şi de frumoasă), de ceea ce toată lumea - adică cei care mai rămăseseră în viaţă - numea acum Gât-Gros, asistase la trecerea în nefiinţă a celor doisprezece oameni la care ţinea cel mai mult, în timp ce el rămăsese sănătos şi continuase să se simtă perfect. Obişnuia să facă bancuri, la şcoală, pe seama faptului că nu era în stare să-şi amintească numele tuturor copiilor lui, dar ordinea în care ei dispăruseră i se întipărise în memorie: Jeff pe 22, Marty şi Helen pe 23, soţia lui, Harriett, Bill şi George Jr., Robert şi Stan pe 24, Richard în 25, Danny pe 27, Frank, cel de trei ani, pe 28, şi, în cele din urmă, şi Pat - a cărei stare păruse că se ameliorează, până în ultima clipă.

George era convins că nu va scăpa cu mintea întreagă.

Începuse să facă jogging cu zece ani în urmă, sfătuit fiind de doctorul lui. Nu jucase tenis sau handbal, plătea un copil (unul dintr-ai lui, bineînţeles) să taie gazonul şi de obicei mergea cu maşina chiar şi numai până la magazinul din colţ, când îl trimitea Harriett după pâine. Te-ai cam îngrăşat, îi spusese doctorul Warner. E ca şi cum ai căra nişte plumb după tine. Nu-ţi face bine la inimă. Încearcă să alergi.

Prin urmare, îşi luase un trening şi începuse să facă jogging în fiecare scară, la început pe distanţe scurte, apoi din ce în ce mai lungi. La început se simţea jenat, convins că vecinii îl trecuseră deja la index, făcându-şi semne şi dându-şi ochii peste cap, dar după o vreme doi tipi cu care nu se ştia decât din vedere şi cu care se saluta atunci când, întâmplător, ieşeau să ude iarba în acelaşi timp, veniră la el şi-l întrebară dacă n-ar putea să alerge împreună cu el - cu cât erau mai mulţi, cu atât creştea şi siguranţa. Între timp, lui George i se alăturaseră cei doi băieţi mai mari ai lui. Curând, joggingul cuprinsese tot cartierul, tradiţia păstrându-se chiar dacă li se alăturau mereu alţi oameni, iar alţii renunţau.

Continua să alerge şi acum, după ce toţi ceilalţi dispăruseră. În fiecare zi. Patru ore. Nu reuşea să scape de ideea că va înnebuni decât atunci când alerga, urmărind numai cadenţa pantofilor de tenis pe trotuar, balansul braţelor şi respiraţia regulată şi iute. Nu putea să se sinucidă, pentru că, fiind catolic, ştia că sinuciderea este un păcat capital şi că Dumnezeu îi lăsase viaţa cu un scop anume. Prin urmare alerga. Ieri făcuse jogging aproape şase ore, până ce i se tăiase respiraţia şi i se făcuse greaţă din cauza epuizării. Avea cincizeci şi unu de ani, nu mai era tânăr, ştia că nu-i face bine să alerge atât de mult, dar gândind dintr-un alt unghi de vedere, mai important pentru el, era unicul lucru care îi părea să mai aibă vreun sens.

În această dimineaţă se trezise în zori, după o noapte în care nu dormise aproape deloc (gândul care i se sucea perpetuu în minte era: Jeff-Marty-Helen-Harriett-Bill-George-Junior-Robert-Stanley-Richard-Danny-Frank-Patty-şi-eu-credeam-că-se-face-bine), şi-şi puse treningul. Ieşi din casă şi începu să alerge pe străzile pustii din Nyack, simţind uneori sub tălpi cioburi, sărind peste un televizor ce zăcea sfărâmat pe asfalt, străbătând cartierele de locuinţe unde toate ferestrele avea transperantele trase şi pe lângă accidentul acela oribil, cu trei maşini făcute armonică, de pe Main Street.

La început alergă în ritm normal, dar apoi simţi nevoia să fugă tot mai repede, ca să-şi poată lăsa gândurile în urmă. Trecu de la alergarea uşoară la alergare, apoi începu să fuga şi în cele din urmă sprintă - un bărbat de cincizeci şi unu de ani, cu părul încărunţit, într-un trening cenuşiu, cu pantofi albi de tenis, gonind pe străzile pustii ca şi cum l-ar fi urmărit toţi diavolii din iad. La ora 11.15 suferi o tromboză coronariană masivă şi se prăbuşi mort la intersecţia dintre străzile Oak şi Pine, în apropierea unei guri de incendiu. Expresia de pe figura lui aducea foarte mult cu aceea de recunoştinţă.