Atinse mânerul tigăii şi-şi retrase repede degetele, tresărind uşor. Era prea fierbinte ca să poţi pune mâna. Apucă un şervet, îl înfăşură în jurul mânerului şi scoase repede pe uşa din spate vasul, care sâsâia înfuriat, ca un balaur. Îl aşeză pe prima treaptă a scării verandei. Deşi percepea parfumul de caprifoi şi zumzăitul albinelor, nu le băgă în seamă. Timp de o clipă, vălul gros care-i atenuase toate reacţiile emotive din ultimele patru zile fu străpuns, iar ea se simţi cu adevărat speriată. Speriată? Nu... de fapt, se afla într-o stare de groază incipientă, la numai un pas de panică.

Îşi aduse aminte cum curăţasc cartofii şi-i pusese la prăjit în ulei marca Wesson Oil. Acum de-abia îşi amintea. Dar pentru o vreme... pfui! Pur şi simplu uitase.

Stând pe verandă, încă ţinând cârpa de vase într-o mână, încercă să reconstituie cu exactitate şirul gândurilor ei după ce pusese cartofii la prăjit. I se părea că este foarte important.

Păi, mai întâi îi venise în minte că o masă constând exclusiv din cartofi prăjiţi nu era prea hrănitoare. Apoi se gândise că, dacă bufetul McDonald's de pe US 1 n-ar fi fost închis, n-ar fi fost obligată să-i pregătească ea, ci ar fi putut să adauge şi un hamburger la meniu. N-ar fi făcut decât să ia maşina şi să oprească chiar în dreptul ferestrei aceleia pe unde primeai mâncarea direct. Şi-ar fi comandat un Quarter Pounder şi cartofi din cei mari, care se vindeau în cutii de un roşu-aprins, din carton. Cu mici pete de grăsime în interior. Nesănătoşi, fără îndoială, însă altfel, o adevărată desfătare. Pe urmă... se spune, doar, că femeile însărcinate au tot felul de pofte ciudate.

Ajunse astfel la următoarea verigă a lanţului. Poftele ciudate o duseseră cu gândul la tarta cu căpşuni ascunsă în frigider. Dintr-o dată, i se păru că-şi dorea o felie din tartă mai mult decât orice altceva pe lumea asta. Prin urmare, se pregătise să mănânce din prăjitură, dar la un moment dat privirile ei fuseseră atrase de suportul pentru cuţite pe care tatăl ei îl făcuse pentru maică-sa (doamna Edmonton, soţia medicului, se arătase atât de încântată de suport, încât Peter îi meşterise şi ei unul, cu două Crăciunuri în urmă), după care mintea ei pur şi simplu... se scurtcircuitase. Paie... bârne... muşte...

- Vai, Doamne, se adresă ea curţii pustii din spatele casei şi grădinii pe care taică-său nu mai apucase s-o plivească.

Se aşeză, îşi îngropă faţa în şorţ şi plânse.

După ce lacrimile i se uscară, crezu că se simte ceva mai bine... dar teama nu-i dispăruse cu totul. Oare îmi pierd minţile? se întrebă ea. Oare aşa se întâmplă, oare aşa te simţi când suferi o criză nervoasă sau cum s-o chema ca?

Din momentul în care tatăl ei murise, cu o seară în urmă, la ora 8.30, capacitatea de concentrare mintală părea să-i fi scăzut considerabil. Uita ce făcuse, mintea i-o lua razna, spre cine ştie ce tărâmuri de vis, sau pur şi simplu cădea în amorţeală, fără să se mai gândească la absolut nimic, mai puţin conştientă de ceea ce se petrece în jurul ei decât o căpăţână de varză.

După ce tatăl ei se stinsese, rămăsese alături de el multă vreme. Apoi coborâse la parter şi deschisese televizorul.. Fără vreun motiv anume; după cum se spune, în clipa respectivă i se păruse o idee bună. Singurul post care emitea era WCSH din Portland, afiliat la NBC, care, din câte înţelesese ea, transmitea un spectacol absolut dement despre un fel de proces. Un negru, care părea întruchiparea celor mai sumbre coşmaruri ale membrilor din Ku Klux Klan despre vânători de capete africani, se prefăcea că execută nişte albi cu pistolul lui, în timp ce alţi oameni din public aplaudau. Desigur, era o simplă înscenare - asemenea lucruri nu se prezentau la televizor, dacă erau reale -, şi totuşi scenele păreau reale. Îi aduceau aminte de Alice în ţara Minunilor, cu osebire că de această dată nu Regina de Cupă urla "Tăiaţi-le capetele!", ci... cum? Cine? Prinţul Negru, din câte Presupusese ea. Cu toate că animalul acela încins la brâu nu aducea nici pe departe cu un Prinţ.

Ceva mai târziu (deşi n-ar fi fost în stare să precizeze după câtă vreme), în cursul aceluiaşi program, alţi bărbaţi au năvălit în studio şi a izbucnit un schimb de focuri, realizat încă şi mai realist decât execuţiile. A văzut oameni aproape decapitaţi de gloanţele de calibru mare, căzuţi la pământ cu sângele ţâşnind din gâtlejurile sfârtecate, ca din nişte, teribile pompe arteriale. Îşi aminti că gândise, în felul ei dezlânat, că ar fi trebuit să apară din când în când pe ecran unul dintre anunţurile acelea ale lor, avertizându-i pe părinţi să-i ducă pe copii la culcare sau să schimbe canalul. Îşi aminti că-i trecuse prin minte că WCSH şi-ar putea pierde licenţa de emisie; nu încape îndoială, programul era infernal de sângeros.

Închisese televizorul atunci când obiectivul aparatului de filmat se înălţase, prezentând doar reflectoarele din studio agăţate de plafon, şi se întinsese pe canapea, cu privirile aţintite în propriul ei tavan. Somnul o furase chiar acolo, iar dimineaţa, când se trezise, era convinsă pe trei sferturi că visase întregul program. De fapt, chiar asta era poanta: totul începuse să pară un coşmar străbătut de cele mai neaşteptate şi inexplicabile nelinişti. Un coşmar care începuse o dată cu moartea mamei: aceea a tatălui ei nu făcuse decât să amplifice nişte lucruri existente. La fel ca şi în Alice, evenimentele deveneau tot mai stranii.

Avusese loc o întrunire specială a municipalităţii, la care tatăl ei participase, deşi în momentul respectiv era deja bolnav. Îl însoţise şi Frannie, care avea sentimentul că se mişcă într-o lume ireală, ca o drogată - chiar dacă fizic se simţea la fel ca întotdeauna.

Primăria fusese aglomerată, se adunase mult mai multă lume decât la şedinţele municipalităţii de la sfârşitul lui februarie sau începutul lui martie. De peste tot se auzeau strănuturi, tuse şi suflatul nasului în batiste. Cei de faţă erau speriaţi şi gata să-şi dea drumul la nervi la cea mai mică provocare. Vorbeau tare, cu voci răguşite. Se ridicau în picioare. Făceau gesturi vehemente cu mâinile. Pronunţau sentinţe. Mulţi dintre ei - şi nu numai femeile - aveau chipul scăldat în lacrimi.

În cele din urmă, se luase decizia ca oraşul să fie închis. Nu se va mai permite accesul nimănui. Dacă oamenii doreau să plece, foarte bine, atât timp cât înţelegeau limpede că nu aveau cum să se mai întoarcă. Drumurile care legau oraşul de exterior - şi mai ales US 1 - urmau să fie baricadate cu automobile (după o aprigă dispută verbală, care durase o jumătate de oră, hotărâseră să se folosească de camioanele Serviciilor Comunale, proprietatea oraşului), iar voluntari înarmaţi cu puşti aveau să păzească aceste puncte de blocadă. Cei care doreau să se folosească de US 1 pentru a călători spre nord sau spre sud urmau să fie îndreptaţi către Wells, la miazănoapte, sau către York, la miazăzi, unde puteau intra pe Interstate 95, ocolind astfel Ogunquit. Iar cei care ar fi încercat totuşi să forţeze trecerea aveau să fie împuşcaţi. Şi omorâţi? se interesă cineva. Ba bine că nu, se repeziră alţi câţiva.

Un mic grup, format din circa douăzeci de persoane, susţinea să fie alungaţi din oraş cei care se molipsiseră deja. Votul împotriva lor a fost însă covârşitor, deoarece în acea scară de 24, când avea loc întrunirea, aproape toţi orăşenii sănătoşi aveau rude apropiate sau prieteni bolnavi. Majoritatea credeau ştirile potrivit cărora vaccinul urma să sosească în curând. Cum ar mai fi putut sa privească iarăşi unii în ochii altora, spuneau ei, dacă toată chestia se dovedea a fi o alarmă falsă, la care ei reacţionaseră exagerat, gonindu-i pe cei apropiaţi ca pe nişte câini de pripas?

Atunci, cineva a sugerat să fie alungaţi toţi vilegiaturiştii bolnavi.

Vilegiaturiştii, prezenţi în număr mare, au susţinut cu înverşunare că ei fuseseră cei care întreţinuseră ani întregi şcolile, drumurile, săracii şi plajele publice ale oraşului prin impozitele pe care le plăteau pentru vile. Afacerile care nu reuşeau să se menţină pe linia de plutire de la mijlocul lui septembrie şi până în iunie nu supravieţuiau decât datorită dolarilor pe care-i cheltuiau ei vara. Iar dacă aveau să fie trataţi într-o asemenea manieră nedemnă, locuitorii din Ogunquit să fie siguri că ei nu se vor întoarce niciodată. Şi atunci nu le rămânea decât să scurme din nou prin mâl după homari, scoici şi raci, ca să-şi câştige existenţa. Moţiunea izgonirii din oraş a vilegiaturiştilor bolnavi a căzut cu o majoritate confortabilă.

Încă înainte de miezul nopţii, baricadele fuseseră ridicate, iar până a doua zi, în zorii zilei de 25, mai mulţi oameni fuseseră împuşcaţi în preajma barajelor, majoritatea fiind doar răniţi, dar trei sau patru fuseseră ucişi. Aproape toţi erau locuitori ai Bostonului, care se refugiau în masă spre nord, cuprinşi de groază şi prostiţi din cauza panicii. Unii consimţiseră de bunăvoie să se întoarcă la York şi ocoliseră oraşul, dar alţii erau prea înnebuniţi ca să mai fie în stare să priceapă şi încercaseră fie să pătrundă frontal prin bariere, fie să le ocolească prin şanţul domol de la marginea drumului. Fuseseră trataţi cum se cuvine.

Însă până către seară, cei mai mulţi dintre cei care păzeau barierele erau şi ei foarte bolnavi, roşii la faţă din cauza febrei, proptindu-şi mereu puştile între picioare, ca să-şi poată şterge nasul. Câţiva dintre băieţi, ca Freddy Delancey sau Curtis Beauchamp, îşi pierduseră pur şi simplu cunoştinţa şi căzuseră la pământ; mai târziu fuseseră duşi înapoi, la clinica improvizată deasupra primăriei, unde-şi găsiseră sfârşitul.

Ieri de dimineaţă însă, tatăl lui Frannie, care fusese împotriva ideii cu blocarea drumurilor, căzuse la pat, iar ea rămăsese lângă el ca să-l îngrijească. N-a acceptat să fie dus la spital. Dacă tot avea să moară, îi spusese el lui Frannie, prefera să se întâmple chiar aici, acasă, decent, într-un loc cât mai izolat cu putinţă.

La începutul după-amiezei, traficul încetase aproape cu desăvârşire. Gus Dinsmore, paznicul parcării de la plaja publică, zisese că, după părerea lui, atâtea maşini rămăseseră nemişcate de-a lungul drumurilor, încât chiar şi cele la volanul cărora se mai aflau încă şoferi (sau şoferiţe) în stare să conducă nu aveau cum să mai înainteze. Cu atât mai bine, pentru că în după-amiaza zilei de 25 nu mai rămăseseră decât vreo treizeci de bărbaţi capabili să stea de strajă. Chiar şi Gus, care se simţise perfect până ieri, fusese doborât de răceală. De fapt, singura persoană care părea să fi rămas sănătoasă în întregul oraş, în afară de ea, era Harold, fratele lui Amy Lauder, în vârstă de şaisprezece ani. Amy murise chiar înainte de acea primă întrunire a orăşenilor; rochia ei de mireasă rămăsese nepurtată, atârnată în şifonier.

Fran nu ieşise astăzi din casă şi nu văzuse pe nimeni de când trecuse pe la ea Gus, ieri după-amiază, ca să vadă ce face. Auzise în câteva rânduri zgomot de motoare de dimineaţă şi detunătura a două focuri de armă, de undeva, din apropiere, în rest nimic. Liniştea perfectă, netulburată de nimic, îi întărea şi mai mult senzaţia de ireal.

Iar acum existau câteva lucruri asupra cărora trebuia să se concentreze. Muşte... ochi... plăcinte. Frannie se surprinse ascultând frigiderul. Acesta era dotat cu un dispozitiv automat de producere a gheţii; cam la fiecare douăzeci de secunde se auzea un zgomot înfundat, venind din măruntaiele maşinăriei, de câte ori se mai forma un cub.

Rămase acolo aproape o oră întreagă, cu farfuria în faţă, cu o mină posomorâtă, pe jumătate întrebătoare. Încetul cu încetul, un nou gând începu să se ridice din adâncuri - de fapt, două gânduri, ce i se păreau legate între ele şi, în acelaşi timp, total străine unul de celălalt. Erau ele oare părticele ale unui gând mai mare? Începu să le examineze mai atent, urmărind în continuare, cu o ureche, căderea cuburilor de gheaţă în dispozitivul din interiorul frigiderului. Cel dintâi gând era acela că tatăl ei murise: murise acasă, ceea ce fusese probabil o mulţumire pentru el.

Cel de al doilea avea de-a face cu ziua respectivă. Era o zi minunată de vară, fără de cusur, de felul acelora pentru care turiştii veneau pe litoralul din Maine. Nu vii ca să înoţi, pentru că apa nu este niciodată destul de caldă pentru baie; vii ca să admiri nesfârşita frumuseţe a zilelor de aici.

Soarele strălucea cu putere; din locul unde stătea, Frannie putea citi termometrul montat în afara ferestrei din spate a bucătăriei. Mercurul se ridicase până aproape de douăzeci şi şapte de grade. Era o zi minunată, iar tatăl ei era mort. Mai exista oare şi o altă legătură, în afară de aceea sentimentală, cu mult prea evidentă?

Se încruntă, cuprinsă de confuzie şi de apatie. Mintea ei se învârti în jurul acestor probleme, apoi porni în derivă către altele, pentru a se întoarce însă de fiecare dată la punctul de plecare.

Era o zi minunată şi caldă, iar tatăl ei era mort.

În clipa aceea înţelese care era legătura şi-şi închise ochii, strângând din pleoape, ca şi cum tocmai ar fi primit o lovitură.

În acelaşi timp, mâinile i se încleştară printr-un gest reflex în faţa de masă, aruncând farfuria la podea. Porţelanul se făcu ţăndări cu zgomotul unei bombe, iar Frannie scoase un ţipăt, îşi duse mâinile la obraji, săpând în ei brazde adânci cu unghiile. Din privirile ei dispăruse cu desăvârşire apatia şi plutirea aceea imprecisă. Se simţea de parcă ar fi fost pălmuită zdravăn sau ca şi cum i s-ar fi plimbat pe sub nas o sticluţă cu amoniac.

Nu este posibil să ţii un cadavru în casă. Cu atât mai puţin în miezul verii.

Indiferenţa începu să i se strecoare din nou în minte, ştergând claritatea gândului, drapând şi ascunzând o parte din oroarea lui. Se apucă să asculte iarăşi zgomotul surd al cuburilor de gheaţă...

Se luptă cu letargia. Se ridică în picioare, se duse la chiuvetă, o umplu, apoi îşi stropi obrajii cu apa rece luată în căuşul palmelor, înfîorându-şi pielea pe care apăruse o boare de transpiraţie.

Se putea lăsa oricât în voia reveriei, dar mai întâi trebuia să se ocupe de chestiunea aceea. Neapărat. Nu putea să-l lase să zacă pur şi simplu în patul lui de la etaj, acum, în miez de vară. Situaţia semăna prea tare cu povestirea aceea a lui Faulkner, care nu lipsea din nici una dintre antologiile de texte destinate colegiilor. "Un trandafir pentru Emily." Ceilalţi nu reuşiseră să-şi explice de unde venea duhoarea aceea teribilă, care dispăruse după o vreme. Era... era...

- Nu! strigă ea în bucătăria însorită.

Începu s-o străbată cu paşi hotărâţi, gândindu-se intens. Mai întâi îi veni în minte întreprinderea locală de pompe funebre. Dar cine mai era în stare acum... să se ocupe...

- Degeaba te tot ascunzi! ţipă ca furioasă, în încăperea pustie. Cine are să-l îngroape?

Răspunsul îi veni pe dată, stârnit de sunetul propriei sale voci. Era absolut limpede. Ea trebuia s-o facă. Cine altcineva? Ea urma să-l îngroape.

Cam pe la 2.30, auzi zgomotul unei maşini care intra pe drumul de acces; motorul greu torcea mulţumit, sugerând puterea ascunsă în măruntaiele lui. Frannie aşeză cazmaua pe marginea gropii - săpa în grădină, între roşii şi salată - şi se întoarse, puţin speriată.

Maşina era un Cadillac Coupe de Ville nou-nouţ, verde ca sticla, din care coborî Harold Lauder cel gras, în vârstă de şaisprezece ani. Frannie simţi instantaneu un val de dezgust. Nu-l agrea pe Harold şi nu cunoştea pe nimeni care să-l placă, nici măcar Aray, sora lui, acum moartă. Probabil maică-sa îl iubise. Ironia sorţii, constată Fran cu tristeţe, făcuse ca unica persoană supravieţuitoare din Ogunquit, în afara ei însăşi, să fie unul dintre foarte puţinii oameni din oraş pe care pur şi simplu nu putea să-i sufere.

Harold se ocupa de revista literară a Liceului Ogunquit şi scria povestiri stranii la timpul prezent sau al căror punct de vedere era transferat persoanei a doua, combinând uneori aceste două procedee. Străbaţi coridorul acela delirant şi-ţi faci loc cu umărul prin uşa sfărâmată ca să arunci o privire stelelor circuitului de viteză... cam acesta era stilul lui Harold.

- Îi place să se joace cu mâna în pantaloni, îi mărturisise Amy odată lui Fran. Ce părere ai de chestia asta? Se joacă cu mâna în pantaloni şi poartă aceeaşi pereche de chiloţi până când se fac ca din tablă.

Părul lui Harold era negru şi unsuros. Părea destul de înalt, peste un metru optzeci, în schimb cântărea aproape o sută zece kilograme. Se dădea în vânt după cizme de cowboy cu cioc, centuri milităreşti late, din piele, pe care trebuia mereu să le tragă în sus, din cauză că avea burta mult mai voluminoasă decât curul, şi cămăşi înflorate, care se umflau pe el ca nişte pânze de corabie. Lui Frannie puţin îi păsa dacă se joacă sau nu cu mâna în pantaloni, cât de gras este sau dacă în săptămâna asta îl imita pe Wright Morris sau pe Hubert Selby Jr. Dar cînd îl privea, se simţea neliniştită şi vag dezgustată, ca şi cum ar fi simţit, prin intermediul unui proces telepatic de joasă speţă, că aproape fiecare gând al lui Harold era învăluit într-un strat subţire de jeg. Dar nu-şi închipuia, nici măcar într-o situaţie ca aceasta, că Harold ar putea fi periculos, ci doar la fel de neplăcut, sau poate chiar ceva mai puţin suportabil decât de obicei.

Băiatul n-o văzuse încă. Cerceta casa din priviri.

- E careva acasă? strigă el, apoi îşi vârî mâna prin geamul Cadillacului şi apăsă claxonul.

Sunetul strident o călcă pe Frannie pe nervi. Probabil nu i-ar fi răspuns, dacă n-ar fi ştiut că va vedea groapa când să se urce în maşină, şi pe ea însăşi la un capăt al excavaţiei. O secundă se simţi tentată să se ascundă în desişul grădinii, printre mazăre şi fasole, până ce Harold ar fi obosit s-o caute şi s-ar fi cărat de acolo.

Stai, îşi zise ea, n-are rost să procedezi aşa. Oricum, el este o altă fiinţă omenească vie.

- Aici, Harold, strigă ea.

Harold tresări, iar bucile lui mari tremurară în pantalonii strâmţi. Evident, nu-şi îndeplinea decât un soi de datorie şi nu se aşteptase cu adevărat să găsească pe cineva. Tânărul se întoarse, iar Frannie merse până la marginea grădinii, printre ierburile ce o atingeau pe picioare, resemnată la gândul că avea să-i suporte privirile, îmbrăcată fiind doar cu şortul alb, de sport, şi bluza subţire, prinsă în bretele. Apropiindu-se de ea, Harold o cercetă cu priviri lacome.