Nici un răspuns. Hohotele de plâns continuau să se audă.

Pătrunse în holul din spate, unde era întuneric, răcoare şi un miros îmbătător - la cămara doamnei Lauder se ajungea printr-o uşă, în partea stângă a holului, drept pentru care aici se simţise, de când se ştia Frannie, parfumul merelor uscate şi al scorţişoarei, ca nişte plăcinte visând la clipa creaţiei lor.

- Harold?

Străbătu holul şi intră în bucătărie; aşezat la masă, cu mâinile încleştate în păr şi cu picioarele înverzite odihnindu-se pe linoleumul decolorat, de a cărui curăţenie doamna Lauder se ocupase întotdeauna cu atâta grijă, Harold plângea.

- Ce s-a întâmplat, Harold?

- Pleacă de aici! urlă el printre suspine. Ştiu că nu poţi să mă suferi, pleacă de aici!

- Nu-i adevărat, Harold. Eşti un băiat cumsecade. N-oi fi tu chiar nemaipomenit, însă n-aş zice că nu eşti okay. Făcu o pauză. De fapt, dacă ţin cont de circumstanţe, aş spune că eşti în momentul de faţă preferatul meu din întreaga omenire.

Chestia asta păru să-l facă să plângă şi mai tare.

- Ai ceva de băut?

- Limonadă, îi răspunse el, apoi, după ce se smiorcăi şi-şi şterse nasul, adăugă, privind tot în jos: Dar apa e caldă.

- Sigur că-i caldă. Ai luat-o de la cişmea?

Ca multe alte orăşele, comunitatea din Ogunquit mai poseda încă o pompă în spatele primăriei, deşi în ultimii patruzeci de ani aceasta fusese mai degrabă un punct de atracţie decât propriu-zis o sursă de apă. Turiştii o fotografiau, uneori. Şi aici se vede cişmeaua oraşului din mica staţiune unde ne-am petrecut vacanţa la mare. Vai, uite ce caraghios!

- Mda, de acolo am adus-o.

Fran turnă câte un pahar pentru fiecare şi se aşeză. În mod normal, ar trebui să stăm în chioşc, gândi ea. Şi am putea să bem cu degetele mici ridicate în sus.

- Harold, ce ţi s-a întâmplat?

Harold scoase un râs ciudat, isteric, ducându-şi cu stângăcie paharul la gură. Îl goli şi-l aşeză pe masă.

- Ce-ar fi putut să mi se întâmple?

- Este cumva vorba de ceva deosebit, asta vreau să te întreb?

Gustă din limonadă şi se strădui să nu se strâmbe. Nu era foarte caldă, pentru că Harold adusese apa, probabil, doar cu puţină vreme în urmă, în schimb uitase să-i pună zahăr.

Într-un târziu, băiatul îşi ridică privirile spre ea, cu obrajii brăzdaţi de lacrimi; se vedea că era la un pas să înceapă din nou.

- Plâng după mama, îi mărturisi el, simplu.

- Vai, Harold...

-- Când s-a întâmplat, când a murit ea, mi-am zis: "ei, nu m-a durut chiar atât de tare". Strângea paharul în mână, privind-o cu o intensitate şi o sălbăticie care o speriau. Ştiu cât de îngrozitor trebuie să sune asta pentru tine. Dar când au murit, habar n-aveam ce reacţie anume voi avea. De fapt, sunt o persoană foarte sensibilă. Din cauza asta am şi fost atât de persecutat de cretinii din casa aceea a ororilor căreia mai marii oraşului se încăpăţânau să-i zică liceu. Am crezut că am să înnebunesc de durere, la moartea lor, sau că asta o să mă doboare pentru un an de zile... Soarele meu interior, ca să zic aşa, urma să... urma să... iar atunci când s-a întâmplat cu adevărat, maică-mea... Amy... taică-meu... În loc de orice altceva n-am făcut decât să-mi spun că nu m-a durut chiar atât de tare. Izbi cu pumnul în masă, făcând-o pe Frannie să tresară. De ce nu sunt în stare să spun ce simt? strigă el. Întotdeauna am fost în stare să spun ce doresc. Asta-i munca scriitorului, să se folosească de limbă ca de o unealtă, să despice firul în patru, deci cum de nu sunt în stare să spun ce simt?

- Harold, linişteşte-te. Eu ştiu ce simţi.

O măsură neîncrezător, apoi clătină din cap.

- Tu ştii?... Nu, nu se poate.

- Ţi-aduci aminte când ai venit la mine? Şi eu săpam mormântul? Aproape îmi ieşisem din minţi. Începusem să nu-mi mai aduc aminte prea bine ce doream să fac. În ziua aceea am vrut să-mi fac nişte cartofi prăjiţi, şi era gata să dau foc la toată casa. Prin urmare, dacă ţie îţi face bine să tunzi iarba, foarte bine. Pe de altă parte, ai să te alegi cu arsuri de la soare, dacă nu pui o cămaşă pe tine. Ba chiar ai reuşit să te arzi, îl dojeni ca, privindu-i umerii.

Din politeţe, mai sorbi puţin din limonada greţoasă.

Harold se şterse cu mâna la gură şi zise:

- Adevărul este că nu ne-am prea iubit, dar credeam că oricum, trebuie să te doară când îi pierzi. Ca atunci când ai vezica plină şi trebuie să urinezi. Şi dacă îţi moare o rudă apropiată, nu se poate să nu fii cuprins de durere.

Ea făcu un semn din cap, spunându-şi că formularea era ciudată, însă nu chiar nepotrivită.

-- Maică-mea se ocupa doar de Amy. Era prietena ei, supralicită el, ca un copil îmbufnat. Cât despre mine, îl scandalizam pe taică-meu.

Fran înţelegea foarte bine chestia asta. Brad Lauder fusese un tip uriaş şi negricios; lucrase ca maistru la filatura de lână din Kennebunk. Nu te puteai aştepta din partea unui asemenea om să accepte că din coapsa lui răsărise un fecior gras şi ciudat.

- Într-un rând m-a luat la o discuţie între patru ochi, continuă Harold, şi m-a întrebat dacă nu cumva sunt un băiat dintr-aceia cu gusturi aparte. Exact aşa s-a exprimat. Eu m-am speriat aşa de tare, încât am început să plâng, iar el mi-a dat o palmă şi mi-a explicat că dacă aveam de gând să mă port toată viaţa ca un bebeluş, cel mai bine ar fi să mă car din oraş încă de pe acum. Iar Amy... Cred că nu greşesc dacă spun că lui Amy puţin îi păsa de mine. Pentru ea nu eram decât cineva de care se ruşina, când îşi aducea prietenii acasă. Se purta cu mine de parcă aş fi fost o cameră în neorânduială.

Făcând un efort considerabil, Fran reuşi să-şi termine limonada.

- Când au murit şi am băgat de seamă că nu simt nimic, nici o durere, mi-am zis că mă înşel, că durerea nu este un gest reflex, ca reacţia genunchiului lovit cu ciocănelul. Dar nu era adevărat. Dorul meu a crescut cu trecerea fiecărei zile. Mi-e dor mai ales de maică-mea. Dac-aş putea s-o mai văd... de cele mai multe ori n-o găseam atunci când doream să-i vorbesc... când aveam nevoie de ea... era prea ocupată. Ori lucra ceva pentru Amy, sau vorbea cu Amy, dar niciodată nu s-a purtat urât cu mine. Azi-dimineaţă, când gândurile astea m-au năpădit iarăşi, mi-am zis: "ca să-mi alung toate astea din cap, am să tai iarba." Dar nu m-a ajutat. Atunci am început să merg din ce în ce mai repede... ca şi cum aş fi sperat că pot scăpa cu fuga... cred că atunci ai apărut şi tu. Fran, oare arătam pe atât de nebun pe cât mă simţeam, în clipele acelea?

Ea întinse braţul peste masă şi-i atinse mâna.

- Simţămintele tale sunt absolut fireşti, Harold.

- Eşti sigură?

O privea din nou cu ochii mari, ca de copil.

- Da.

- Vrei să-mi fii prietenă?

- Da.

- Slavă Domnului. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.

Mâna îi transpirase într-a ei şi, în momentul când ea conştientiză acest lucru, Harold păru să simtă, pentru că şi-o retrase, fără tragere de inimă.

- Mai vrei nişte limonadă? se interesă el umil.

- Poate ceva mai târziu, îi răspunse Fran, arborând cel mai diplomatic zâmbet al ei.

Merseră în parc, unde organizară, în chip de prânz, un mic picnic: sandvişuri cu unt de arahide şi peltea Hostess Twinkies şi câte o sticlă mare de Coca-Cola fiecare. După ce le răciseră în heleşteul cu raţe, răcoritoarele aveau gust bun.

- M-am gândit la ceea ce voi face, îi mărturisi Harold. Nu mai mănânci restul de Twinkics?

- Nu, m-am săturat.