Puse receptorul în furcă şi coborî iute pe scări, cu genunchii tremurând. Ajungând afară, constată că, deşi mai ploua, norii care provocaseră această ultimă furtună se răspândeau, iar soarele sfârşitului de după-amiază începea să se strecoare printre ei. Din reflex, căută curcubeul şi-l descoperi departe, deasupra apelor, ca o semilună ceţoasă şi mistică. Sentimentul de vinovăţie o chinuia şi o neliniştea, ca un trup acoperit cu blană şi cuibărit în pântecele ei, acolo unde mai exista şi acel altceva; începu să plângă iarăşi.
Mănâncă-ţi plăcinta, îşi zise ea, în timp ce-şi aştepta tatăl. Are un gust îngrozitor, aşa că trebuie s-o mănânci. Poţi să te serveşti şi a doua, ba chiar şi a treia oară. Mănâncă-ţi plăcinta, Frannie, mănânc-o până la ultima înghiţitură.
CAPITOLUL 21
Stu redman era speriat.
Privea pe fereastra zăbrelită a noii lui camere din Stovington, Vermont, de unde se vedea în depărtarea văii un mic oraş, steagurile ca de jucărie ale staţiei de benzină, un soi de moară, o stradă principală, râul şi, dincolo de răscrucea autostrăzii, coloana vertebrală din granit a zonei apusene din New England - Green Mountains.
Era speriat pentru că încăperea semăna mai degrabă cu o celulă de închisoare decât cu o rezervă de spital. Era speriat pentru că Denninger dispăruse. Nu-l mai văzuse pe Dcnninger de când se pusese în mişcare tot circul ăsta ambulant de la Atlanta şi venise încoace. Şi Deitz dispăruse. Stu se gândea că Denninger şi Deitz s-or fi îmbolnăvit şi ei, poate chiar muriseră.
Careva făcuse o greşeală. Fie asta, fie boala pe care o adusese Charles D. Campion la Arnette era cu mult mai molipsitoare decât se putea bănui. În orice caz, integritatea Centrului de Epidemii de la Atlanta fusese violată şi, după părerea lui Stu, toţi cei care lucraseră acolo aveau acum ocazia să facă puţin studiu direct asupra virusului pe care-l denumeau A-Prime, sau super-gripă.
Se efectuau şi aici analize asupra lui, însă nu sistematic. Programul strict fusese înlocuit de un stil cumva şleampăt. După ce mâzgăleau rezultatele pe o foaie de hârtie, bănuia el, cineva-şi arunca o privire de mântuială asupra datelor, clătina din cap şi o arunca la crematoriu.
Dar nu asta era cel mai grav. Armele i se păreau chestia cea mai rea. Asistentele care intrau ca să recolteze sânge, salivă sau urină erau acum însoţite de un soldat în costum alb, iar militarul purta o armă într-o pungă de plastic. Punga era prinsă la încheietura dreaptă a soldatului, peste mănuşă. Pistolul era modelul armatei, calibru 45, iar Stu n-avea nici cea mai mică îndoială că, dac-ar fi încercat vreuna din şmecheriile pe care le îndrăznise cu Deitz, 45-ul ar fi scuipat imediat foc şi pară, punguţa s-ar fi transformat în zdrenţe fumegânde, iar Stu Redman ar fi intrat în istorie...
O asemenea demonstraţie de forţă era dovada faptului că, în momentul de faţă, nu le mai era util. Că se afla în detenţie, era rău. A se vedea în detenţie şi considerat o cantitate neglijabilă, pe deasupra... asta era extrem de rău.
Urmărea în fiecare seară, cu foarte mare atenţie, ştirile de la ora 6. Tipilor care încercaseră să dea o lovitură de stat în India li se atribuise calificativul de "agitatori din afară" şi fuseseră împuşcaţi. Poliţia se mai afla încă în urmărirea persoanei sau persoanelor care puseseră ieri o bombă în centrala electrică de la Laramie, Wyoming. Curtea Supremă hotărâse prin vot, cu şase voturi pentru şi trei împotrivă, că homosexualii declaraţi nu pot fi concediaţi din posturile de funcţionari publici pe care le ocupă. Şi, pentru prima dată, începură să-şi facă loc şi chestii ceva mai ciudate.
Oficialităţile Comisiei pentru Energie Atomică din Miller County, Arkansas, dezminţiseră că ar exista primejdia unei topiri a reactorului. Centrala atomică din orăşelul Fouke, situată cam la cincizeci de kilometri de graniţa cu Texasul, suferise o defecţiune minoră la circuitul electric de comandă a sistemului de răcire a generatorului, fără să existe vreun motiv de alarmă. Unităţile armatei au fost trimise în zona respectivă, exclusiv din raţiuni de precauţie. Stu se întrebă cam ce măsuri de precauţie ar fi putut să ia armata, în cazul în care reactorul din Fouke o lua cu adevărat razna. Îi trecu prin minte că armata se afla în partea de sud-vest a Arkansasului din cu totul alte motive. Fouke nu era prea departe de Arnette.
O altă ştire conţinea informaţia că pe Coasta de Est părea să se fi declanşat o epidemie de gripă, aflată acum în faza de început, o gripă rusească, cei mai expuşi fiind în special cei foarte bătrâni sau foarte tineri. Urmă un interviu cu un medic obosit, din New York City, în holul de la Mercy Hospital din Brooklyn. Acesta spuse că respectiva formă a virusului Rusia-A se arăta deosebit de tenace şi-i îndemnă pe telespectatori să folosească medicamentele preventive cunoscute. Deodată, începu să vorbească despre cu totul altceva, dar tăiaseră sunetul şi nu i se mai vedeau decât buzele în mişcare. Imaginea reveni la comentatorul din studio, care spunea: "Au fost raportate câteva decese în New York, de la izbucnirea acestei ultime epidemii de gripă, dar în multe dintre cazurile fatale acţiunea bolii a fost completată şi de alte elemente, cum ar fi poluarea urbană şi poate chiar SIDA. Oficialităţile medicale guvernamentale doresc să sublinieze faptul că este vorba de o varietate a gripei Rusia-A şi nu de gripa Swine, considerată mai periculoasă. În orice caz, sfaturile vechi se dovedesc întotdeauna şi cele mai bune, iar doctorul ne spune: staţi la pat, odihniţi-vă cât mai mult, beţi multe lichide şi luaţi aspirină împotriva febrei."
Spicherul arboră un zâmbet liniştitor... iar din spatele camerelor se auzi strănutul cuiva.
Soarele coborâse la linia orizontului, colorând cerul într-un auriu ce avea să se transforme curând în roşu, apoi în oranj palid. Noaptea era cel mai rău. Îl aduseseră, cu avionul, într-o zonă a ţării ce nu-i era cunoscută, iar noaptea, nu putea explica de ce, se simţea şi mai înstrăinat. La acest început de vară, cantitatea de verdeaţă pe care reuşea s-o vadă de la fereastra lui i se părea anormală, excesiv şi neliniştitor de abundentă. Nu avea prieteni; din câte-şi putea da seama, toţi cei care se aflaseră împreună cu el în avionul care-i transportase de la Braintree la Atlanta muriseră între timp. Acum era înconjurat de un soi de automate, care-i luau sânge sub ameninţarea armei. Se temea pentru viaţa lui, deşi încă se simţea perfect, şi începuse să creadă că nu se va molipsi şi el de Boală, indiferent de ce natură era Ea.
Adâncit în gânduri, Stu se întreba dacă n-ar merita totuşi să încerce o evadare.
CAPITOLUL 22
CÂND CREIGHTON intră în biroul lui Starkey, în ziua de 24 iunie, îl găsi pe acesta privind monitoarele, cu mâinile la spate. Văzu inelul absolvenţilor de la West Point strălucind pe mâna dreaptă a bătrânului şi se simţi cuprins de un val de milă. Starkey lua pastile de zece zile încheiate, pentru ca să poată rezista, iar acum era foarte aproape de inevitabila prăbuşire. Iar dacă bănuiala lui Creighton în legătură cu telefonul se dovedea corectă, şocul se şi petrecuse.
- Len, zise Starkey, ca şi cum ar fi fost luat prin surprindere. Îţi mulţumesc c-ai trecut pe-aici.
- De nada, îi răspunse Creighton zâmbind discret.
- Ştii cine era la telefon.
- Prin urmare, era chiar el în persoană?
- Da, însuşi preşedintele. Am fost înlocuit din funcţie. Vătaful ăsta murdar m-a eliberat din funcţie, Len. Sigur că mă aşteptam să se întâmple. Cu toate acestea, mă doare. Mă doare foarte rău. Mă doare din cauză că vine din partea rahatului ăla cu ochi, care nu ştie decât să rânjească şi să strângă mâini în campaniile electorale.
Len Creighton făcu un semn de încuviinţare.
- Asta este, spuse Starkey, trecându-şi o mână peste faţă. Gestul a fost comis. Şi este irevocabil. Acum tu eşti la comandă. Vrea să te duci la Washington, cât mai repede cu putinţă. Are să te pună să stai smirnă înaintea lui şi are să-ţi tragă la fund până te umple de sânge, dar tu să nu crâcneşti, îi dai cu "da, domnule" şi înghiţi totul. Am salvat tot ce s-a putut. Am salvat destul. Sunt convins.
- Dacă-i aşa, ţara asta ar trebui să-ţi cadă în genunchi.
- Pârghia mi-a fript mâna, dar eu... am ţinut-o cât am putut, Len. Am ţinut-o. Chiar dacă nu ridica vocea, în cuvintele lui se ghicea o forţă teribilă; apoi privirile lui se întoarseră din nou spre monitor şi, pentru un moment, buzele îi fură mişcate de un spasm, ca de infirm. Fără tine n-aş fi reuşit.
- Păi... nu ne cunoaştem chiar de ieri-alaltăieri, Billy, nu?
- Ai perfectă dreptate, soldat. Şi acum, ascultă-mă. Exista o prioritate absolută. Trebuie neapărat sa te vezi cu Jack Cleveland, cu prima ocazie. El îi cunoaşte pe oamenii noştri din spatele ambelor cortine, cea de fier şi cea de bambus. Ştie cum să intre în legătură cu ei şi-şi va îndeplini misiunea fără greşeală. Va şti şi că totul trebuie făcut în mare grabă.
- Nu înţeleg, Billy.
- Trebuie să pornim de la presupunerile cele mai sumbre, spuse Starkey, iar pe figura lui se lăţi un zâmbet ciudat. Îşi ridică buza de sus şi şi-o încreţi, încât semăna cu botul unui câine păzind o fermă. Arătă cu degetul foile subţiri, de culoare galbenă, împrăştiate pe masă. A scăpat de sub control. Molima a izbucnit în Oregon, Nebraska, Louisiana, Florida. Au apărut cazuri şi în Mexic şi Chile. O dată cu Atlanta, i-am pierdut şi pe cei trei oameni cel mai bine pregătiţi să rezolve o asemenea chestiune. Iar cu domnul Stuart "Prince" Redman nu ajungem nicăieri. Ştiai că au mers până acolo încât i-au injectat virusul Blue? El şi-a închipuit că-i dau un sedativ. A reuşit să omoare virusul, dar nimeni n-are habar cum. Dacă am avea la dispoziţie şase săptămâni, poate că am izbuti. Dar nu avem. Povestea cu gripa e cea mai bună, dar este absolut necesar - absolut - ca partea opusă să nu-şi dea seama că este vorba de o situaţie artificială creată în America. Pentru că s-ar putea să le vină idei. Cleveland dispune, continuă el, de opt până la douăzeci de bărbaţi şi femei în U.R.S.S. şi între cinci şi zece în fiecare dintre statele europene satelite. Nici măcar eu nu ştiu exact câţi are în China Roşie. Gura lui Starkey tremură iarăşi. Când îl vezi pe Cleveland, în după-amiaza asta, nu-i nevoie să-i spui decât atât, Roma cade. Nu uiţi?
- Nu, zise Len. Fapt curios, simţea că i se răciseră buzele. Dar îţi închipui c-o vor face cu adevărat? Bărbaţii şi femeile despre care-mi vorbeşti?
- Oamenii noştri au primit fiolele acum o săptămână. Din câte li s-a spus, conţin particule radioactive, spre a servi drept reper sateliţilor noştri Sky-Cruise. Mai mult de atât nici nu e nevoie să ştie, nu-i aşa, Len?
- Da, Billy.
- Iar dacă lucrurile evoluează din rău spre... mai rău, nimeni nu va mai şti cu exactitate. Project Blue n-a fost infiltrat niciodată, suntem siguri de asta. Un nou virus, o mutaţie... chiar dacă omologii noştri din cealaltă tabără vor suspecta ceva, nu vor mai avea suficient timp. Mi se pare drept ca să-şi încaseze fiecare porţia, Len.
- Da.
Starkey se uita din nou în direcţia monitoarelor.
- Acum nişte ani, fiică-mea mi-a dăruit un volum de poezii. Scrise de un om pe care îl cheamă Yeets. Zicea că toţi militarii ar trebui să citească Yeets. Cred că era o glumă, după mintea ei. Len, tu ai auzit de Yeets?
- Mi se pare că da, îi răspunse Creighton, contemplând şi apoi respingând ideea de a-i zice lui Starkey că numele poetului se pronunţa ca şi cum ar fi fost scris Yates.
- Am citit-o până la ultimul vers, zise Starkey, contemplând tăcerea eternă din cafeteria. Mai ales pentru că ea nu credea că o voi face. E o greşeală să devii mult prea previzibil. N-am priceput mare lucru din carte - sunt de părere că omul era cam nebun - dar am citit-o. Poezie ciudată. Nu rima decât uneori. Dar există acolo un poem pe care n-am reuşit să mi-l mai scot din minte. E ca şi cum omul ăsta s-ar fi apucat să descrie exact lucrurile cărora eu mi-am dedicat viaţa, disperarea şi nobleţea lor blestemate. Spunea că lucrurile se destramă. Centrul nu mai poate să le ţină laolaltă. După părerea mea, voia să spună că lucrurile se destramă, ca nişte scame, Len. Asta cred cu că voia să spună. Yeets ştia că, mai devreme sau mai târziu, lucrurile încep să se destrame pe la margini, fir-ar al naibii să fie, chiar dacă altceva nu avea în cap.
