- Îi era o frică nebună de spărgători, de aceea avea arma asta. Este adevărat că pistoalele au recul şi fac foarte mult zgomot când tragi, Larry?

Larry, care nu trăsese în viaţa lui cu un revolver, îi răspunse:

- Nu cred că la dimensiunile astea are recul prea mare. E calibru 38?

- Cred că doar 32. Scoase arma din poşetă, iar el remarcă înăuntru o mulţime de sticluţe cu pastile. De această dată, ea nu-i urmă privirea, pentru că fixa un arbust aflat la distanţă de cinci sau şase metri. Vreau să încerc. Ce zici, pot să nimeresc în trunchiul copacului acela?

- Nu ştiu, îi răspunse el cu teamă. Nu ştiu dacă...

Femeia apăsă pe trăgaci, iar arma bubui infernal. În coaja copăcelului apăru o gaură.

- La fix, comentă ca, suflând fumul din ţeava pistolului ca un luptător înrăit.

- Nemaipomenit, îngăimă Larry, al cărui puls reveni oarecum la normal de-abia după ce ea pusese revolverul la locul lui.

- N-aş fi în stare să omor un om cu el. Sunt sigură de asta. Iar în curând nici nu voi mai avea, oricum, în cine trage.

- O, de asta nu sunt chiar atât de sigur.

- Te uitai la inelele mele. Ţi-ai dori unul dintre ele?

- Cum? Nu!

Roşeaţa i se urcă din nou în obraji.

- Fiind bancher, soţul meu credea în diamante. Credea în ele tot aşa cum baptiştii cred în Apocalipsă. Am o mulţime de diamante, care sunt toate asigurate. Că aveam în stăpânire pietrele astea, Harry al meu şi cu mine, nu era poate mare lucru, dar adeseori îmi venea să cred că aveam o garanţie pentru absolut totul. Înţelegi, Larry? Dacă acum cineva ar râvni la diamantele mele, i le-aş da fără să protestez. Şi, dacă stai să te gândeşti, acum nu mai sunt decât nişte simple pietre, nu?

- Cred că ai dreptate.

- Sigur că da, spuse ea, iar muşchiul acela de la gât îi tresări iarăşi. Dacă un bandit ar dori să mi le ia, nu numai că i le-aş oferi cu dragă inimă, dar i-aş spune şi adresa firmei Cartier. Colecţia lor de pietre preţioase este cu mult mai bogată decât a mea.

- Şi acum ce-ai de gând să faci?

- Tu ce-ai propune?

- Habar n-am, răspunse Larry cu un oftat.

- Răspunsul meu este acelaşi.

- Ştii ceva? Azi-dimineaţă l-am văzut pe un individ care spunea că are de gând să se ducă pe Yankee Stadium şi să facă la... să se masturbeze în mijlocul terenului.

Simţea cum i se ridică din nou sângele în obraji.

- Mi se pare o plimbare îngrozitor de lungă. De ce nu i-ai sugerat să-şi aleagă un loc mai în apropiere?

Oftă, iar oftatul i se transformă apoi într-un fior. Îşi deschise poşeta, scoase un flacon de medicamente şi vârî în gură o pastilă gelatinoasă.

- Ce este? se interesă Larry.

- Vitamina E, îi răspunse ea cu un zâmbet strălucitor şi fals.

Ticul de la gât îi reveni o dată sau de două ori. Femeia se linişti apoi.

- Barurile sunt pustii, îi spuse Larry deodată. Am intrat la Pat's, pe Forty-third, nu era absolut nimeni înăuntru. Au barul acela imens, din mahon, m-am dus în spatele lui şi mi-am turnat un pahar de apă plin cu Johnnie Walker. Apoi mi-am dat seama că nu aveam nici un chef să mă aflu acolo. L-am lăsat pe tejghea şi am plecat.

Oftară la unison, ca un duet.

- Eşti o persoană foarte plăcută, declară ea. Îmi place de tine. Şi mi se pare nemaipomenit că nu eşti nebun.

- Îţi mulţumesc, doamnă Blakemoor.

Era surprins şi flatat, în acelaşi timp.

- Rita. Spune-mi Rita.

- Perfect.

- Nu ţi-e foame, Larry?

- Dacă stau să mă gândesc, îmi este.

- Ai putea să inviţi o doamnă la masă.

- Mi-ar face o deosebită plăcere.

Ea se ridică şi-i oferi braţul cu un zâmbet uşor dezaprobator, în momentul când îşi trecu mâna pe după braţul întins, în nări îi veni o adiere dinspre poşeta ei, un miros care în acelaşi timp îi aducea mângâiere şi se asocia în mintea lui cu o persoană adultă, aproape bătrână, ceva tulburător. În desele lor ieşiri la cinematograf, maică-sa purtase întotdeauna poşetă.

Uită apoi acest gând; ieşiră din parc şi o porniră pe Fifth Avenue, îndepărtându-se de maimuţa moartă, de monstrul-urlător şi de trufandaua care nu avea să mai părăsească niciodată toaleta de la Transverse Number One. Ea turuia fără încetare, iar mai târziu nu mai izbuti să-şi aducă aminte de nici unul dintre lucrurile despre care-i vorbise (ba da, despre un singur fapt: visase întotdeauna, îi mărturisise ea, să se plimbe pe Fifth Avenue la braţ cu un tânăr chipeş, un bărbat suficient de tânăr ca să fie propriul ei fiu), cu toate acestea îşi aduse adesea aminte de plimbare, mai ales atunci când structura ei fragedă avea să se prăbuşească, ca o jucărie asamblată neglijent. De zâmbetul ei minunat, de conversaţia ei uşoară, cinică, spirituală, de şoapta materialului din care erau făcuţi pantalonii ei.

Intrară într-un mic restaurant, unde Larry găti, puţin stângaci, dar ea îi aplaudă fiecare fel de mâncare: friptura, cartofii prăjiţi, nessul, plăcinta cu rubarbă şi căpşuni.

CAPITOLUL 28

ÎN FRIGIDER era o tartă cu căpşuni. Era acoperită cu folie Saran Wrap şi, după ce o cântărise multă vreme cu priviri posomorâte şi năucite, Frannie o scoase, o aşeză pe tejghea şi-şi tăie o felie. O căpşună căzupe masă cu un plescăit surd, când trecu felia de plăcintă pe o farfurie mai mică. Ridică fructul şi-l mâncă. Şterse mica pată de suc de pe suprafaţa tejghelei cu o cârpă de vase. Aşeză din nou folia peste restul prăjiturii şi o puse la loc, în frigider.

În momentul în care se întoarse ca să ia farfuria se întâmplă să-i cadă ochii pe suportul de cuţite de lângă dulap. Tatăl ei îl făcuse din două şine magnetice. Între ele atârnau cuţitele, cu lama în jos. Soarele puternic al după-amiezei se reflecta de suprafaţa lor strălucitoare. Rămase cu privirile aţintite asupra cuţitelor vreme îndelungată, fără ca expresia posomorâtă, vag curioasă, din privirile ei să sufere vreo schimbare, frământând în mâini cutele şorţului prins la brâu.

În cele din urmă, cam după vreun sfert de oră, îşi aminti că se gândea la ceva anume. Oare la ce? Dintr-un motiv care-i scăpa, în minte îi veni un citat biblic, de fapt o parafrază: Decât să te uiţi la paiul din ochiul altuia, mai bine ai vedea bârna din ochiul tău. Începu să cântărească vorbele. Pai? Bârnă? Aceste două cuvinte o puseseră întotdeauna în încurcătură. Ce fel de bârnă? Ca raza de Lună? Sau ca o grindă pe care se sprijină acoperişurile? Tot aşa existau şi "raza" unei lanterne şi figuri "radioase", iar New Yorkul avusese un primar cu numele de Abe Beame, ca să nu mai vorbim de un cântec pe care-l învăţase în timpul Şcolii Biblice de Vacanţă... Voi fi raza Lui de soare.

...Decât sa te uiţi la paiul din ochiul altuia...

Dar nu era vorba de ochi, ci de tartă. Se întoarse şi văzu o muscă plimbându-se pe prăjitură. O alungă cu un gest al mâinii. Adio, domnule Muscoi, să nu te mai atingi de plăcintoi.

Contemplă multă vreme felia de tartă. Mama şi tatăl ei muriseră amândoi, asta ştia prea bine. Maică-sa se stinsese la Sanford Hospital, iar taică-său - cel care odinioară ştiuse s-o facă să se simtă totdeauna bine venită la el în atelier - zăcea fără viaţă în pat, în camera de la primul cat. Oare de ce cuvintele aveau mereu capriciul de a-i veni în rime? Versuri ieftine, îngrozitoare, care îi năvăleau în minte, ca textele alea idioate pentru exersarea memoriei, de care ţi-aduci aminte în delirul provocat de febră. Câinele are-o căpuşă, care-l atacă la guşă...

Îşi veni brusc în fire, străbătută de un fior de spaimă. În încăpere se răspândise un miros fierbinte. Ceva ardea.

Frannie privi repede peste umăr şi descoperi o tigaie în care se prăjeau cartofi, pe care o pusese pe plită şi o uitase acolo. Un nor gros şi rău mirositor se revărsa din direcţia respectivă. Din tigaie săreau stropi mari de grăsime care, aterizând pe suprafaţa fierbinte, se aprindeau pentru scurt timp, ca şi cum o mână invizibilă ar fi dat foc la nişte brichete cu butan. Interiorul vasului era negru ca tăciunele.