Se tot ducea către sud, iar acum se afla undeva pe US 51, între Grasmere şi Riddle, ceva mai aproape de Nevada. Curând avea să facă un popas şi va dormi toată ziua, sculându-se abia spre seară. Obişnuia să citească, în timp ce-şi fierbea cina deasupra unui foc de tabără mic şi care nu scotea fum, fără să conteze prea mult pe ce anume îi cădeau ochii: câteva cuvinte din cine ştie ce roman porno ieftin, boţit şi rămas fără coperte, sau poate Mein Kampf, sau vreo carte umoristică de-a lui R. Crumb, sau pe unul dintre ziarele acelea cu o poziţie ultrareacţionară, scoase de America Firsters sau de Sons of the Patriots. Când era vorba de cuvântul scris, Flagg nu stătea niciodată să aleagă.
După cină o pornea iarăşi spre sud, de-a lungul excelentei autostrăzi cu două benzi, care străbate sălbăticia asta uitată de Dumnezeu, scrutând, mirosind şi ascultând, pe măsură ce clima devenea tot mai uscată, vegetaţia tot mai măruntă, numai tufişuri de salvie şi ciulini, iar din pământ creşteau munţii, ca nişte spinări de dinozauri. Până mâine în zori, sau cel mai târziu peste încă o zi, avea să intre în Nevada, unde-i vor ieşi în cale mai întâi Owyhee şi apoi Mountain City, iar în Mountain City exista un tip, Christopher Bradenton, care se va îngriji să-i pună la dispoziţie o maşină pentru care nu avea să-l agaţe nimeni şi nişte acte în regulă, şi atunci ţara aceasta va deveni pentru el cu adevărat locul tuturor posibilităţilor, un organism statal dispunând de o vastă reţea de drumuri, răspândite ca nişte capilare miraculoase prin epidermă, gata să-l poarte pe el, grăunte întunecat dintr-o materie încă necunoscută, pretutindeni în acest organism, insinuându-se în inimă, în ficat, în ochi sau în creier. Un minuscul cheag de sânge căutându-şi un locşor cald, o aşchie de os în căutarea unui organ moale, în care să se înfigă, o celulă singuratică, lovită de streche, în căutarea alteia - ca să se aşeze împreună frumos, la casa lor, şi să crească o splendoare de tumoare malignă.
Boncăia mai departe, cu braţele bălăbănindu-i-se pe lângă trup. Era cunoscut, foarte bine cunoscut de-a lungul tuturor căilor tainice bătute de cei care se ascund, de săraci şi de nebuni, de revoluţionari de profesie şi de cei care au fost atât de bine învăţaţi să urască încât ura li se vede pe faţă, ca buza-de-iepure, şi nu sunt doriţi de nimeni, cu excepţia celor de aceeaşi teapă cu ei, care-i primesc bucuroşi în camere ieftine, ai căror pereţi sunt acoperiţi de sloganuri şi afişe, în beciuri, unde ţevi tăiate cu ferăstrăul sunt prinse în menghine căptuşite cu material moale, ca să fie umplute cu explozibile dintre cele mai periculoase, în cămăruţe ascunse, unde se făuresc planuri nebuneşti: cum să fie asasinat un membru al cabinetului, cum să fie răpit copilul unui demnitar aflat în vizită, sau cum să te năpusteşti în mijlocul unei întruniri a Consiliului director de la Standard Oil cu grenade şi cu pistoale automate, ucigând în numele poporului. Era bine cunoscut în aceste medii şi chiar şi cei mai nebuni locuitori ai lor nu-i suportau rânjetul şi figura întunecată. Când îşi lua o femeie în pat, chiar pentru o întâlnire la fel de puţin semnificativă ca o gustare luată pe fugă, din frigider, aceasta îl accepta cu un soi de încordare a trupului şi întorcându-şi privirile într-altă parte. De parc-ar fi fost un berbec cu ochi aurii sau un câine negru - iar la sfârşit, rămâneau înfrigurate, atât de înfrigurate, încât părea de necrezut că se vor mai încălzi vreodată. Când îşi făcea apariţia la o întrunire, flecăreala isterică - bârfa, acuzaţiile reciproce, învinuirile, retorica ideologică - înceta pe loc. Se lăsa o tăcere mormântală, toţi se apropiau de el, pentru ca apoi să se îndepărteze, de parcă l-ar fi văzut strângând la piept o maşinărie de distrugere, veche şi teribilă, ceva de o mie de ori mai periculos decât explozibilii plastici confecţionaţi în laboratoarele clandestine ale studenţilor la chimie renegaţi, sau decât armele de pe piaţa neagră, obţinute de la vreun sergent de intendenţă lacom, din armată. Ai fi zis că era o maşinărie ruginită, năclăită de sânge, care zăcuse secole întregi în vaselină de urlete, dar care fusese amorsată din nou şi adusă la întrunirea lor ca un dar infernal, un tort de aniversare cu lumânări din nitroglicerină. Când conversaţia se relansa, maşinăria devenea raţională şi supusă - raţională şi supusă, dar în mâna unor nebuni -, şi până la urmă se ajungea la un acord.
Merse mai departe, balansându-se pe picioarele ce se simţeau nemaipomenit în cizme. Picioarele şi cizmele se aflau într-o veche relaţie amoroasă. Christopher Bradenton din Mountain City îl cunoştea sub numele de Richard Fry. Bradenton era călăuza unuia dintre sistemele subterane în care se refugiau fugarii. O jumătate de duzină de organizaţii diferite, de la Weathermen şi până la Guevara Brigade aveau grijă ca Bradenton să nu ducă lipsă de bani. El era poet şi, din când în când, ţinea ore la universităţile libere, sau călătorea în statele din vest, Utah, Nevada şi Arizona, vorbind în cadrul orelor de engleză de liceu, uimindu-i (sau cel puţin aşa spera el) pe băieţii şi fetele din clasa de mijloc cu ştirea că poezia se mai afla în viaţă - în stare narcoleptică, de la sine înţeles, posedând încă o anume vitalitate hidoasă. Bradenton se apropia de şaizeci de ani, dar fusese dat afară dintr-un colegiu californian acum mai bine de douăzeci de ani, din cauză că se împrietenise prea tare cu membrii asociaţiei Studenţii pentru o Societate Democratică. Fusese arestat în timpul marilor demonstraţii din Chicago, în 1968, îşi crease legături cu o mulţime de grupuri radicale, îmbrăţişând mai întâi ideile nebune ale grupurilor respective, pentru ca apoi să fie el însuşi înghiţit cu totul de ele.
Omul Întunecat mergea zâmbind. Bradenton nu era decât capătul unui canal, din care existau mii şi mii - canalele pe care se deplasau nebunii, ducând cu ei cărţi şi bombe. Canalele erau legate între ele şi, chiar dacă indicatoarele erau mascate, iniţiaţii le puteau desluşi mesajul. În New York era cunoscut drept Robert Franq, iar pretenţia lui că ar fi negru nu fusese niciodată pusă la îndoială, deşi pielea lui avea o nuanţă mult prea deschisă. Împreună cu un veteran negru din Vietnam - negrul adunase în el atâta ură, încât compensa cu vârf şi îndesat lipsa piciorului stâng - le făcuse de petrecanie la şase poliţai din New York şi New Jersey. În Georgia era Ramsey Forrest, rudă îndepărtată cu Nathan Bedford Forrest şi, înfăşurat în cearşaful alb, participase la două violuri, o castrare şi la incendierea unui cartier de cocioabe al negrilor. Dar asta fusese demult, pe la începutul anilor şaizeci, în timpul primului val de mişcări pentru drepturi civile. Se gândea, uneori, că se născuse din chiar acea luptă. Lucru sigur, nu reuşea să-şi aducă aminte prea multe din cele ce i se întâmplaseră înainte de aceste evenimente, în afară de faptul că se trăgea din Nebraska şi că urmase la un moment dat nişte cursuri de liceu, iar unul dintre colegii lui de atunci era un băiat cu părul roşu şi picioarele curbate în O, numit Charles Starkweather. De marşurile pentru drepturi civile din 1960 şi 1961 îşi aducea aminte mai bine - bătăile, raidurile nocturne, bisericile care explodaseră ca şi cum un miracol din interiorul lor crescuse prea tare şi nu a mai putut fi reţinut între ziduri. Îşi amintea cum hoinărise până la New Orleans, în 1962, unde se întâlnise cu un tânăr dement, care împărţea broşuri în care America era îndemnată să lase Cuba în pace. Respectivul era un oarecare domn Oswald; luase şi el o parte din broşurile acelea, din care mai păstra vreo două, foarte vechi şi foarte boţite, într-unul dintre nenumăratele lui buzunare. Fusese membru a o sută de diferite comitete de responsabilitate. Luase parte la demonstraţii împotriva uneia şi aceleiaşi duzini de companii, într-o sută de campusuri universitare diferite. El scria întrebările care-i tulburau cel mai tare pe puternicii zilei atunci când veneau să le ţină conferinţe, dar niciodată nu punea ei însuşi acele întrebări; negustorii de putere s-ar fi putut alarma şi ar fi putut fugi de pe podium, văzându-i rânjetul şi ochii arzători. Nu vorbea nici cu prilejul mitingurilor, pentru că era sigur că microfoanele ar fi intrat într-o stare de isterie electronică şi ar fi ars toate circuitele. În schimb, scrisese discursuri pentru oratori şi, cu mai multe prilejuri, discursurile se încheiaseră cu tărăboi, maşini răsturnate cu roţile în sus, strângerea de voturi în vederea grevei studenţilor şi demonstraţii violente. O vreme, pe la începutul anilor şaptezeci, fusese în relaţii cu un tip numit Donald DeFreeze şi-i sugerase acestuia să adopte porecla de Cinque. Contribuise la elaborarea planurilor pentru răpirea unei moştenitoare bogate, el fiind cel care sugerase că nu era suficient să se ceară răscumpărare, pur şi simplu, ci trebuia distrus echilibrul mintal al fetei. Părăsise mica locuinţă din Los Angeles unde DeFreeze şi ceilalţi se prăjiseră, cu nici douăzeci de minute înainte de descinderea poliţiei; plecase pe nesimţite şi pornise pe stradă, boncăind ritmic pe pavaj cu cizmele umflate şi prăfuite, cu un asemenea zâmbet lăţit pe faţă, încât mamele îşi apucau în grabă odraslele de câte o aripă şi le trăgeau în casă, un zâmbet care le făcea pe gravide să fie cuprinse de durerile facerii înainte de vreme. Iar peste un timp, când puseseră mâna pe câţiva calici care făcuseră şi ei parte din grup, tot ceea ce ştiau aceştia era că mai existase o anume persoană în anturajul lor, poate cineva foarte important, sau poate un simplu gură-cască, un bărbat fără vârstă, căruia i se spunea Walkin Dude* (Momâie ambulantă) sau Boogeyman"*. (Baubau)
Mergea cu pasul lui egal, străbătând pe nesimţite distanţe considerabile. Cu două zile în urmă se aflase în Laramie, Wyoming, unde făcuse parte dintr-un grup care aruncase în aer o centrală electrică. Astăzi se afla pe US 51, între Grasmere şi Riddle, în drum spre Mountain City. Mâine avea să se găsească în cu totul alt loc. Şi se simţea mai fericit ca niciodată, pentru că...
Se opri.
Pentru că urma să se întâmple ceva. Simţea asta perfect, aproape că adulmeca izul schimbării în aerul nopţii. Îi simţea cu adevărat gustul, iute, ca de funingine, venind din toate direcţiile, ca şi cum Dumnezeu ar fi plănuit o masă la iarbă verde, unde urma să fie friptă întreaga civilizaţie. Cărbunele era deja pregătit, alb şi acoperit de fulgi pe dinafară, roşu ca ochii unui demon pe dinăuntru. Ceva uriaş, ceva nemaipomenit.
Sosise clipa schimbării la faţă. Avea să se nască pentru a doua oară, avea să fie slobozit din pântecele palpitând al unei fiare uriaşe, de culoarea nisipului, ale cărei contracţii chinuitoare începuseră deja, mişcând încet din picioarele stropite de sângele naşterii, cu ochii ei fierbinţi ca soarele holbându-se în gol.
El se născuse la vremuri de răscruce, iar acum vremurile dădeau din nou semne de schimbare. Se simţea în boarea, se simţea în vântul acestei dulci nopţi de Idaho.
Mai era puţin până să fie născut din nou. Ştia bine. Altfel de ce era deodată în stare să facă vrăji?
Îşi închise ochii, înălţându-şi încet chipul incandescent spre cerul întunecat, pregătit să întâmpine zorii. Se concentră. Zâmbi. Tocurile prăfuite şi tocite ale cizmelor lui începură să se înalţe deasupra drumului. Un centimetru. Doi. Trei centimetri. Zâmbetul i se lăţi într-un rânjet. Acum se ridicase la treizeci de centimetri. Şi iată-l plutind la peste cincizeci de centimetri înălţime, cu un mic vârtej de pulbere stârnit dedesubtul lui.
Atunci văzu prima geană a zorilor mânjind cerul şi se lăsă iarăşi în jos. Încă nu sosise vremea.
Dar avea să vină curând.
Porni iarăşi la drum, rânjind şi începând de pe acum să-şi caute un loc de popas pentru ziua care începea. Ceasul avea să bată curând; mai mult de atât nici nu dorea să ştie, pentru moment.
CAPITOLUL 24
LLOYD HENREID, căruia ziarele din Phoenix îi atribuiseră titlul de "ucigaş cu faţă de copil care nu se căieşte", era condus de doi gardieni de-a lungul coridorului aripii de securitate maximă din închisoarea municipală din Phoenix. Unuia îi curgea nasul şi aveau amândoi feţe cam acre. Ceilalţi ocupanţi ai aripii îi făceau lui Lloyd, în felul lor, o adevărată primire triumfală. În Max*, (Maximum Security) el era o adevărată celebritate.
- Hei-hei, Henreid!
- Eşti dat în mă-ta, băiete!
- Spune-i procurorului că dacă-mi dă drumul am să-l apăr de tine!
- Tot aşa-nainte, Henreid!
- Nu te lăsa, frate! Nutelăsanutelăsanutelăsa!
- Lichele ordinare şi obraznice, le aruncă gardianul căruia-i curgea nasul, apoi strănută.
Lloyd zâmbea fericit. Era copleşit de faima proaspăt dobândită. Închisoarea asta nu suferea nici un fel de comparaţie cu cea din Brownsville. Până şi mâncarea era mai bună. O dată ajuns un criminal "greu", te bucurai de oarecare respect. Îşi imagina că Tom Cruise trebuie să încerce un sentiment asemănător la o premieră absolută.
Ajunşi la capătul culoarului, trecură printr-o arcadă prevăzută cu o poartă electrică, echipată cu un şir dublu de zăbrele. Aici fu controlat încă o dată, în timp ce gardianul răcit respira sacadat pe gură, ca şi cum ar fi urcat în fugă nişte scări. Apoi îl trecură printr-un detector de metale, pentru orice eventualitate, probabil ca să fie siguri că nu-şi vârâse ceva în cur, cum făcea individul acela, Papillon, în filme.
- Okay, zise cel cu nasul înfundat, iar un alt gardian, dintr-o cabină protejată cu sticlă rezistentă la gloanţe, le făcu semn să treacă mai departe.
Străbăteau acum un alt culoar, vopsit într-un verde industrial. Singurele sunete ce se auzeau aici erau ţăcănitul paşilor gardienilor (Lloyd purta nişte papuci din carton) şi şuieratul astmatic venind din dreapta lui Lloyd. La capătul opus al culoarului, un alt gardian aştepta înaintea unei uşi închise. Uşa avea o fereastră minusculă, ceva mai mare decât o simplă deschizătură, în a cărei sticlă se vedea şi o împletitură din sârmă.
- Oare de ce miros toate puşcăriile a pişat? întrebă Lloyd, dornic de o conversaţie oarecare. Adică, până şi-n locurile unde nu e nimeni închis, tot a pişat miroase. Nu cumva voi, băieţi, vă pişaţi pe la colţuri, când vă apucă?
Ideea asta, care i se părea cu adevărat comică, îl făcu să chicotească.
- Taci din gură, băi, Ucigaşule! îi zise gardianul răcit.
- Nu arăţi prea bine, îi răspunse Lloyd. Ar trebui să te duci acasă şi să te bagi în pat.
- Tacă-ţi gura! interveni celălalt.
Lloyd făcu aşa cum i se ceruse. Aşa păţeşti când vrei să discuţi cu tipii ăştia. Ştia, din experienţă proprie, că era zadarnic să cauţi nobleţea printre oficialii din casele de corecţie.
- Salut, băi, lepădătură, îl luă în primire păzitorul uşii.
- Ce mai faci, băi, muie? îi replică Lloyd prompt.
Nimic nu te scoate mai repede din amorţeală decât un schimb vioi de replici, ca-ntre prieteni. Nu era la pârnaie decât de două zile, însă se simţea copleşit de pe acum de obişnuita letargie.
- Pentru chestia asta, ai să-ţi pierzi un dinte, îi explică paznicul. Exact unul, poţi să şi numeri, un dinte.
- Hei, uite ce e, ascultă-mă, nu se poate să...
- Ba da, se poate. Există aici indivizi în stare să-şi omoare propriile mame pentru două pachete de Chesterfield, băi, rahat cu ochi. Sau ai avea chef să mergi la doi dinţi?
Lloyd rămase tăcut.
