- Frannie, oferta mea rămâne în continuare valabilă. Dacă spui da, fac rost de două inele şi sunt la tine chiar în după-amiaza asta.
Pe bicicletă, îi trecu fetei prin minte, cât pe ce s-o umfle râsul. Chicotitul ei ar fi fost un lucru oribil, inutil, şi acoperi receptorul timp de o secundă, ca să fie sigură că nu-i scapă. În ultimele şase zile plânsese şi râsese mai mult decât în toţi anii din urmă, de când împlinise cincisprezece ani şi începuse să iasă la întâlniri.
- Nu, Jess, îi spusese ea apoi, cu vocea perfect controlată.
- Vorbesc foarte serios! o asigurase el, oarecum vehement, ca şi cum ar fi văzut-o luptându-se cu râsul.
- Ştiu că este aşa. Dar eu nu sunt pregătită să mă mărit. Eu mă cunosc foarte bine, Jess. Nu este vorba despre tine.
- Şi atunci cum rămâne cu copilul?
- Copilul se va naşte.
- Şi vei renunţa la el?
- Încă nu m-am hotărât.
Jess nu mai zise nimic; câteva momente, fata auzi alte voci, venind din alte camere. Aveau propriile lor probleme, din câte presupunea Fran. Lumea e o dramă jucată la matineu. Suntem îndrăgostiţi de propriile noastre vieţi, prin urmare căutăm lumina care să ne călăuzească şi încercăm să desluşim ziua de mâine.
- Mă gândesc la copil, spuse Jess în cele din urmă.
Fran se îndoia de sinceritatea lui, dar era singurul lucru care o putea atinge. Ceea ce se şi întâmplă.
- Jess...
- Deci unde ai de gând să te duci? o întrebă el deodată. Nu poţi să rămâi la Harborside toată vara. Dacă ai nevoie de o gazdă, pot să caut şi eu, la Portland.
- Am unde să stau.
- Unde, dacă mi-este îngăduit să întreb?
- Nu-ţi este îngăduit, îi replică ea, apoi îşi muşcă limba, pentru că-i răspunsese atât de nediplomatic.
- Oh, făcu el, pe un ton ciudat de monoton. După o vreme, continuă precaut: Aş putea să te întreb ceva, fără să te superi, Frannie? Pentru că aş vrea să ştiu cu adevărat. Nu e o întrebare retorică sau ceva de genul ăsta.
- Poţi să mă întrebi, se arătă ea de acord, cu prudenţă.
În mintea ei însă, se pregăti să nu se arate supărată, ştiind că, atunci când Jess lansa un asemenea preambul, urma de obicei o teribilă mostră de "şovinism" masculin, de care el era perfect inconştient.
- Eu n-am chiar nici un drept în toată povestea asta? întrebă el. Nu-mi revine şi mie partea mea de răspundere şi de decizie?
La început se supără cu adevărat, însă furia i se risipi. Ăsta era Jess, se străduia să-şi protejeze propria imagine faţă de el însuşi, aşa cum procedează toţi deştepţii, ca să poată dormi bine peste noapte. Îl admirase întotdeauna pentru inteligenţa lui, dar într-o situaţie ca asta inteligenţa putea să fie o adevărată pacoste. Oamenii din categoria lui Jess - ca şi Fran, de altfel - fuseseră învăţaţi, de mici, să fie activi şi să se implice. Nu strică, uneori, să suferi o durere profundă, fie şi numai ca să descoperi c-ar fi mai bine să te trânteşti printre ierburile înalte şi să amâni totul pentru altă dată. Efortul lui era plin de bunăvoinţă, însă rămânea un efort şi nimic mai mult. Şi uite că se îndârjea să n-o lase în pace.
- Jesse, pledă ea, nici unul dintre noi nu şi-a dorit copilul. Am fost amândoi de acord să iau pilule, ca să nu se întâmple nimic. Tu n-ai nici un fel de răspundere.
- Dar...
- Nu, Jess, îi spuse ea, pe un ton ferm.
Băiatul oftă.
- Vei lua legătura cu mine după ce te instalezi?
- Cred că da.
- Te gândeşti să-ţi continui şcoala?
- Peste o vreme. N-am să merg la cursurile din semestrul de toamnă.
- Dacă ai nevoie de mine, Frannie, ştii unde mă găseşti. N-am intenţia să mă ascund.
- Ştiu, Jesse.
- Dacă ai nevoie de bani...
- Da.
- Să mă cauţi. Nu vreau să te constrâng, dar... voi dori să te văd.
- Bine, Jess.
- La revedere, Fran.
- La revedere.
După ce închise aparatul, avu senzaţia că vorbele de rămas-bun căzuseră implacabil, punând capăt unei conversaţii care nu se terminase de fapt. Apoi îşi explică de ce. Pentru prima dată, nu-şi spuseseră "te iubesc". Se întristă şi încercă zadarnic să nu pună la inimă incidentul.
Ultimul telefon îl primise pe la prânz, de la tatăl ei. Alaltăieri prânziseră împreună, iar el îi mărturisise că este îngrijorat din cauza efectului pe care-l puteau avea asupra Carlei întâmplările respective. Cu o seară în urmă, nu venise la culcare; îşi petrecuse toată noaptea în salon, cufundată în studiul vechilor genealogii. Pe la 11.30 se dusese la ea şi-o întrebase când avea de gând să urce. Părul i se revărsa peste umeri şi peste corsajul cămăşii de noapte, iar Peter era convins că avea un aer cam rătăcit şi părea să nu fie în cea mai bună relaţie cu realitatea din jur. Ţinea în poală cartea aceea grea şi nici măcar nu-şi ridicase privirile către el, continuase să o răsfoiască pagină cu pagină. Îi spusese că nu-i este somn. Că mai stă o vreme. Făcuse o răceală, îi mai spusese Peter. Se aflau amândoi într-un separeu din Corner Lunch, mâncând nişte hamburgeri, fără chef. Carlei îi curgea nasul, adăugă Peter. Iar când o întrebase dacă vrea un pahar de lapte fierbinte, nu-i mai răspunsese deloc. A doua zi o găsise dormind în jilţ, cu volumul în poală.
