La 21.16, ora Estului, persoanele din regiunea Portland, Maine, suficient de zdravene să mai poată privi la televizor au urmărit, paralizate de groază, în emisiunea postului WCSH-TV, cum un negru uriaş, purtând doar o fâşie de piele roz în jurul şoldurilor şi un chipiu de ofiţer de marină, bolnav de supergripă, după cum se ghicea limpede, execută în public şaizeci şi doi de oameni.

Colegii lui, tot negri, erau echipaţi şi ei doar cu o cârpă în jurul şoldurilor şi un însemn oarecare de grad, arătând că erau foşti militari. Se înarmaseră cu arme automate şi semiautomate, în partea în care spectatorii din studio urmăreau de obicei dezbaterile politice locale sau emisiunea "Câştigaţi dolari prin telefon", alţi membri ai "juntei" negre păzeau cu puşti şi pistoale vreo două sute de soldaţi îmbrăcaţi în uniforme kaki.

Negrul gigant, care rânjea tot timpul cu şiragul lui de dinţi perfecţi şi nemaipomenit de albi pe fundalul feţei negre ca tăciunele, ţinea în mână un pistol automatic calibru 45 şi stătea lângă o urnă mare, cu pereţii din sticlă. Într-o vreme ce părea deja de mult apusă, urna respectivă servise tragerii la sorţi a numerelor tăiate din cartea de telefoane, în timpul emisiunii "Câştigaţi dolari prin telefon".

Roti maşinăria, apoi extrase printr-o fantă un carnet de şofer şi strigă:

- Fruntaş Franklin Stern, ieşi în faţa frontului, teee rooog.

Bărbaţii înarmaţi, care flancau "spectatorii" din toate părţile, se aplecau pentru a citi numele de pe ecusoane, în timp ce cameramanul, evident foarte nou în meserie, panorama publicul cu mişcări bruşte şi nesigure.

În cele din urmă, un tânăr cu părul blond deschis, de cel mult nouăsprezece ani, fu săltat în picioare şi târât spre scenă, în timp ce ţipa şi protesta. Doi dintre negri îl obligară să se aşeze în genunchi.

Negrul rânji, strănută, scuipă flegmă şi sprijini automaticul său în tâmpla fruntaşului Stern.

- Nu! urlă Stern isteric. Merg alături de voi, pe Dumnezeul meu, aşa am să fac! Am să...

- Înnumeletatăluişifiuluişisfântuluiduh, intonă uriaşul negru zâmbind şi apăsă pe trăgaci.

În spatele locului unde fusese silit să îngenuncheze fruntaşul Stern era o pată mare de sânge amestecat cu creieri, la care se adăugase acum şi obolul său.

Hap-ciu.

Negrul strănută iarăşi, cât pe ce să se prăbuşească. Un alt negru (purtând o şapcă verde de lucru, cu cozoroc mare, şi o pereche de pantaloni de jocheu scurţi, de un alb imaculat), aflat în cabina de comandă, apăsă pe butonul APLAUZE, indicaţia respectivă apărând în studio, sub forma unui semnal luminos. Negrii care-i păzeau pe spectatorii-prizonieri îşi ridicară armele ameninţător, iar soldaţii albi captivi, cu feţele lucind din pricina transpiraţiei şi a fricii, începură să aplaude din răsputeri.

- Următorul! vesti răguşit uriaşul împodobit cu bucata din piele roz, acţionând iarăşi urna. Se uită la dreptunghiul din carton şi anunţă: Maistrul tehnician sergent Roger Petersen, ieşi în faţa frontului, teee rooog.

Unul dintre bărbaţii din public începu să urle şi făcu o tentativă disperată să se salveze pe uşa din spatele studioului. Peste câteva secunde îl aduseră pe scenă. Profitând de confuzie, un tip din rândul al treilea încercă să-şi scoată ecusonul prins în piept. Răsună o singură împuşcătură şi omul se prăbuşi în fotoliu, cu ochii sticloşi, ca şi cum programul de prost-gust l-ar fi plictisit în asemenea hal, încât se lăsase cuprins de o picoteală vecină cu moartea.

Spectacolul acesta continuă până aproape de 22.45, când patru plutoane ale armatei regulate se năpustiră în studio, cu măşti pe figură şi înarmaţi cu pistoale-mitralieră. Cele două grupuri de soldaţi muribunzi începură imediat să se războiască.

Gigantul negru cu fâşia roz în jurul şoldurilor căzu aproape instantaneu, blestemând, cu sudoarea şiroind pe el, ciuruit de gloanţe şi trăgând în neştire cu pistolul-automat, îndreptat către podea. Trădătorul care operase pe camera numărul doi fu împuşcat în abdomen; aparatul lui se răsuci încet, oferind telespectatorilor o panoramare lentă a iadului. Gărzile pe jumătate dezbrăcate răspunseră cu foc, iar soldaţii cu măşti de gaze împroşcară cu gloanţe în întreg studioul. Militarii neînarmaţi de la mijloc descoperiră că, în loc să fie salvaţi, erau sortiţi unei execuţii şi mai grăbite.

Un tânăr cu părul de culoarea morcovului şi cu panica zugrăvită pe chip se căţără peste spătarele fotoliilor şi reuşi să străbată şase rânduri, ca un artist de circ pe picioroange; apoi picioarele îi fură secerate de o salvă de gloanţe calibru 45. Alţii se târau pe intervalele dintre rânduri, cu nasul în mochetă, aşa cum fuseseră învăţaţi să procedeze atunci când se aflau sub foc de arme automate, în timpul instrucţiei de bază. Un sergent mai în vârstă, cu părul cărunt, sări în picioare cu braţele desfăcute larg, ca un moderator de emisiune TV, şi urlă cât îl ţineau plămânii: STOOOOP! Fu imediat încadrat de focul încrucişat venind din ambele părţi şi se prăbuşi cu mişcări dezordonate, ca ale unei marionete pe cale să se dezintegreze. Bubuiturile armelor şi ţipetele răniţilor şi muribunzilor făceau indicatoarele aparaturii din camera de control pentru măsurarea intensităţii sonore să sară dincolo de 50 de decibeli.

Operatorul camerei de luat vederi se prăbuşi peste ghidonul de comandă al aparatului, telespectatorilor oferindu-li-se acum doar imaginea neutră a tavanului din studio, pe tot restul duratei bătăliei. Focul slăbi în intensitate peste cinci minute, nu se mai auziră decât bubuituri izolate, apoi nimic. Doar ţipetele nu mai conteneau.

La 23.05, imaginea plafonului studioului fu înlocuită pe ecranele telespectatorilor de caricatura unui bărbat privind un televizor, pe care se putea citi: SCUZE, AVEM PROBLEME!

La sfârşitul acelei zile, afirmaţia era valabilă pentru aproape toată lumea.

La 23.30, ora Centrală, un Buick vechi acoperit cu abţibilduri religioase - printre care unul zicea DACĂ ÎL IUBEŞTI PE ISUS, CLAXONEAZĂ - patrula fără odihnă pe străzile pustii din centrul oraşului Des Moines. Ceva mai devreme, la Des Moines izbucnise un incendiu, care mistuise cea mai mare parte a zonei sudice din Hull Avenue şi Grandview Junior College; apoi se dezlănţuise o revoltă, cu prilejul căreia fusese devastat tot centrul.

La apusul soarelui, pe străzi mişuna o mare de oameni agitaţi, majoritatea sub douăzeci şi cinci de ani, mulţi dintre ei călare pe motociclete. Spărseseră vitrine, furaseră televizoare, îşi făcuseră plinul la staţiile de benzină, păzindu-se cu grijă, de teamă să nu apară cineva înarmat. Străzile erau acum goale. O parte dintre ei - motocicliştii, în primul rând - îşi făceau de cap pe şoseaua Interstate 80. Acum, când lumina dispăruse de pe ţinutul acela verde şi întins, cei mai mulţi se ascunseseră prin case şi se baricadaseră, atinşi deja de gripă sau terorizaţi de gândul că s-ar putea îmbolnăvi. Des Moines arăta ca a doua zi după un revelion monstruos, atunci când somnul de brută a pus stăpânire chiar şi pe cei mai încăpăţânaţi cheflii. Anvelopele Buickului şuierau pe asfalt, zdrobind cioburile de sticlă de pe Fourteenth Street, apoi maşina coti spre vest, pe Euclid Avenue, trecând pe lângă altele două care se ciocniseră frontal, iar acum zăceau prăbuşite pe o rână, cu barele de protecţie îmbârligate, ca o pereche de îndrăgostiţi după o dublă sinucidere reuşită. Pe capota Buickului fusese montat un difuzor, din care începură acum să se reverse pârâituri şi pocnituri amplificate, urmate de sunetul specific făcut de ac pe prima porţiune a unui disc, după care pe străzile pustii, bântuite parcă de fantome, ale oraşului Des Moines răsună vocea monotonă şi dulce a lui Mother Maybelle Carter, interpretând "Keep on the Sunny Side".

Rămâi pe partea însorită,

Întotdeauna pe partea însorită,

Rămâi pe partea însorită a vieţii,

Chiar dacă ai multe probleme

Va fi ca şi cum ai scăpat de ele

Dacă rămai pe partea însorită a vieţii...

Străvechiul Buick îşi vedea de drum, descriind opturi şi curbe ciudate, uneori ocolind acelaşi grup de case de câte trei sau patru ori. Când se izbea cu bara de câte un obstacol (sau trecea peste câte un trup), acul pick-up-ului sărea din făgaşul lui.

La 23.40, Buickul trase la bordură şi rămase cu motorul la ralanti. Apoi se puse din nou în mişcare. Din difuzor răcnea acum Elvis Presley, cântând "The Old Rugged Cross", iar briza nopţii fremăta prin copaci, stârnind o ultimă şuviţă de fum din ruinele colegiului, în care focul mai mocnea încă.

Fragmente din discursul preşedintelui, difuzat la 21.00, ora Estului, şi care n-a putut fi recepţionat în multe regiuni:

"... aşa cum trebuie să procedeze o naţiune măreaţă ca aceasta. Nu ne putem permite să tresărim din cauza unor simple umbre, ca nişte copii mici într-o încăpere întunecoasă; însă nu ne putem permite nici să tratăm cu uşurinţă această epidemie gravă de gripă. Stimaţi concetăţeni americani, vă recomand să rămâneţi în casele voastre. Dacă va simţiţi bolnavi, staţi la pat, luaţi aspirină şi beţi cât mai multe lichide. Aveţi încredere că vă veţi simţi mai bine, în cel mult o săptămână. Vă rog să-mi permiteţi să repet ceea ce v-am spus la începutul cuvântului meu din această seară. Ştirea că acest gen de gripă ar fi fatal este neadevărată - absolut neadevărată. În cele mai multe cazuri, persoanele afectate se pot aştepta să se pună din nou pe picioare şi să se simtă bine într-o săptămână. Apoi..."

(o criză de tuse)

"Apoi, mai circulă zvonul răutăcios, lansat de anumite grupuri radicale antisociale, că acest tip de gripă ar fi fost creat, nu se ştie cum, de guvernul nostru, în vederea cine ştie cărei utilizări militare. Stimaţi concetăţeni americani, această afirmaţie este o pură invenţie, pe care ţin s-o înfierez şi s-o dezminţi în mod categoric. Ţara noastră a semnat cu conştiinţa curată şi cu bună-credinţă Acordurile de la Geneva - în forma lor revizuită - referitoare la armele chimice şi biologice. Nicicând, în trecut sau în prezent, noi nu am..."

(o criză de strănuturi)

"... fost părtaşi la fabricarea clandestină a substanţelor scoase în afara legii de Convenţia de la Geneva. Avem acum de-a face cu o epidemie destul de serioasă de gripă, nimic mai mult şi nimic mai puţin de atât. În această seară am primit ştirea că ea a izbucnit şi în multe alte ţări, printre care Rusia şi China Roşie. Prin urmare, vă rugăm..."

(criză de tuse combinată cu strănuturi)

"... vă rugăm să vă păstraţi calmul şi credinţa că la sfârşitul acestei săptămâni sau cel târziu la începutul celei următoare va exista un vaccin împotriva gripei, pentru cei a căror stare nu s-a ameliorat între timp. Membrii Gărzii Naţionale au fost convocaţi în anumite regiuni, în vederea protejării populaţiei de huligani, vandali şi defetişti, dar nu există absolut nici un adevăr în afirmaţia că anumite oraşe au fost ocupate de unităţi ale armatei regulate şi că ştirile sunt cenzurate. Stimaţi concetăţeni americani, toate acestea sunt minciuni sfruntate, pe care doresc să le înfierez şi să le dezmint..."

Iată textul unui graffiti scris cu vopsea roşie şi albă, pe faţada Primei Biserici Baptiste din Atlanta:

"Dragă Isus. Voi da ochii cu tine în curând. A ta prietenă, America. P.S. Sper că vei mai avea ceva locuri libere pe la sfârşitul săptămânii."

CAPITOLUL 27

ÎN DIMINEAŢA ZILEI DE 27 IUNIE, Larry Underwood stătea pe o bancă din Central Park, urmărind ce se petrecea în menajerie. Undeva, în spatele lui, Fifth Avenue era blocată de o mare de maşini încremenite, lăsate în cea mai dementă dezordine de stăpânii lor, care muriseră sau fugiseră. Ceva mai încolo, magazinele şic de pe Fifth se transformaseră în grămezi fumegânde de ruine.

De pe locul său, Larry putea să vadă un leu, o antilopă, o zebră şi o maimuţă dintr-o specie oarecare. Moarte toate, cu excepţia maimuţei. Nu se stinseseră de gripă, gândi Larry; nu mai primiseră hrană sau apă de Dumnezeu ştie când, din cauza asta nu rezistaseră. Toate, în afară de maimuţă, care, în cele trei ore petrecute de Larry acolo, nu se mişcase decât de patru sau de cinci ori. Maimuţa fusese suficient de inteligentă să evite moartea prin înfometare sau însetare -- până în acel moment -, în schimb se vedea limpede că e foarte bolnavă de supergripă. Maimuţa era cât se poate de suferindă. Lumea se arăta încă o dată necruţătoare.

La dreapta lui, ceasul cu plăsmuiri de animale începu să bată ora 11. Figurinele complicate, care altădată îi încântau pe toţi copiii, defilau acum ca într-o sală de spectacole rămasă pustie. Ursul suna din trâmbiţă, o maimuţă mecanică ce nu avea să se îmbolnăvească vreodată (ci doar să se strice, în cele din urmă) cânta la tamburină, elefantul îi ţinea hangul, izbind în tobă cu trompa. Ce mai muzică grea, măi băiatule, afurisit de grea. Suita Sfârşitul Lumii pentru Figurine de Ceas.

După puţin timp ceasul amuţi şi atunci auzi iarăşi urletul acela răguşit, din fericire de la mare depărtare, de această dată. Ţipătul inuman ce tulbura splendida dimineaţă venea de undeva din stânga lui Larry, poate dinspre terenul de sport Hekscher. Poate că se prăbuşea în bazinul de înot de acolo şi o sfârşea odată.

- Vin monştrii! se auzi strigătul slab şi răguşit.

Perdeaua de nori se ridicase în această dimineaţă, iar vremea era acum însorită şi caldă. O albină trecu pe lângă obrajii lui Larry, ocoli în zbor straturile de flori din apropiere şi execută o aterizare în trei puncte pe un bujor. Dinspre menajerie venea zumzetul calmant, adormitor, al roiurilor de muşte care se lăsau pe animalele moarte.

- Monştrii vin acum!

Cel care tulbura liniştea era un bărbat înalt, de vreo şaizeci şi cinci de ani. Larry îl auzise pentru prima dată noaptea trecută, pe care şi-o petrecuse la Hotelul Sherry-Netherland. În întunericul ce se lăsase asupra oraşului neobişnuit de liniştit, glasul acela îndepărtat îi păruse răsunător şi posomorât, vocea unui Ieremia dement străbătând străzile Manhattanului, stârnind ecouri, reverberaţii şi suferind, în cele din urmă, distorsiuni. Larry, care zăcea treaz în imensul pat dublu, cu toate luminile aprinse, ajunsese la convingerea total iraţională că monstrul se afla în urmărirea lui, îl căuta, aşa cum făceau creaturile care populau frecventele lui coşmaruri. Multă vreme avu impresia că vocea se apropia - Vin monştrii! Monştrii sunt pe drum! Acum se află în suburbii! - iar Larry aştepta din clipă-n clipă ca uşa apartamentului, pe care o încuiase cu toate cele trei sisteme de închidere, să cedeze sub presiunea monstrului, care se va năpusti înăuntru... şi se va dovedi a fi nu o fiinţă omenească, ci un soi de demon uriaş, cu un cap de câine, ochi cât farfurioarele pentru dulceaţă şi dinţi ca nişte scoabe.