- Să-l înmormântez pe taică-meu, răspunse ea încet.
- Vai... desigur. Aruncă o privire, apoi îi vorbi foarte repede. Uite ce este, cu am de gând să plec de aici. Adică din Ogunquit. Dacă mai stau mult, sunt sigur că înnebunesc cu adevărat. Fran, de ce nu vii cu mine?
- Unde?
- Nu ştiu. Nu ştiu încă.
- Bine, dacă-ţi vine în minte un loc anume, treci pe-aici şi spune-mi şi mie.
Harold se lumină la faţă.
- Foarte bine, aşa voi face. Vezi... de fapt, e vorba de...
Se retrase încet, apoi începu să coboare treptele verandei ca în transă. Cizmele lui cele noi luceau în soare. Fran îl urmărea cu un soi de amuzament amestecat cu tristeţe.
Îi făcu semn cu mâna chiar înainte de a se sui la volanul maşinii. Fran îi răspunse ridicând braţul. Maşina o porni în marşarier cu o smucitură deloc profesională, apoi parcurse aleea în salturi. Se abătu spre stânga, strivind sub roţi nişte straturi cu florile Carlei, şi fu cât pe ce să intre în şanţul podeţului, înainte de a ajunge pe drum. După aceea claxonă de două ori şi porni. Fran aşteptă până ce dispăru, pe urmă se întoarse în grădina tatălui ei.
După ora 4, Frannie intră în casă şi urca la etaj, trăgându-şi cu greu picioarele şi făcând un efort de voinţă pentru fiecare pas. Avea o durere surdă în tâmple şi la frunte, din cauza căldurii, a extenuării şi a stării de încordare. Îşi zisese să mai aştepte încă o zi, dar atunci lucrurile ar fi stat şi mai rău. Ţinea sub braţ cea mai bună faţă de masă din damasc a mamei ei, pe care o păstra pentru musafiri.
Nu mergea atât de bine pe cât sperase, dar în nici un caz atât de rău pe cât se temuse. Avea muşte pe chip, care aterizau, îşi frecau picioruşele păroase din faţă, apoi porneau din nou în zbor, iar pielea lui căpătase o nuanţă întunecată, dar era oricum atât de bronzat de la lucrul în grădină, încât de-abia dacă se băga de seamă... dacă voiai cu tot dinadinsul să nu bagi de seamă, adică. Din fericire însă nu exista nici un miros, iar de lucrul acesta se temuse cel mai mult.
Patul dublu în care se sfârşise era cel pe care-l împărţise cu soţia lui ani la rând. Întinse faţa de masă pe jumătatea de pat a Carlei, în aşa fel încât atingea cu marginea braţul, şoldul şi piciorul tatălui ei. Apoi, înghiţindu-şi un nod (durerea din cap o simţea tot mai rău), se pregăti să rostogolească trupul peste linţoliu.
Peter Goldsmith purta una dintre pijamalele lui în dungi, iar acest lucru i se păru îngrozitor de neplăcut, dar nu era nimic de făcut. Nu suporta nici măcar gândul de a-l dezbrăca şi îmbrăca apoi din nou.
Oţelindu-şi inima, îl prinse de braţul stâng - care era dur şi greu ca o piesă de mobilă - şi-l împinse, rostogolindu-l. În timp ce făcea aceasta, din corp se auzi un nesfârşit şi hidos râgâit, o eructaţie ce părea să nu se mai sfârşească, vibrându-i în gâtlej ca şi cum acolo s-ar fi adăpostit o lăcustă, trezită acum deodată la viaţă în tunelul acela întunecat.
Frannie scoase un ţipăt, încercă să se îndepărteze şi răsturnă noptiera. Pieptenii şi periile, lui, ceasul deşteptător, o mică piramidă de mărunţiş, nişte ace de cravată şi butoni de cămaşă căzură zornăind pe podea. Acum se simţea şi mirosul, o duhoare gazoasă şi putredă, iar în clipa aceea se răspândi şi ultima urmă din ceaţa ce-o învăluise şi-o protejase, iar adevărul i se înfăţişă cu limpezime. Căzu în genunchi şi-i prinse capul în mâini, jelindu-l. Înţelesese că nu înmormânta cine ştie ce păpuşă de dimensiunile unui om matur; îl ducea la mormânt pe tatăl ei, iar ultimul, absolut ultimul lui semn omenesc era chiar mirosul acela intens ce plutea acum în aer. Şi care va dispărea în scurt timp.
Lumea deveni cenuşie şi până şi sunetul propriei ei dureri, hohotul continuu al plânsului, începu să i se pară că vine de la distanţă, ca şi cum cu totul altcineva ar fi scos suspinele acelea, poate una dintre femeile mărunte, în straie întunecate, pe care le vezi la jurnalele de ştiri. Trecu multă vreme, n-ar fi fost în stare să spună exact cât, până începu să-şi revină încetul cu încetul, cu gândul la ce mai avea de făcut. Era vorba despre lucruri pe care înainte n-ar fi îndrăznit să creadă că le-ar putea împlini.
Puse din nou mâna pe el şi-l întoarse. Din trupul lui ieşi încă un râgâit, de această dată mai scurt şi mai slab. Îl sărută pe frunte.
- Te iubesc, tăticule, zise. Te iubesc, Frannie te iubeşte.
Lacrimile căzute din ochii ei străluceau pe obrajii bărbatului. Îi scoase pijamaua şi-l îmbrăcă în cel mai bun costum al lui, fără a ţine cont de junghiul din spate, de durerea din grumaz şi din braţe, când ridică pe rând fiecare parte a trupului inert şi greu, ca să le introducă, apoi, în haine. Îi propti sub cap două volume din Cartea cunoaşterii ca să-i poată lega cravata cum se cuvine. În sertarul de jos, sub ciorapi, descoperi medaliile lui din armată - Purple Heart, medaliile pentru bună purtare, tresele din campanie... şi Bronze Star, pe care o obţinuse în Coreea. I le prinse la rever. Aduse de la baie Johnson's Baby Powder şi-i pudră gâtul şi mâinile. Mirosul dulce al prafului, care-i evoca atâtea amintiri, o făcu să plângă iarăşi. Pielea ei strălucea de sudoare, iar sub ochi îi apăruseră cearcăne negre, era epuizată.
Împături faţa de masă peste el, luă trusa de cusut a mamei ei şi cusu marginile. Dublă şi triplă cusătura. Apoi, gâfâind din greu, izbuti să aşeze trupul pe podea încet, fără să-l scape. Se odihni, pe jumătate leşinată de efort. Când simţi că poate continua, ridică partea de sus a trupului, îl trase până la capătul treptelor, iar pe urmă, cât mai grijuliu cu putinţă, coborî cadavrul până la parter. Se opri încă o dată, cu răsuflarea tăiată. Durerile ascuţite din cap erau acum aproape de nesuportat.
Târî trupul neînsufleţit prin hol, traversă bucătăria şi ieşi în verandă. Coborî cu povara treptele verandei. Atunci trebui să se odihnească iarăşi. Asupra pământului se aşternuse lumina aurie a amurgului. Se lăsă jos, doborâtă, aşezându-se alături de el, cu fruntea sprijinită de genunchi, legănându-se înainte şi înapoi şi plângând. Păsările ciripeau. În cele din urmă, reuşi să-l ducă până în grădină.
Într-un târziu, treaba era terminată. În clipa în care ultimele bucăţi de gazon fuseseră aşezate la locul lor (le potrivise stând în genunchi, ca şi cum ar fi jucat un joc de puzzle) ceasul arăta 8.45. Se murdărise. Doar pielea din jurul ochilor rămăsese de culoare albă; zona aceea fusese spălată de lacrimi. Mergea clătinându-se, de obosită ce era. Şuviţele de păr i se lipeau pe obraji.
- Te rog să fii pe pace, tăticule, murmură ea. Te rog.
Duse cazmaua înapoi în atelier şi-o aruncă înăuntru cu indiferenţă. Trebui să se oprească de două ori până să urce cele şase trepte ce duceau spre veranda din spate. Traversă bucătăria fără să aprindă luminile, îşi aruncă din picioare pantofii uşori, înainte de a intra în salon. Se aruncă pe canapea şi adormi de îndată.
În vis urca din nou scările şi se ducea la tatăl ei, ca să-şi îndeplinească datoria şi să-l îngroape cu toată cuviinţa. Dar când pătrunse în încăpere, faţa de masă acoperea deja trupul, iar sentimentul ei de durere, de pierdere ireparabilă, se transformă în altceva... asemănător cu teama. Traversă fără voie încăperea întunecată, dorindu-şi deodată să fugă de acolo, fiind însă incapabilă să-şi oprească înaintarea. Faţa de masă lucea spectral, înspăimântător, şi atunci înţelese:
Sub ea nu se afla tatăl ei. Iar ceea ce se afla acolo nu era mort.
Ceva - cineva - plin de o viaţă infernală şi de o voie bună hidoasă se afla acolo; şi-ar fi dat chiar şi viaţa numai să nu fie silită să tragă pânza dar... nu putea... să-şi oprească paşii.
Mâna ei se întinse, pluti asupra feţei de masă - şi o trase dintr-o singură mişcare.
Rânjea, însă faţa nu i-o putea vedea. Rânjetul acela teribil păru să sufle spre ea un val de frig şi indiferenţă. Nu, nu reuşea să-i distingă trăsăturile, în schimb vedea darul pe care îngrozitorul spectru îl adusese pentru copilul ei nenăscut încă: un umeraş contorsionat.
Ea fugi, fugi din cameră, fugi din vis, urcă, ieşind la suprafaţă pentru scurt timp...
Ieşind pentru scurtă vreme la suprafaţă, în întunericul de la ora 3 noaptea din salon, cu trupul plutind deasupra spumei unui vis, vis care deja se destrăma şi se deşira, lăsând în urma lui doar senzaţia unei sentinţe, aidoma gustului rânced pe care ţi-l lasă în gură cine ştie ce mâncare stricată. În clipa dintre somn şi trezie, îi veni gândul acesta: Este el, chiar el, Momâia Ambulantă, bărbatul fără faţă.
Apoi adormi din nou şi de această dată nu visă nimic, iar când se trezi, a doua zi de dimineaţă, nu-şi mai aminti visul. Dar, gândindu-se la copilul din pântecele ei, fu cuprinsă imediat de sentimentul nestăpânit că trebuie să apere fiinţa aceea cu orice preţ, sentiment care o surprinse şi chiar o sperie puţin prin profunzimea şi forţa lui.
CAPITOLUL 29
ÎN ACEEAŞI SEARĂ, în timp ce Larry Underwood dormea cu Rita Blakemoor, iar Frannie Goldsmith dormea singură, visându-şi visul ei sinistru, Stuart Redman îl aştepta pe Elder. Îl aştepta de trei zile - dar în seara respectivă Elder nu avea să-l mai dezamăgească.
În data de 24, la puţin timp după prânz, Elder şi doi asistenţi medicali veniseră şi-i luaseră televizorul. Asistenţii îl scoseseră din încăpere, în timp ce Elder stătea prin preajmă, ţinându-şi revolverul (frumos împachetat într-o pungă din plastic) îndreptat asupra lui Stu. În momentul respectiv însă, Stu nu-şi mai dorea şi nici nu mai avea nevoie de aparat - de fapt nu făcea decât să-l scutească de o groază de tâmpenii confuze. Tot ce mai avea de făcut era să stea la fereastra lui zăbrelită şi să se uite în jos, la oraşul de pe malul apei. Cum zice şi cântecul, "N-ai nevoie de meteorolog ca să ştii dincotro bate vântul."
Fumul nu mai ieşea în valuri pe coşurile fabricii de textile. Peticele multicolore şi vârtejurile de vopsele din undele râului dispăruseră, iar apele curgeau acum limpezi şi curate la vale. Majoritatea maşinilor, ce păreau, la distanţa de la care le observa el, nişte jucării strălucitoare, dispăruseră din parcarea fabricii, pentru a nu se mai întoarce. Ieri, 26, pe şosea nu mai trecuse decât rareori câte o maşină, iar cei câţiva şoferi se văzuseră siliţi să facă slalom printre automobile încremenite, ca schiorii printre porţi. Serviciile speciale nu se prezentaseră să înlăture epavele.
Centrul oraşului părea total pustiu, oferindu-se privirilor lui ca o hartă în relief. Ceasul din turn, care măsurase orele cât stătuse întemniţat aici, se oprise la ora 9, în dimineaţa asta, când micul cântec ce preceda bătăile trenase, apoi sunase ciudat, ca venind de undeva, dintr-o cutie muzicală scufundată sub apă. Un incendiu izbucnise la ceea ce părea să fie o cafenea sau poate un magazin, imediat în afara oraşului. Arsese în draci toată după-amiaza, fumul negru pătase cerul albastru, dar nici o maşină de pompieri nu-şi făcuse apariţia ca să-l stingă. Dacă respectiva clădire n-ar fi fost amplasată în mijlocul unei parcări acoperite cu asfalt, jumătate de oraş ar fi fost mistuită de flăcări, din câte socotea Stu. Ruinele încă mai fumegau, deşi în timpul după-amiezei plouase puţin.
Stu îşi zicea că, în ceea ce-l priveşte, ultimul ordin al lui Elder era să fie lichidat - de ce nu? În curând nu va fi decât un cadavru, pentru că aflase micul lor secret. Fuseseră incapabili să găsească un tratament sau să descopere în ce fel structura organismului său se deosebea de a tuturor celor care sucombaseră. Gândul că nu vor rămâne decât foarte puţini cărora să le poată comunica secretul respectiv nu intrase probabil vreodată în socotelile lor. Se simţea ca o frunză-n vânt, ţinut sub cheie de o ceată de găozari nervoşi.
Stu era convins că un erou dintr-un program de televiziune sau dintr-un roman ar fi născocit o cale de scăpare, ce naiba, poate chiar nişte oameni în carne şi oase ar fi fost în stare de asta, dar el nu se număra printre ei. În cele din urmă, lăsându-se cuprins de un soi de resemnare temătoare, ajunsese la concluzia că singurul lucru ce-i rămânea de făcut era să-l aştepte pe Elder, pregătindu-se cât mai bine cu putinţă pentru momentul respectiv.
Elder reprezenta cea mai limpede dovadă că instalaţia în care se afla fusese penetrată de ceea ce asistenţii denumeau uneori "Blue" sau, alteori, "supergripă". Cei din jur îi spuneau doctorul Elder, dar de fapt nu era medic. Părea de vreo cincizeci şi cinci de ani, avea ochi duri şi lipsiţi de umor. Nici unul dintre doctorii dinaintea lui Elder nu simţiseră nevoia să ţină o armă îndreptată asupra lui. Elder îl speria pe Stu, deoarece cu un asemenea om nu te puteai înţelege raţional şi nici nu-ţi puteai pleda cauza în faţa lui. Elder aştepta ordine. Iar când le primea, le executa. El făcea parte din categoria purtătorilor de lance, versiunea tip armată a ucigaşului mafiot, prin mintea căruia nu avea să treacă niciodată gândul de a examina ordinele prin prisma evenimentelor în curs de desfăşurare.
