Ţipă. Şi încă o dată. Apoi rămase să tremure, cu trupul înfierbântat şi ud din cap până în picioare, cu ochii ieşiţi din cap. Instantaneu, esofagul i se închise la loc şi începu din nou să se lupte pentru fiecare gură de aer. Trupul îi era zgâlţâit de frisoane din ce în ce mai violente.
- Am ştiut eu c-ai să te răcoreşti! îi aruncă vesel bărbatul pe care el îl cunoştea sub numele de Richard Fry, punând găleata jos, cu zgomot. Am ştiut la fix că are să-ţi facă bine, şefule! Mi se cam cuvin nişte mulţumiri, din câte-mi fac eu socoteala. Ai de gând să-ţi arăţi recunoştinţa? Nu poţi vorbi? Nu? Însă eu sunt convins că în inima ta vorbeşti. IIIGAAAAA!
Făcu un salt în aer, la fel ca Bruce Lee într-un film de lupte kung-fu, cu genunchii depărtaţi, părând să rămână suspendat deasupra lui Kit Bradenton pentru o fracţiune de secundă, ca şi apa, umbra lui stăruind ca o pată pe pieptul pijamalei ude a lui Bradenton, iar acesta protestă stins. Fry ateriză apoi cu genunchii de o parte şi alta a cuştii toracice, punctul în care i se întâlneau coapsele rămânând deasupra pieptului lui Bradenton, la doar câţiva centimetri; figura lui diabolică avea asupra obrajilor lui Bradenton efectul unei torţe din cele folosite la luminarea beciurilor, în romanele gotice.
- A trebuit neapărat să te trezesc, bărbate, zise Fry. N-am vrut să-ţi iei zborul fără să mai apuc să discut puţin cu tine.
- ... Dă... dă... dă-te jos...
- Uite ce este, eu nu stau pe tine, omule. Pur şi simplu sunt suspendat deasupra ta. La fel ca şi vasta lume invizibilă.
Bradenton, cuprins de o frică agonică, nu mai era în stare decât să gâfâie, să tremure şi să-şi ferească ochii de faţa aceea dementă, sucindu-şi privirile cu disperare în toate direcţiile.
- Trebuie să stăm de vorbă despre ace, brice şi aplice şi dacă albinele au sau nu dinţi. Precum şi despre actele pe care trebuia tu să mi le pregăteşti, despre maşină şi cheile acelei maşini. Am fost prin garaj şi acolo nu era decât o camionetă marca Chevy, care ştiu că este a ta, Popo-Kitty, ei, ce-ai de zis?
- ... Ăla... actele... nu pot... vorbi.
Înghiţi cu un efort teribil o gură de aer. Dinţii îi clănţăniră mărunt, sunetul amintind de acela al unor păsări mici dintr-un copac.
- Fă bine şi vorbeşte, spuse Fry, înălţându-şi ambele degete mari. La fel ca degetele lui, aveau încheieturi duble, ceea ce-i permitea să le mişte în nişte poziţii şi unghiuri care contraziceau orice lege a biologiei şi fizicii. Că de nu, am să-ţi scot ochii să mi-i pun de breloc, iar tu o să tropăi prin iad cu un câine din ăia pentru orbi după tine.
Îşi repezi degetele mari spre ochii lui Bradenton, iar acesta se lipi de pernă, disperat şi neajutorat.
- Dacă-mi spui, continuă Fry, am să-ţi las pilulele de care ai nevoie. De fapt, am să te ajut să te ridici, ca să le poţi înghiţi. Ai să te pui pe picioare, omule. Pilulele alea te fac bine de orişice.
Lui Bradenton, care dârdâia de frig şi de frică, în egală măsură, cuvintele îi ieşiră cu greu printre fălci.
- Actele... pe numele de Randall Flagg. În bufetul velş de la parter. Sub... hârtia de pe fundul sertarului.
- Şi maşina?
Bradenton se sforţa nebuneşte să gândească. Îi cumpărase oare omului acesta o maşină? Lucrurile astea rămăseseră undeva, la distanţă enormă, iar între ele şi momentul prezent se inter-puseseră flăcările delirului, care, din câte se părea, dăunaseră proceselor lui mintale, arseseră bănci întregi de amintiri. Porţiuni întregi din trecutul lui se transformaseră în grămezi informe de sârme topite şi relee arse. În locul automobilului despre care voia să ştie omul ăsta infernal, în minte îi răsări imaginea primei lui maşini, un Studebaker model 1953 cu bot rotund, pe care îl vopsise în roz.
Fry îşi aşeză cu blândeţe o mână peste gura lui Bradenton, iar cu cealaltă îi strânse nările. Bolnavul începu să se încovoaie sub el. Gemete stinse se strecurau pe lângă palmele lui Fry. Acesta îl lăsă din nou liber şi îi spuse:
- Acum ţi-aduci aminte?
Straniu, dar gestul brutal îl ajutase cu adevărat.
- Maşina..., începu el, apoi gâfâi ca un câine. Lumea dansă în jurul lui, apoi îşi recăpătă imobilitatea şi fu în stare să continue. Maşina e parcată... în spatele benzinăriei Conoco... chiar la marginea oraşului. Pe US 51.
- La nord sau la sud de oraş?
- Su... su...
- Da, domnule! Am înţeles. Mergi mai departe.
- Acoperită cu o prelată. Biuu... Biuu... Buick. Talonul este pus pe coloana de direcţie. Completat pe... Randall Flagg.
Începu iarăşi să respire cu greu, incapabil să mai spună sau să mai facă ceva, holbându-se cu speranţă idioată la Fry.
- Cheile?
- Covor. Dedesubt.
Fry puse capăt dialogului, lăsându-se cu toată greutatea peste pieptul lui Bradenton. Se aşeză confortabil, ca şi cum s-ar fi întins pe o pernă moale, acasă la un prieten; bolnavul nu mai putea acum respira deloc. O dată cu expiraţia finală, pronunţă şi ultimul lui cuvânt:
- ... rog...
- Şi îţi mulţumesc, îl asigură Richard Fry/Randall Flagg cu un zâmbet afectat. Urează-mi noapte bună, Kit.
Fiindu-i imposibil să vorbească, Kit Bradenton îşi roti globii albi ai ochilor în orbitele lor umflate.
- Să nu mă judeci aspru, îi şopti bărbatul cel întunecat. Chestia este că trebuie să ne grăbim. Carnavalul se deschide devreme. Dau drumul la toate panaramele, la încercarea Puterii şi la Roata Norocului. Iar asta este noaptea mea norocoasă, Kit. Simt. O simt prea bine. Aşa că trebuie să ne grăbim.
După ce străbătu cei peste doi kilometri până la benzinăria Conoco, ceasul arăta 3.15 dimineaţa. Vântul bătea mai tare, vuind pe drumurile pustii, pe care nu întâlnise decât cadavrele a trei câini şi al unui bărbat. Omul respectiv purta uniformă. Deasupra lui, stelele străluceau cu putere, ca nişte scântei iscate pe carapacea întunecată a universului.
Prelata ce acoperea Buickul fusese bine fixată cu ţăruşi în pământ, iar vântul umfla pânza ca pe un balon. După ce Flagg scosese ţăruşii, prelata fu luată de vârtej şi purtată în noapte, ca o fantomă mare şi fumurie, dispărând spre răsărit. Dar problema era încotro trebuia el s-o apuce?
Rămăsese în apropierea Buickului, model 1975, care se prezenta însă ireproşabil (maşinile aveau aici condiţii foarte bune: umiditatea fiind redusă, rugina pătrundea cu greu în tablă), adulmecând noaptea de vară ca un coiot. Aerul era amestecat cu parfumul specific deşertului, pe care nu-l simţi cu adevărat decât noaptea. Buickul era unica piesă întreagă în mijlocul unui cimitir de maşini desfăcute în bucăţi, aducând aminte de monoliţii din Insula Paştelui, în tăcerea tulburată doar de vânt ce domnea în jur. Un bloc motor. O axă care semăna cu halterele acelea mici pe care le folosesc culturiştii. O grămadă de anvelope, tocmai potrivite ca vântul să scoată din ele efecte de claxon. Un parbriz crăpat. Şi câte şi mai câte.
Scenele de genul acesta îi ieşeau cel mai bine. Orice bărbat îl poate juca pe Iago în astfel de clipe.
Se depărtă de Buick şi-şi trecu mâna peste capota neregulată a ceea ce părea să fi fost odinioară un Mustang.
- Hei, Cobră mică, nu ştii c-ai să-i laşi pe toţi cu gura căscată?... cântă el încetişor.
Lovi un radiator cu cizma lui prăfuită şi dezvălui un cuib de bijuterii ce scânteia potolit, ca un foc stins. Rubine, smaralde, perle de dimensiunea unor ouă de raţă, diamante a căror lumină se lua la întrecere cu aceea a stelelor. Pocni din degete în direcţia lor. Dispărură. Dar el încotro să se ducă?
