Cu trei ani în urmă, Stu cumpărase o carte cu titlul Watership Down, ca s-o trimită unui nepot de-al lui din Waco. Scosese o cutie în care să pună cartea şi atunci, din cauză că detesta împachetatul cadourilor chiar mai mult decât cititul, deschisese la prima pagină, cu gândul s-o răsfoiască puţin şi să vadă despre ce este vorba. Citise prima pagină, apoi următoarea... după care fusese fermecat cu totul. Rămăsese treaz toată noaptea, bând cafele, fumând şi citind cu nesaţ, aşa cum păţesc cei ce nu sunt prea obişnuiţi să citească din pură plăcere. Ce să vezi, toată chestia s-a dovedit a fi despre iepuri. Cele mai proaste şi mai laşe animale ale Domnului... dar individul care a scris cartea âceca i-a făcut să pară altfel. Până la urmă, chiar prindeai drag de ei. Povestea era nemaipomenită, iar Stu, care citea cu viteza melcului, o termină peste două zile.
Lucrul care i se întipărise cel mai bine în minte din întreaga carte fusese un cuvânt: prostraţie sau "încremenire", pur şi simplu. Îl înţelesese de la bun început, pentru că văzuse o mulţime de animale încremenite la viaţa lui, iar pe câteva le şi călcase, pe şosea. Un animal cuprins de o asemenea stare se ghemuieşte în mijlocul drumului, cu urechile date pe spate şi urmărind cum se apropie maşina, incapabil să fugă din calea morţii iminente. Un cerb ar putea fi făcut să încremenească aprinzându-i pur şi simplu o lanternă în ochi. Ratonilor le vine de hac muzica puternică, iar papagalii încremenesc dacă le baţi ritmic în colivie.
Elder îi transmitea aceeaşi senzaţie lui Stu. Era suficient să-l privească în ochii de un albastru pal ca să simtă cum i se scurge din vine ultima picătură de voinţă. Neîndoios, Elder nici n-ar fi avut nevoie de pistol ca să-l lichideze. Probabil făcuse cursuri de karate, de kick-boxing şi învăţase tot soiul de fente murdare. Ce şanse avea el în faţa unui asemenea om? Era suficient să se gândească la Elder pentru ca voinţa lui să se topească. Încremenea. Era un cuvânt care definea foarte bine o stare de spirit foarte neplăcută.
La puţin timp după ora 10 seara, lumina roşie de deasupra uşii se aprinse, iar Stu se simţi cuprins de un val de transpiraţie pe braţe şi pe faţă. Aşa păţea ori de câte ori se aprindea lumina purpurie, pentru că odată şi odată Elder tot avea să-şi facă apariţia singur. Şi avea să fie singur pentru că nu-şi dorea martori. Pe undeva trebuia să existe un crematoriu în care să fie arse victimele epidemiei de gripă. Elder avea să-l arunce înăuntru. Ca pe un sac. Pentru ca nimic să nu tulbure ordinea.
În uşă apăru Elder. Singur.
Stu stătea pe patul de spital, cu o mână sprijinită de spătarul scaunului. La vederea lui Elder, senzaţia aceea de greaţă, de acum familiară, i se instală în stomac. Se simţi împins să reverse un torent de rugăminţi, cu toate că ştia prea bine că demersul lui n-avea să-i servească la nimic. În spatele feţei ghicite dincolo de vizorul transparent al costumului alb nu se putea citi vreo urmă de milă.
Acum lucrurile i se păreau extrem de limpezi, pline de culoare, derulându-se la o viteză redusă. Aproape îşi putea auzi ochii rotindu-se încet în lichidul ocular, în timp ce urmărea mişcarea lui Elder prin încăpere. Prin costumul lui strâmt se putea vedea că este un tip agil şi puternic. Gaura de la capătul ţevii revolverului din mâna lui părea mare cât o gură de tunel.
- Cum te simţi? se interesă Elder.
Chiar şi prin microfonul cel mic, Stu putea distinge că Elder vorbea pe nas. Elder era bolnav.
- La fel, spuse Stu, surprins de faptul că vocea nu-i şovăia. Ia zi, când ies de aici?
- Curând, îl asigură Elder. Arma lui era oarecum îndreptată în direcţia lui Stu, nu chiar spre el, dar nici neapărat într-altă parte. Apoi se auzi un strănut înăbuşit dinspre el. Nu eşti prea vorbăreţ, nu-i aşa?
Stu ridică din umeri.
- Aşa-mi place să fie un bărbat, zise Elder. Ăia buni de gură sunt cei mai mari fricoşi şi plângăcioşi. Domnule Redman, acum douăzeci de minute am primit instrucţiuni în legătură cu dumneata. Nu este vorba de nişte ordine prea grozave, dar cred c-ai să te descurci.
- Ce fel de ordine?
- Ei bine, mi s-a ordonat să...
Stu privi cu interes pe lângă umărul lui Elder, către pragul înalt şi nituit al uşii cu ecluză pneumatică.
- Isuse Cristoase! exclamă el. Ăla-i un afurisit de şobolan, ce fel de instituţie serioasă mai e şi asta, cu şobolani în ea?
Elder se răsuci pe călcâie, iar Stu fu atât de surprins de succesul neaşteptat al stratagemei lui, încât pentru o fracţiune de secundă rămase ţintuit. Apoi se lăsă să alunece din pat şi prinse spătarul scaunului cu ambele mâini, chiar în clipa când Elder se pregătea să se întoarcă. Elder holbase ochii şi părea alarmat. Stu ridică scaunul deasupra capului, înaintă un pas şi izbi cu toată forţa pe care i-o dădea statura lui masivă.
- Întoarce-te la locul tău! îi strigă Elder. Să nu cumva...
Scaunul îl lovi cu putere în braţul drept. Arma se declanşă, dezintegrând punga de plastic, iar glonţul ricoşă din podea. Revolverul căzu apoi pe jos, unde bubui încă o dată.
Stu se temu că nu va avea prilejul să-i aplice mai mult de o lovitură înainte ca Elder să-şi revină. Îşi puse în gând să profite cât mai mult de ocazie. Îşi luă avânt în stilul marelui jucător de baseball Henry Aaron. Elder încercă să-şi ridice braţul fracturat, dar fără succes. Picioarele scaunului se sfărâmară în cască, iar vizorul din plastic transparent se făcu ţăndări, rănind ochii şi faţa lui Elder, care scoase un ţipăt şi se prăbuşi pe spate.
Apoi se întoarse şi o porni în patru labe după arma ce zăcea pe covor. Stu ridică scaunul pentru ultima oară, ţintind de această dată ceafa lui Elder. Acesta îşi pierdu cunoştinţa. Gâfâind, Stu se aplecă şi apucă revolverul. Se trase deoparte şi ţinti către trupul întins pe burtă, dar Elder nu mai mişca.
Timp de câteva secunde, îl tortură un gând de coşmar: dar dacă Elder nu primise ordin să-l ucidă, ci să-l elibereze? Dar asta n-avea nici o noimă, nu? Dacă ar fi primit ordinul să-i dea drumul, ce rost ar mai fi avut toată poliloghia aia despre oamenii fricoşi şi plângăcioşi? Altfel de ce-ar fi zis că ordinele nu sunt "prea grozave"?
Nu, Elder fusese trimis aici ca să-l execute.
Tremurând ca varga, Stu cercetă trupul inert. Dacă Elder s-ar ridica acum, îi trecu prin minte lui Stu, nu l-ar nimeri cu cele cinci gloanţe rămase, chiar de la o distanţă atât de mică. Dar Elder nu avea să se mai ridice, după părerea lui. Niciodată. Pe neaşteptate, se simţi năpădit de o asemenea dorinţă să iasă de acolo cât mai iute cu putinţă, încât fu tentat să se năpustească pe uşă, indiferent ce avea să găsească dincolo de ea. Stătuse închis aici mai bine de o săptămână şi nu-şi dorea decât să respire aer proaspăt, iar apoi să plece departe, cât mai departe de locul acesta infernal.
Însă trebuia să procedeze cu precauţie.
Stu se apropie de ecluza pneumatică, pătrunse înăuntru şi apăsă un buton pe care scria RECICLARE. O pompă de aer intra în funcţiune şi, nu după multă vreme, se deschise uşa din afară. Dincolo de ea nu era decât o încăpere mică, mobilată doar cu un birou. Pe birou se afla un mic teanc de fişe medicale şi... hainele lui. Cele pe care le purtase îrt avion, în zborul de la Braintree la Atlanta. Degetul îngheţat ai fricii îl atinse iarăşi. Fără îndoială, lucrurile ar fi fost arse în crematoriu, alături de el. Fişele şi hainele lui. Adio, Stuart Redman. Stuart Redman ar fi devenit o nonpersoană. De fapt...
Auzi un zgomot uşor din spate; Stu se răsuci repede. Elder se apropia de el şovăitor, frânt din mijloc, cu braţele bălăbănindu-se dezordonat. Un ciob ascuţit din plastic i se înfipsese în ochiul prelins. Elder zâmbea.
- Nu te mişca, zise Stu.
Ridică arma şi ţinti cu ambele mâini - şi totuşi ţeava tremura.
Elder nu dădea nici un semn că ar auzi. Se apropia tot mai mult.
Tresărind, Stu apăsă trăgaciul. Pistolul i se smuci în mână, iar Elder se opri în loc. Zâmbetul i se transformase în grimasă, de parcă ar fi fost cuprins brusc de o durere de stomac. Pe pieptul costumului său alb apăruse un mic orificiu. Se opri în loc, se clătină, apoi se prăbuşi cu capul înainte. O clipă, Stu îl contemplă, îngheţat, apoi intră, poticnindu-se, în încăperea unde efectele sale personale se găseau îngrămădite pe birou.
Încercă uşa de la celălalt capăt al biroului şi o deschise. Dincolo de ea se vedea un hol luminat de becuri fluorescente palide. Cam la jumătatea distanţei până la lifturi fusese abandonată o targă pe roţi, în dreptul a ceea ce era, probabil, camera de gardă a asistenţilor. Auzi un geamăt stins. Cineva tuşea strident şi sacadat, aparent fără sfârşit.
Se întoarse în cameră, îşi adună hainele şi şi le puse sub braţ. Apoi ieşi, închise uşa în spatele lui şi o porni pe culoar. Simţea cum mâna îi transpiră pe patul revolverului lui Elder. Ajuns în dreptul tărgii, privi în spatele lui, descumpănit din cauza liniştii şi a pustietăţii. Nu se mai auzea nici tusea aceea. Stu se aştepta ca în orice moment să se trezească în spatele lui cu Elder, venind târâş sau în patru labe, hotărât să-şi îndeplinească ultima misiune pe care o primise. Se surprinse cuprins de regret după siguranţa pe care i-o oferise spaţiul închis şi atât de bine cunoscut al celulei lui.
Suspinul se auzi iarăşi, de această dată mai puternic. Din dreptul lifturilor pornea un alt coridor, perpendicular pe acesta, de al cărui perete stătea sprijinit un bărbat, unul dintre asistenţii medicali, îşi aminti Stu. Faţa-i era umflată şi înnegrită, iar respiraţia grăbită, întretăiată. Observându-l pe Stu, începu din nou să geamă. În spatele lui se afla cadavrul altui bărbat, ghemuit în poziţie de fetus. Mai departe, pe coridor, se distingeau alte trei trupuri, între care şi al unei femei. Asistentul - Vic, îi veni în minte lui Stu, îl cheamă Vic - tuşi din nou.
- Isuse, îngăimă Vic. Ce cauţi aici? Tu n-ai voie să ieşi afară.
- Elder a venit să se ocupe de mine, dar până la urmă am avut eu grijă de el, îi răspunse Stu. Spre bafta mea, era bolnav.
- Sfinte Isuse Cristoase, să ştii c-ai avut un noroc nemaipomenit, spuse Vic, apoi pieptul îi fu sfâşiat de o nouă criză de tuse, mai slabă. Doare, băi băiete, nici nu-ţi dai seama cât poate să doară. Ce porcărie a ieşit din chestia asta. Isuse Cristoase.
- Ascultă, te pot ajuta cu ceva? îi propuse Stu cu stângăcie.
- Uite ce este, dacă vorbeşti serios, cel mai bine ar fi să pui ţeava aia în dreptul urechii mele şi să apeşi pe trăgaci.
