- Te duci şi-i spui să iasă imediat de acolo! strigă femeia, apoi căzu în muţenie; nu se mai auzea decât zgomotul greu, bronhial, al respiraţiei ei.
Larry se întoarse în salon, se apropie de telefon, apoi făcu un mic ocol. Închise fereastra, pe urmă reveni lângă aparat.
Cărţile se aflau pe un raft de sub măsuţa telefonului. Căută numărul de la Mercy Hospital şi-l formă, în timp ce afară tuna iarăşi. Lumina violentă a unui fulger transformă fereastra pe care tocmai o închisese într-o radiografie alb-albăstruie. Din dormitor se auzi ţipătul sugrumat al maică-sii, care-i îngheţă sângele în vine.
La celălalt capăt, telefonul sună doar o dată, urmă un bâzâit şi un declic. Vocea senină a aparatului îi comunică:
- Ascultaţi o înregistrare făcută la Mercy General Hospital. În momentul de faţă, toate liniile noastre sunt ocupate. Dacă doriţi să rămâneţi pe fir, vom răspunde apelului dumneavoastră cât mai repede cu putinţă. Vă mulţumim. Ascultaţi o înregistrare făcută la Mercy General Hospital. În momentul de faţă, toate...
- I-am trimis pe ameţiţii ăia la parter! ţipă maică-sa, vocea ei fiind însoţită de ecourile tunetului. Portoricanii ăştia habar n-au de nimic!
- ...răspunde apelului dumneavoastră cât mai...
Trânti receptorul în furcă şi rămase ţintuit, cuprins de valuri de transpiraţie. Ce fel de spital mai era şi ăsta, de la care te alegeai cu un nenorocit de mesaj înregistrat tocmai când îţi murea mama? Ce naiba se petrece acolo?
Larry se hotărî să coboare şi să-l roage pe domnul Freeman să stea cu maică-sa, în timp ce el se duce Ia spital. Sau să cheme o salvare particulară? Doamne Dumnezeule, cum se face că niciodată nu ştii cum să procedezi mai bine, când eşti în asemenea situaţii? De ce oare nu te-nvaţă la şcoală lucrurile astea?
Din dormitor se auzea respiraţia greoaie a maică-sii.
- Mă întorc, murmură el şi se duse la uşă.
Era speriat, înspăimântat de-a dreptul, din cauza ei, dar de undeva, din adâncuri, o altă voce îi spunea lucruri cam de acest fel: De ce vin lucruri din astea întotdeauna pe capul meu? Şi: De ce-a trebuit să se întâmple după ce primisem vestea cea bună? Apoi veneau lucrurile cele mai abjecte: Oare cât de rău vor fi afectate planurile mele din cauza asta? Câte lucruri voi fi silit să schimb în jurul meu din cauza asta ?
Ura vocea aceea şi şi-ar fi dorit să piară cât mai repede şi-n chinuri, dar ea continua să-i şoptească tot felul de lucruri.
Coborî treptele până la apartamentul domnului Freeman în fugă, în timp ce tunetele se rostogoleau printre norii negri. Ajuns la palierul de la parter, uşa se deschise violent, iar în holul blocului pătrunse un şuvoi de ploaie.
CAPITOLUL 20
HARBORSIDE era cel mai vechi hotel din Ogunquit. Priveliştea nu mai era atât de frumoasă de când se construise noul club de yachting de cealaltă parte, dar într-o după-amiază ca asta, când cerul fusese răscolit de un şir de furtuni, perspectiva era destul de limpede.
Frannie stătea la fereastră de aproape trei ore, încercând să-i scrie lui Grace Duggan, o colegă de liceu care se înscrisese la Colegiul Smith. Nici vorbă de vreo spovedanie; spunându-i că e gravidă şi descriind scena cu mama ei, risca să se lase cuprinsă de descurajare. Oricum, Grace avea să afle totul curând, de la sursele ei de informare din oraş. Nu dorea să-i iasă altceva decât o scrisoare obişnuită, de curtoazie. Excursia pe biciclete, la Rangely, în mai, cu Jesse, împreună cu Sam Lothrop şi Sally Wenscelas. Examenul final la biologie, la care Frannie avusese noroc. Noua slujbă a lui Peggy Tate (o altă colegă şi prietenă din şcoală), în corpul administrativ al Senatului. Nunta apropiată a lui Amy Lauder.
Dar scrisoarea pur şi simplu refuza să se lase scrisă. O parte din vină o purtau şi interesantele efecte pirotehnice la care asistase toată ziua - cum să te mai ţii de scris când un şir de mici furtuni se abăteau, una după alta, deasupra apelor? Adevărul adevărat era că nici o noutate dintre cele cuprinse în scrisoare nu avea aerul cel mai onest cu putinţă. Toate păreau acolo puţin strâmbe, ca un cuţit care ţi se răsuceşte în mână şi te răneşte superficial, în loc să cureţe coaja cartofului, aşa cum te aşteptai. Excursia cu bicicletele fusese minunată, dar ea şi Jess nu mai erau în cele mai bune relaţii. Avusese noroc la examenul BY-7, într-adevăr, dar la cel final de biologie, care conta cu adevărat, nu se prea descurcase. Nici ea şi nici Grace nu se dădeau în vânt după Peggy Tate, iar cununia lui Amy, în starea actuală a lui Fran, putea să pară mai degrabă o glumă proastă şi nu un prilej de bucurie. Amy se căsătoreşte, în schimb copilul îl nasc eu, haa-haa-ha.
Simţind că trebuia neapărat să termine scrisoarea, fie şi numai pentru a scăpa de obligaţie, scrise:
Am şi eu propriile mele probleme, şi încă ce mai probleme, dur pur şi simplu n-am curajul să le aştern pe hârtie. Destul că trebuie să mă gândesc la ele! Aştept să ne vedem înainte de Patru, dacă nu cumva te-ai răzgândit, de la ultima ta scrisoare. (O singură scrisoare în şase săptămâni? Începuse să mă bată gândul că ţi-a tăiat cineva degetele alea cu care baţi la maşină, draga mea!) Am să-ţi povestesc totul când ne vedem. Sunt sigură că sfatul tău îmi va prinde bine.
Ai încredere în mine şi voi avea şi eu în tine,
Fran
Semnă cu obişnuita ei mâzgălitură flamboaiant-comică, ocupând astfel jumătate din spaţiul gol rămas pe hârtie. Gestul acesta o făcu să se simtă, mai acut ca oricând, o impostoare. Împături scrisoarea, o vârî în plic şi scrise adresa, apoi o propti de marginea oglinzii. Basta.
Aşa. Ce mai avea de făcut?
Se întuneca din nou. Se ridică de la masă şi începu să se învârtă nervos prin cameră, gândindu-se c-ar trebui să iasă înainte de a începe iarăşi să plouă, dar unde să se ducă? La film? Singurul care rula în oraş. Îl văzuse. Împreună cu Jesse. La Portland, ca să se uite la ţoale? N-avea sens. Singurele haine la care se putea uita acum cu intenţie serioasă erau cele cu talie specială. Ca să încapă două persoane.
Astăzi primise trei telefoane, cea dintâi convorbire aducându-i veşti bune, cea de a doua, indiferente, iar cea de a treia, proaste. Ar fi preferat să vină în ordine inversă. Afară se înnorase, stropii de ploaie începuseră din nou să cadă, întunecând debarcaderul portului pentru ambarcaţiuni. Se hotărî să se îmbrace şi să iasă la plimbare şi s-o ia naiba de ploaie. Aerul proaspăt al verii şi umezeala puteau să-i facă bine. Nu era exclus să se oprească undeva şi să bea un pahar de bere. Fericire la sticlă. Sau cel puţin echilibru.
Primul telefon îl primise de la Debbie Smith, din Somersworth. Fran era mai mult decât bine venită, îi spusese Debbie, cu efuziune. De fapt, chiar era nevoie de ea. Una dintre cele trei fete care-şi împărţiseră apartamentul se mutase în mai, îşi găsise o slujbă de secretară la o firmă de vânzări en gros. Ea şi Rhoda nu se puteau descurca prea multă vreme cu chiria, în lipsa unei a treia persoane.
- Să ştii că amândouă venim din familii numeroase, adăugase Debbie. Plânsul bebeluşilor nu ne deranjează.
Fran i-a răspuns că ar fi dispusă să se mute înainte de 1 iulie, şi de-abia după ce puse receptorul în furcă simţi lacrimile calde ce i se scurgeau pe obraji. Lacrimi de uşurare. Dacă reuşea să scape de oraşul ăsta, în care crescuse, totul avea să fie în regulă, aşa gândea. Departe de maică-sa, departe chiar şi de taică-său. Copilul şi faptul că era singură urmau să capete, în aceste condiţii, în viaţa ei, proporţia corectă, sănătoasă. Fără îndoială, aveau să rămână un factor extrem de important, dar nu unic. Auzise cândva, într-o fabulă sau într-o poveste, cum un animal, gândac sau broască, când era ameninţat de vreo primejdie, se tot umfla până ajungea de două ori mai mare. Văzându-l astfel, duşmanul se speria şi o lua din loc, cel puţin în teorie. Exact aşa se simţea şi ea acum. Ca un gândac sau o broască, gata să-şi dubleze proporţiile. Şi asta pentru că întreg oraşul, întreg mediul (gestalt ar fi fost, poate, un cuvânt chiar mai potrivit) îi erau ostile. Era conştientă că nimeni nu avea să o oblige să poarte o literă stacojie, dar mai ştia că era necesară o ruptură cu Ogunquit, ca să se poată pătrunde pe de-a-ntregul de această convingere. Când mergea pe stradă, simţea cum oamenii... nu, nu se uitau, ci se pregăteau să se uite la ea. Desigur, era vorba de locuitorii stabili, nu de vilegiaturiştii veniţi să-şi petreacă aici vara. Locuitorii oraşului Ogunquit aveau nevoie în permanenţă de un cal de bătaie - vreun beţivan, un chiulangiu care preferă să trăiască pe spinarea societăţii, Copilul de Familie Bună care a fost prins furând dintr-un magazin de la Portland, sau de pe Plaja Veche de lângă livadă... sau Fata cu Burta la Gură.
Cel de al doilea telefon, cel aşa şi aşa, fusese de la Jess Rider. Suna din Portland şi încercase acasă la ea, mai întâi. Din fericire, îi răspunsese Peter, care îi dăduse numărul de telefon al lui Fran de la Harborside, fără alte comentarii.
Cu toate acestea, Jess îi spusese aproape de la bun început:
- Atmosfera de-acasă nu-i prea grozavă, hm?
- Mda, oarecum, îi răspunsese ea precaut, refuzând să intre în detalii, pentru că astfel s-ar fi văzut părtaşă, alături de el, la o conspiraţie.
- Din cauza mamei tale?
- De ce spui asta?
- Mi se pare că ea face parte din categoria celor gata s-o ia razna. I se poate citi în ochi, Frannie. Iar mesajul este că, dacă-mi împuşti vacile sacre, am să le împuşc şi eu pe ale tale.
Ea nu-i răspunse nimic.
- Îmi pare rău. N-am vrut să te jignesc.
- Nici nu m-ai jignit, îi răspunsese ea.
Descrierea lui era, de altfel, destul de potrivită - cel puţin dacă priveai superficial lucrurile -, dar ea încerca încă să treacă de şocul provocat de verbul acela, a jigni. I se părea straniu să audă din partea lui un asemenea cuvânt. Poate descopăr un postulat cu acest prilej, se gândi ea. Când iubitul începe să se întrebe dacă nu te-a jignit, cumva, înseamnă că nu mai este iubitul tău.
