Ieri de dimineaţă însă, tatăl lui Frannie, care fusese împotriva ideii cu blocarea drumurilor, căzuse la pat, iar ea rămăsese lângă el ca să-l îngrijească. N-a acceptat să fie dus la spital. Dacă tot avea să moară, îi spusese el lui Frannie, prefera să se întâmple chiar aici, acasă, decent, într-un loc cât mai izolat cu putinţă.
La începutul după-amiezei, traficul încetase aproape cu desăvârşire. Gus Dinsmore, paznicul parcării de la plaja publică, zisese că, după părerea lui, atâtea maşini rămăseseră nemişcate de-a lungul drumurilor, încât chiar şi cele la volanul cărora se mai aflau încă şoferi (sau şoferiţe) în stare să conducă nu aveau cum să mai înainteze. Cu atât mai bine, pentru că în după-amiaza zilei de 25 nu mai rămăseseră decât vreo treizeci de bărbaţi capabili să stea de strajă. Chiar şi Gus, care se simţise perfect până ieri, fusese doborât de răceală. De fapt, singura persoană care părea să fi rămas sănătoasă în întregul oraş, în afară de ea, era Harold, fratele lui Amy Lauder, în vârstă de şaisprezece ani. Amy murise chiar înainte de acea primă întrunire a orăşenilor; rochia ei de mireasă rămăsese nepurtată, atârnată în şifonier.
Fran nu ieşise astăzi din casă şi nu văzuse pe nimeni de când trecuse pe la ea Gus, ieri după-amiază, ca să vadă ce face. Auzise în câteva rânduri zgomot de motoare de dimineaţă şi detunătura a două focuri de armă, de undeva, din apropiere, în rest nimic. Liniştea perfectă, netulburată de nimic, îi întărea şi mai mult senzaţia de ireal.
Iar acum existau câteva lucruri asupra cărora trebuia să se concentreze. Muşte... ochi... plăcinte. Frannie se surprinse ascultând frigiderul. Acesta era dotat cu un dispozitiv automat de producere a gheţii; cam la fiecare douăzeci de secunde se auzea un zgomot înfundat, venind din măruntaiele maşinăriei, de câte ori se mai forma un cub.
Rămase acolo aproape o oră întreagă, cu farfuria în faţă, cu o mină posomorâtă, pe jumătate întrebătoare. Încetul cu încetul, un nou gând începu să se ridice din adâncuri - de fapt, două gânduri, ce i se păreau legate între ele şi, în acelaşi timp, total străine unul de celălalt. Erau ele oare părticele ale unui gând mai mare? Începu să le examineze mai atent, urmărind în continuare, cu o ureche, căderea cuburilor de gheaţă în dispozitivul din interiorul frigiderului. Cel dintâi gând era acela că tatăl ei murise: murise acasă, ceea ce fusese probabil o mulţumire pentru el.
Cel de al doilea avea de-a face cu ziua respectivă. Era o zi minunată de vară, fără de cusur, de felul acelora pentru care turiştii veneau pe litoralul din Maine. Nu vii ca să înoţi, pentru că apa nu este niciodată destul de caldă pentru baie; vii ca să admiri nesfârşita frumuseţe a zilelor de aici.
Soarele strălucea cu putere; din locul unde stătea, Frannie putea citi termometrul montat în afara ferestrei din spate a bucătăriei. Mercurul se ridicase până aproape de douăzeci şi şapte de grade. Era o zi minunată, iar tatăl ei era mort. Mai exista oare şi o altă legătură, în afară de aceea sentimentală, cu mult prea evidentă?
Se încruntă, cuprinsă de confuzie şi de apatie. Mintea ei se învârti în jurul acestor probleme, apoi porni în derivă către altele, pentru a se întoarce însă de fiecare dată la punctul de plecare.
Era o zi minunată şi caldă, iar tatăl ei era mort.
În clipa aceea înţelese care era legătura şi-şi închise ochii, strângând din pleoape, ca şi cum tocmai ar fi primit o lovitură.
În acelaşi timp, mâinile i se încleştară printr-un gest reflex în faţa de masă, aruncând farfuria la podea. Porţelanul se făcu ţăndări cu zgomotul unei bombe, iar Frannie scoase un ţipăt, îşi duse mâinile la obraji, săpând în ei brazde adânci cu unghiile. Din privirile ei dispăruse cu desăvârşire apatia şi plutirea aceea imprecisă. Se simţea de parcă ar fi fost pălmuită zdravăn sau ca şi cum i s-ar fi plimbat pe sub nas o sticluţă cu amoniac.
Nu este posibil să ţii un cadavru în casă. Cu atât mai puţin în miezul verii.
Indiferenţa începu să i se strecoare din nou în minte, ştergând claritatea gândului, drapând şi ascunzând o parte din oroarea lui. Se apucă să asculte iarăşi zgomotul surd al cuburilor de gheaţă...
Se luptă cu letargia. Se ridică în picioare, se duse la chiuvetă, o umplu, apoi îşi stropi obrajii cu apa rece luată în căuşul palmelor, înfîorându-şi pielea pe care apăruse o boare de transpiraţie.
Se putea lăsa oricât în voia reveriei, dar mai întâi trebuia să se ocupe de chestiunea aceea. Neapărat. Nu putea să-l lase să zacă pur şi simplu în patul lui de la etaj, acum, în miez de vară. Situaţia semăna prea tare cu povestirea aceea a lui Faulkner, care nu lipsea din nici una dintre antologiile de texte destinate colegiilor. "Un trandafir pentru Emily." Ceilalţi nu reuşiseră să-şi explice de unde venea duhoarea aceea teribilă, care dispăruse după o vreme. Era... era...
- Nu! strigă ea în bucătăria însorită.
Începu s-o străbată cu paşi hotărâţi, gândindu-se intens. Mai întâi îi veni în minte întreprinderea locală de pompe funebre. Dar cine mai era în stare acum... să se ocupe...
- Degeaba te tot ascunzi! ţipă ca furioasă, în încăperea pustie. Cine are să-l îngroape?
Răspunsul îi veni pe dată, stârnit de sunetul propriei sale voci. Era absolut limpede. Ea trebuia s-o facă. Cine altcineva? Ea urma să-l îngroape.
Cam pe la 2.30, auzi zgomotul unei maşini care intra pe drumul de acces; motorul greu torcea mulţumit, sugerând puterea ascunsă în măruntaiele lui. Frannie aşeză cazmaua pe marginea gropii - săpa în grădină, între roşii şi salată - şi se întoarse, puţin speriată.
Maşina era un Cadillac Coupe de Ville nou-nouţ, verde ca sticla, din care coborî Harold Lauder cel gras, în vârstă de şaisprezece ani. Frannie simţi instantaneu un val de dezgust. Nu-l agrea pe Harold şi nu cunoştea pe nimeni care să-l placă, nici măcar Aray, sora lui, acum moartă. Probabil maică-sa îl iubise. Ironia sorţii, constată Fran cu tristeţe, făcuse ca unica persoană supravieţuitoare din Ogunquit, în afara ei însăşi, să fie unul dintre foarte puţinii oameni din oraş pe care pur şi simplu nu putea să-i sufere.
Harold se ocupa de revista literară a Liceului Ogunquit şi scria povestiri stranii la timpul prezent sau al căror punct de vedere era transferat persoanei a doua, combinând uneori aceste două procedee. Străbaţi coridorul acela delirant şi-ţi faci loc cu umărul prin uşa sfărâmată ca să arunci o privire stelelor circuitului de viteză... cam acesta era stilul lui Harold.
- Îi place să se joace cu mâna în pantaloni, îi mărturisise Amy odată lui Fran. Ce părere ai de chestia asta? Se joacă cu mâna în pantaloni şi poartă aceeaşi pereche de chiloţi până când se fac ca din tablă.
Părul lui Harold era negru şi unsuros. Părea destul de înalt, peste un metru optzeci, în schimb cântărea aproape o sută zece kilograme. Se dădea în vânt după cizme de cowboy cu cioc, centuri milităreşti late, din piele, pe care trebuia mereu să le tragă în sus, din cauză că avea burta mult mai voluminoasă decât curul, şi cămăşi înflorate, care se umflau pe el ca nişte pânze de corabie. Lui Frannie puţin îi păsa dacă se joacă sau nu cu mâna în pantaloni, cât de gras este sau dacă în săptămâna asta îl imita pe Wright Morris sau pe Hubert Selby Jr. Dar cînd îl privea, se simţea neliniştită şi vag dezgustată, ca şi cum ar fi simţit, prin intermediul unui proces telepatic de joasă speţă, că aproape fiecare gând al lui Harold era învăluit într-un strat subţire de jeg. Dar nu-şi închipuia, nici măcar într-o situaţie ca aceasta, că Harold ar putea fi periculos, ci doar la fel de neplăcut, sau poate chiar ceva mai puţin suportabil decât de obicei.
Băiatul n-o văzuse încă. Cerceta casa din priviri.
- E careva acasă? strigă el, apoi îşi vârî mâna prin geamul Cadillacului şi apăsă claxonul.
Sunetul strident o călcă pe Frannie pe nervi. Probabil nu i-ar fi răspuns, dacă n-ar fi ştiut că va vedea groapa când să se urce în maşină, şi pe ea însăşi la un capăt al excavaţiei. O secundă se simţi tentată să se ascundă în desişul grădinii, printre mazăre şi fasole, până ce Harold ar fi obosit s-o caute şi s-ar fi cărat de acolo.
Stai, îşi zise ea, n-are rost să procedezi aşa. Oricum, el este o altă fiinţă omenească vie.
- Aici, Harold, strigă ea.
Harold tresări, iar bucile lui mari tremurară în pantalonii strâmţi. Evident, nu-şi îndeplinea decât un soi de datorie şi nu se aşteptase cu adevărat să găsească pe cineva. Tânărul se întoarse, iar Frannie merse până la marginea grădinii, printre ierburile ce o atingeau pe picioare, resemnată la gândul că avea să-i suporte privirile, îmbrăcată fiind doar cu şortul alb, de sport, şi bluza subţire, prinsă în bretele. Apropiindu-se de ea, Harold o cercetă cu priviri lacome.
- Ia te uită, Fran, i se adresă el bucuros.
- Bună, Harold.
- Am auzit că rezişti cu oarecare succes la boala asta infernală, prin urmare am făcut aici primul meu popas. Am pornit într-o acţiune de cercetare a oraşului.
Îi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii, al căror aspect trăda că aveau o relaţie fugară, în cel mai bun caz, cu periuţa de dinţi.
- Mi-a părut foarte rău când am auzit de dispariţia lui Amy, Harold. Tatăl şi mama ta sunt?...
- Mi-e teamă că aşa este, îi răspunse Harold. Îşi înclină fruntea pentru un moment, apoi îşi smuci capul în sus, făcând să zboare şuviţele părului lui năclăit. Dar viaţa merge înainte, corect?
- Presupun că da, îi răspunse Frannie trist.
Privirile i se plimbau iarăşi în voie pe sânii fetei, care în clipele acelea şi-ar fi dorit nespus să aibă un pulover.
- Cum îţi place maşina mea?
- E a domnului Brannigan, nu?
