- Da, domnule, îi răspunse Creighton încet.
- Finalul ei mi-a dat fiori de prima oară când am citit-o, dar şi acum mi se întâmplă la fel. Fragmentul acela îl ştiu pe dinafară. "What rough beast, its hour come round at last, slouches towards Bethlehem to be born?"
Creighton rămase tăcut. Nu avea nimic de zis.
- Bestia este pe drum, spuse Starkey, întorcându-se cu spatele. Plângea şi zâmbea, în acelaşi timp. E pe drum şi se va dovedi cu mult mai violentă decât şi-a putut imagina vreodată Yeets. Lucrurile se destramă. Treaba noastră este să menţinem cât mai multe poziţii posibile pentru cât mai mult timp.
- Da, domnule, îi răspunse Creighton şi, pentru prima oară, simţi înţepătura lacrimilor ce i se adunau în ochi. Da, Billy.
Starkey îi întinse mâna, pe care Creighton o prinse între mâinile sale. Mâna lui Starkey era bătrână şi rece, ca pielea ce-o leapădă şarpele şi în care şi-a găsit moartea un animal mărunt din prerie, lăsându-şi scheletul fragil înfăşurat în tegumentul reptilei. Lacrimile se revărsară în adâncitura cearcănelor de sub ochii lui Starkey, apoi se scurseră pe obrajii lui bărbieriţi cu grijă.
- Trebuie să mă ocup de anumite lucruri, spuse Starkey.
- Da, domnule.
Starkey îşi scoase inelul de la West Point de pe inelarul mâinii drepte şi verigheta de pe cel al stângii.
- Pentru Cindy, zise el. Pentru fiica mea. Am să te rog să i le dai tu, Len.
- I le voi da.
Starkey se apropie de uşă.
- Billy? îl strigă Len Creighton.
Starkey se răsuci.
Creighton se afla într-o perfectă poziţie de drepţi, iar lacrimile îi brăzdau obrajii. Salută.
Starkey îi răspunse la salut, apoi ieşi pe uşă.
Liftul bâzâia eficient, străbătând etaj după etaj. O alarmă începu să sune - jalnic, ca şi cum ar fi ştiut, într-un fel sau altul, că atrăgea atenţia asupra unei situaţii care se transformase de mult într-o cauză pierdută - atunci când se folosi de cheia lui specială ca să deschidă uşa de la ultimul etaj, care permitea accesul către parcul de maşini. Starkey şi-l imagina pe Len Creighton urmărindu-l pe o succesiune de monitoare, cum îşi alege un jeep cu care străbate zona deşertică a vastului teren de experimentare, trecând apoi printr-o poartă pe care scria ZONĂ DE MAXIMĂ SECURITATE. ACCESUL PERMIS DOAR CELOR CU PERMIS SPECIAL. Punctele de trecere îi aduceau aminte de cuştile de pe şosele, unde se percep taxele pentru autostradă. Ele mai erau încă prevăzute cu gărzi, dar soldaţii din spatele sticlei gălbui erau morţi şi se mumificau rapid, în căldura uscată a deşertului. Cabinele erau blindate împotriva gloanţelor, în schimb nu fuseseră protejate împotriva viruşilor. Ochii lor sticloşi şi înfundaţi în orbite se holbau la Starkey, în timp ce acesta trecea pe lângă ei în autoturismul de teren, singurul obiect mişcător de-a lungul păienjenişului de drumuri negre dintre barăcile Quonset şi clădirile scunde, construite din plăci cenuşii de ciment.
Se opri înaintea unui bloc de mică înălţime, pe a cărui uşă se putea citi ACCESUL PERMIS EXCLUSIV CELOR CU PERMIS A-1-A. Se folosi de o cheie pentru a intra şi de o alta pentru a chema liftul. Un gardian, cât se poate de mort şi de ţeapăn, îl măsură de dincolo de punctul de siguranţă, protejat de sticlă groasă, de la stânga uşilor elevatorului. Când sosi liftul, Starkey urcă repede. I se părea că-i urmărit de privirile grele ale gardianului mort, care ţâşneau din cele două pietre de culoarea colbului ce-i ţineau loc de ochi.
Liftul coborî atât de repede, încât simţi că i se întoarce stomacul pe dos. Oprirea fu semnalată de sunetul delicat al unui clopoţel. Uşile glisante se dădură la o parte, iar duhoarea dulceagă a materiei în descompunere îl izbi ca o palmă blândă. Nu era o adevărată plesnitură, fiindcă epuratoarele de aer mai funcţionau încă, dar nici filtrele lor nu puteau înlătura mirosul cu totul. Atunci când moare un om, vrea să fie sigur că nu treci asta cu vederea, se gândi Starkey.
În faţa elevatorului zăceau aproape o duzină de trupuri. Starkey se strecură cu grijă printre ele, ferindu-se să calce pe vreo mână în plină putrefacţie, moale precum ceara, sau să se împiedice de vreun picior întins. Asta i-ar fi putut smulge un strigăt, ultimul lucru care-ar fi vrut să i se întâmple. Nu strigi într-un cavou, pentru că ecoul te-ar putea împinge la nebunie, iar el se afla acum într-un cavou. Chiar dacă arăta ca un proiect de cercetare ştiinţifică bine finanţat, în realitate nu era decât un cavou.
Uşile se închiseră lin în spatele lui, apoi liftul porni uşor în sus. N-avea să mai coboare decât în cazul în care altcineva se folosea de o cheie, Starkey cunoştea acest lucru: din momentul în care integritatea instalaţiei fusese afectată, computerele comutaseră toate lifturile pe programul general de blocare. De ce zăceau aici bietele făpturi, bărbaţi şi femei? Evident, speraseră ca aparatele de calcul să rateze trecerea la programele pentru situaţiile speciale. De ce nu? Ba chiar exista o anume logică în gândirea lor. În afară de asta, nimic nu funcţionase cum se cuvine.
Starkey porni pe coridorul ce ducea spre cafeteria, cu paşi ce răsunau a gol. De deasupra, lămpile fluorescente, montate în dispozitivele lor ca nişte tăviţe de gheaţă întoarse invers, aruncau o lumină dură, care nu făcea umbre. Alte trupuri. Un bărbat şi o femeie, dezbrăcaţi şi cu găuri de glonţ în cap. Au făcut amor, ghici Starkey, pe urmă el a împuşcat-o pe ea, apoi s-a sinucis. Dragoste printre viruşi. Ţinea încă strâns pistolul, o armă calibru 45 din dotarea armatei. Podeaua acoperită cu dale era pătată cu sânge şi cu o substanţă cenuşie, amintind de o fiertură de ovăz. Simţi un impuls teribil, din fericire trecător, să se aplece şi să atingă sânii femeii moarte, ca să vadă dacă erau tari sau moi.
Ceva mai departe, un bărbat rămăsese cu spatele rezemat de o uşă închisă, având la gât o placă atârnată cu şiretul de la pantof. Bărbia proptită în piept te împiedica să citeşti textul. Starkey îşi vârî degetele pe sub bărbia omului şi-i împinse capul spre spate. În aceeaşi clipă, globii oculari i se rostogoliră în ţeastă, cu un uşor zgomot cărnos. Cuvintele de pe plăcuţă fuseseră scrise cu un Magic Marker roşu. Textul spunea: ACUM PUTEŢI FI SIGURI CĂ FUNCŢIONEAZĂ. EXISTĂ ÎNTREBĂRI?
Starkey dădu drumul bărbiei. Capul omului rămase ţeapăn, ridicat într-un unghi ciudat, holbându-se, fascinat parcă, spre înălţime, cu orbitele lui întunecate. Starkey se trase un pas înapoi. Îl podidise din nou plânsul. Plângea fiindcă nu avea nici o întrebare de pus.
Uşile cafeteriei fuseseră proptite să rămână deschise. În faţa lor se găsea o tablă mare din plută pentru mica publicitate. Pe 20 iunie ar fi urmat să se desfăşoare un meci din liga de fotbal, constată Starkey. Grim Gutterballers împotriva lui First Strikers, în cadrul campionatului bazei. Apoi, Anna Floss dorea să călătorească spre Denver sau Boulder pe 9 iulie. Era dispusă să împartă cheltuielile şi perioadele de stat la volan. Richard Betts voia să dăruiască nişte pui de căţel, pe jumătate collie, pe jumătate St. Bernard, foarte prietenoşi. Doritorii puteau participa la serviciul divin neconfesional organizat săptămânal în cafeteria.
Starkey parcurse atent toate anunţurile, apoi intră.
Mirosul de aici era încă şi mai greu - pentru că la acela al corpurilor în putrefacţie se adăuga duhoarea mâncării stricate. Starkey privi în jur posomorât şi îngrozit.
S-ar fi zis că unii dintre ei îl privesc.
- Oameni..., începu Starkey, apoi vocea i se sugrumă.
Uitase imediat ce-ar fi vrut să le spună.
Merse încet către locul unde Frank D. Bruce zăcea cu faţa în supă. Îl contemplă vreme îndelungată. Apoi îl apucă de păr şi-l trase în sus. Bolul se lipise de obraji, din cauza lichidului închegat de cine ştie când, iar Starkey, cutremurat, izbi obiectul, reuşind în cele din urmă să-l desprindă. Bolul se lovi de podea, oprindu-se cu fundul în sus. Cea mai mare parte a supei rămăsese lipită de faţa lui Frank D. Bruce, ca o marmeladă mucegăită. Starkey îşi scoase batista şi se strădui să-l şteargă cât mai bine. Constată că ochii lui Frank D. Bruce erau înecaţi în lichidul întărit şi se feri să-i şteargă pleoapele. Se temea că şi ochii lui Frank D. Bruce aveau să se rostogolească în interiorul craniului, ca la cel cu inscripţia de gât. Dar şi mai tare se temea că or să i se ridice pleoapele, ca un transperant. Expresia pe care ar fi putut s-o citească în privirile lui Frank D. Bruce îl îngrozea de-a dreptul.
- Soldat Bruce, i se adresă Starkey încet, pe loc repaus.
Batista întinsă cu grijă peste faţa lui Frank D. Bruce se lipi perfect. Starkey se întoarse şi ieşi din cafeteria păşind cu paşi mari, egali, ca şi cum s-ar fi aflat pe un platou de instrucţie.
La jumătatea culoarului dădu iarăşi peste bărbatul cu inscripţia atârnată de gât. Starkey se aşeză lângă el, desfăcu tocul pistolului şi-şi vârî ţeava armei în gură.
Împuşcătura se auzi înăbuşit, fără urmă de dramatism. Nici unul dintre cadavre nu păru să acorde nici cea mai mică atenţie evenimentului. Epuratoarele atmosferice înlăturară de îndată micul nor de fum. Liniştea se aşternu în măruntaiele bazei Project Blue. În cafeteria, batista se dezlipi de obrajii soldatului Frank D. Bruce şi ateriză lin pe podea. Lui Frank D. Bruce nu păru să-i pese, în schimb Len Creighton se surprinse privind din ce în ce mai des către monitorul în care apărea Bruce, întrebându-se de ce naiba nu-i ştersese Billy omului supa din sprâncene, dacă tot se apucase de treabă. Curând, foarte curând, avea să fie nevoit să dea ochi cu preşedintele Statelor Unite, dar supa închegată în sprâncenele lui Frank D. Bruce îl preocupa mai mult. Cu mult mai mult.
CAPITOLUL 23
RANDALL FLAGG, Omul Întunecat, mergea către sud, de-a lungul şoselei US 51, ascultând zgomotele apropiate ale nopţii ce veneau din ambele părţi ale acestui drum îngust care avea să-l poarte, mai devreme sau mai târziu, în afara statului Idaho, în Nevada. Iar din Nevada se putea duce oriunde. De la New Orleans până la Nogales, de la Portland, Oregon, până la Portland, Maine, era ţara lui, pe care nimeni n-o cunoştea şi n-o iubea mai mult decât el. Ştia încotro duc drumurile şi le străbătea noaptea. Acum, cu doar o oră înaintea zorilor, se afla undeva între Grasmere şi Riddle, la vest de Twin Falls şi la nord, încă, de Duck Valley Reservation, care se întindea peste două state. Şi să nu zici că este nemaipomenit?
Păşea rapid, lovind ritmic suprafaţa asfaltată a drumului cu tocurile tocite ale cizmelor, iar dacă la orizont se iveau farurile unei maşini, se făcea imediat nevăzut, trecând dincolo de şanţ şi coborând panta lină prin iarba înaltă, unde-şi făceau culcuş gândacii nocturni... apoi maşina trecea prin dreptul lui, şi poate că şoferul avea o uşoară senzaţie de frig, ca şi cum ar fi străbătut un gol de aer, soţia şi copiii se frământau în somn, de parcă toţi ar fi fost simultan atinşi de aripa aceluiaşi vis urât.
Mergea spre sud, tot mai la sud, pe US 51, iar tocurile tocite ale cizmelor lui cu vârf ascuţit, de cowboy, băteau ritmic pavajul; un bărbat înalt, fără vârstă, într-o pereche de jeans decoloraţi cu ţinte, şi o jachetă din doc. Buzunarele îi erau înţesate cu cele mai diverse şi contradictorii categorii de literatură - broşuri pentru toate gusturile, discursuri pentru toate minţile. Când omul acesta îţi punea în mână un volumaş, îl luai, indiferent de subiect: primejdiile pe care le presupun centralele atomoelectrice, rolul jucat de International Jewish Cartel în răsturnarea guvernelor prietene, filiera de trafic cu cocaină organizată de CIA împreună cu gruparea Contras, sindicatele muncitorilor din ferme, Martorii lui Iehova (Dacă Poţi Răspunde Afirmativ La Aceste Zece întrebări, înseamnă Că Eşti MÂNTUIT!), Negrii luptă pentru Egalitate Militantă, Codul Klanului. Le avea pe toate şi încă vreo câteva pe deasupra. Avea câte o insignă pe fiecare piept al jachetei. În dreapta, o faţă rânjind larg, pe fond galben. În stânga, un porc purtând o şapcă de poliţist. Dedesubt se vedeau câteva litere roşii, desenate astfel încât să simuleze că ar fi fost scrise cu sânge, care s-a scurs: CE MAI FACI, PORCIA TA?
Îşi vedea de drum, fără pauze şi fără să încetinească ritmul, menţinut într-o stare de vioiciune indusă de noapte. Posibilităţile nesfârşite ale nopţii împrumutau ochilor lui o undă de delir. În spate purta un rucsac de Cercetaş, vechi şi hărtănit. Pe figura lui se citea o veselie posomorâtă, care te-ar fi putut duce cu gândul că exista şi la el în inimă - şi n-ai fi greşit. Era figura tipică a unui om odios de fericit, o faţă care radia o căldură oribil de plăcută, o faţă de felul celor care fac să se sfărâme paharele în mâinile obosite ale chelneriţelor care servesc prin bufete pentru şoferi de camion, care-i împing pe puşti să intre cu tricicletele în gardurile de scândură, ca apoi să se ducă urlând la mămicile lor, cu aşchii ascuţite de lemn ieşindu-le din genunchi, ca nişte ţepuşe. Avea o faţă care garantat putea transforma o ceartă obişnuită de bar, stârnită în jurul numelui celui mai grozav atacant de baseball, într-o încăierare sângeroasă.
