- Atunci e-n regulă. Rămânem la un dinte. Puteţi să-l băgaţi înăuntru, li se adresă el celor doi gardieni.
Zâmbind puţin, gardianul răcit deschise uşa, iar celălalt îl conduse pe Lloyd înăuntru, unde avocatul desemnat de curte stătea aşezat la o masă metalică, uitându-se la nişte acte scoase din servietă.
- Ţi-am adus omul, domnule avocat.
Avocatul îşi ridică privirile. Nici măcar n-a ajuns la vârsta la care să se bărbierească, gândi Lloyd, dar ce naiba? Cerşetorii nu-şi pot permite să facă mofturi. Oricum, era la cheremul lor şi, după socoteala lui, avea să se aleagă cu vreo douăzeci de ani. Când te-au prins la ananghie, nu-ţi mai rămâne decât să închizi ochii şi să strângi din dinţi.
- Vă mulţumesc foarte...
- Individul ăla, spuse Lloyd, arătând spre paznicul uşii. M-a făcut lepădătură. Iar dacă i-am răspuns şi eu ceva, m-a ameninţat că o să pună pe cineva să-mi scoată dinţii! Asta nu înseamnă un act de brutalitate din partea poliţiei?
Avocatul îşi trecu palma peste faţă.
- Există vreun adevăr în ce zice? îl întrebă el pe gardian.
Acesta îşi ridică privirile spre tavan, într-o pantomimă burlescă a replicii "Dumnezeule, cum poţi să crezi aşa ceva?"
- Oamenii de teapa lui, domnule avocat, ar fi buni să scrie scenarii de televiziune. Eu i-am zis salut, el mi-a răspuns salut, şi cu asta, basta.
- Asta-i o minciună împuţită! îi replică Lloyd cu dramatism.
- Prefer să-mi păstrez opiniile pentru mine, spuse gardianul, aruncându-i lui Lloyd o privire rece.
- Sunt sigur că aşa vei face, spuse avocatul, dar cred că n-ar fi rău să număr dinţii domnului Henreid înainte să plec.
Peste figura gardianului trecu o uşoară umbră de tulburare şi supărare şi avu un schimb rapid de priviri cu cei doi care-l aduseseră pe Lloyd. Lloyd zâmbea. Poate că puştiul avea să fie ca lumea, până la urmă. Ultimii doi avocaţi din oficiu pe care-i avusese fuseseră nişte gloabe bătrâne; unul dintre ei îşi făcuse apariţia în tribunal târând după el o pungă din acelea pe care le porţi după o operaţie de anus contra naturii, poţi să-ţi închipui aşa ceva? Gloabelor alea bătrâne nu le pasă nici cât negru sub unghie de tine. Să pledăm şi să plecăm, ăsta era motoul lor, haide să scăpăm de el ca să ne apucăm iarăşi de povestit bancuri porcoase cu judecătorul. Dar poate că băiatul ăsta putea să-i limiteze pedeapsa la zece ani, pentru jaf armat. Din care eventual să se scadă perioada petrecută deja în închisoare. Dacă stai să te gândeşti, singura persoană pe care o pocherizase cu adevărat era soţia tipului din Continentalul ăla alb, şi poate că şi asta putea s-o pună în cârca lui Poke. Lui nu-i mai păsa oricum. Poke era mort de-a binelea. Zâmbetul lui Lloyd se lăţi şi mai mult. Întotdeauna e bine să vezi lucrurile şi dinspre partea lor bună. Asta-i situaţia. Viaţa e mult prea scurtă ca să procedezi altfel.
Îşi dădu scama că rămăseseră singuri de o vreme, gardianul ieşind din încăpere, iar avocatul lui - îl chema Andy Devins, îşi aminti Lloyd - îl cerceta într-un chip straniu. Cam în felul în care te-ai uita la un şarpe cu clopoţei căruia i-a fost frântă spinarea, dar care ar mai fi în stare să te muşte mortal.
- Eşti în rahat până la gât, Sylvester! exclamă pe neaşteptate Devins.
Lloyd tresări.
- Cum? Ce naiba vrei să spui cu asta, că sunt în rahat până la gât? Apropo, consider că l-ai pus la punct cum nu se poate mai bine pe grăsanul ăla. Se enervase aşa de tare, că mă aşteptam să se apuce să-şi roadă unghiile şi să scuipe...
- Ascultă, Sylvester, ascultă-mă cât se poate de atent.
- Pe mine nu mă cheamă...
- Habar n-ai tu în ce mare încurcătură ai intrat, Sylvester.
Privirea lui Devins nu şovăia deloc. Vocea îi era potolită, însă energică. Părul blond îi era tuns foarte scurt, iar de sub tunsoare i se vedea limpede pielea capului, strălucitoare şi rozalie. Pe inelarul mâinii stângi purta o verighetă simplă, şi un inel de fraternitate fantezist pe inelarul mâinii drepte. Le atinse cu un mic ţăcănit metalic, care-l scoase din sărite pe Lloyd.
- Vei fi judecat peste exact nouă zile, Sylvester, în virtutea unei decizii a Curţii Supreme, pronunţate în urmă cu patru ani.
- Despre ce-i vorba? se interesă Lloyd, dintr-o dată neliniştit.
- Este vorba de procesul Markham contra Carolina de Sud, îi explică Devins, şi se referă la condiţiile în care statele, considerate individual, pot adopta hotărâri judecătoreşti în regim de urgenţă în procesele în care procurorul cere pedeapsa cu moartea.
- Pedeapsa cu moartea! strigă Lloyd îngrozit. Scaunul electric, vrei să spui? Hei, dar eu n-am omorât pe nimeni! Jur pe Dumnezeul meu!
- Asta nu contează, conform legii, spuse Devins. Dacă ai fost acolo, înseamnă că tu ai comis fapta.
- Adică ce vrei să spui, că nu contează? ţipă Lloyd. Contează al naibii! Ar fi foarte rău să nu conteze! Nu i-am omorât eu pe oamenii aceia, ci Poke! Era nebun! Era...
- Nu vrei să-ţi ţii gura, Sylvester? se interesă Devins cu vocea lui potolită, dar energică, iar Lloyd se conformă.
Din cauza temerilor ce-l copleşiseră, uitase de aclamaţiile cu care fusese întâmpinat în zona de maximă securitate şi chiar şi de posibilitatea neliniştitoare de a-şi pierde un dinte. Pe neaşteptate, avu viziunea unei scene dintr-un film de desene animate, cu canarul Tweety Bird şi motanul Sylvester. De această dată însă, Tweety nu-i dădea în cap prostovanului de motan cu maiul, nici nu-i întindea o cursă pentru şoareci; în imaginaţia lui, Lloyd îl vedea de această dată pe Sylvester fixat de curele, într-un venerabil scaun electric, în timp ce canarul stătea cocoţat pe un taburet, cu un întrerupător mare lângă el. Vedea până şi şapca de gardian pe capul mic şi galben al lui Tweety.
Filmul acesta nu i se părea prea amuzant.
Este posibil ca Devins să fi ghicit ceva din ceea ce se petrecea în sufletul lui, deoarece se arătă pentru prima dată oarecum mulţumit. Îşi împreună mâinile deasupra teancului de hârtii pe care-l scosese din servietă.
- Conceptul de complicitate nu există atunci când este vorba de crimă de gradul întâi comisă în timpul unui delict grav, îi spuse el. Statul are trei martori care vor declara că tu şi cu Andrew Freeman aţi fost împreună. Eşti în pom, cu alte cuvinte. Ai înţeles?
- Eu...
- Bine. Acum ne vom întoarce la procesul Markham contra Carolina de Sud. Am să-ţi explic, în cuvinte simple, în ce măsură hotărârea pronunţată în procesul respectiv are relevanţă în situaţia ta. Înainte de asta însă, ar trebui să-ţi amintesc ceva ce trebuie să fi învăţat în cursul clasei a noua: Constituţia Statelor Unite interzice, în mod expres, pedepsele crude şi neobişnuite.
- Cum ar fi nenorocitul de scaun electric, mi se pare corect, zise Lloyd pătruns de dreptatea textului constituţional.
Devins clătină din cap.
- Tocmai în acest punct textul legii era neclar, continuă el, şi, până acum patru ani, tribunalele se frământaseră în fel şi chip, încercând s-o scoată cumva la capăt. Se referă cu adevărat formularea crud şi neobişnuit la lucruri de genul scaunului electric sau camerei de gazare? Sau înseamnă cumva aşteptarea dintre sentinţă şi execuţie? Recursurile, întârzierile, amânările, lunile şi anii pe care unii puşcăriaşi - Edgar Smith, Caryl Chessman şi Ted Bundy fiind probabil cei mai faimoşi - au fost siliţi să-i petreacă în diverse celule ale condamnaţilor la moarte? Curtea Supremă a permis reînceperea execuţiilor la sfârşitul anilor şaptezeci, dar celulele condamnaţilor la moarte erau în continuare foarte aglomerate, iar spinoasa problemă a pedepsei crude şi neobişnuite nu fusese încă rezolvată. Okay... În procesul Markham contra Carolina de Sud era vorba de un tip condamnat la execuţie pe scaunul electric pentru violarea şi uciderea a trei studente de colegiu. Premeditarea a fost dovedită de un jurnal ţinut de Jon Markham. Juriul l-a condamnat la moarte.
- Mare căcat, şopti Lloyd.
Devins confirmă din cap şi catadicsi să-l învrednicească pe Lloyd cu un zâmbet acru.
