- Johnny, adu-mi ligheanul. Îmi vine să vărs! strigă ea.

Nick scoase ligheanul de sub pat şi-l puse alături, dar ea se zbătu şi aruncă vasul pe jos, stârnind un zgomot puternic, reverberant. Nick îl ridică şi rămase cu el în mână. urmărind-o.

- Johnny! ţipă ea. Nu-mi găsesc cutia cu ace de cusut! În cămăruţă nu este!

Îi turnă un pahar de apă din cana de pe noptieră şi i-l ţinu în dreptul buzelor, dar ea făcu o nouă mişcare neaşteptată, mai-mai să i-l arunce din mână. El îl aşeză cu grijă într-un loc de unde ea l-ar fi putut lua, dacă se liniştea.

Nu mai fusese niciodată atât de afectat de handicapul lui ca în aceste ultime două zile. Pastorul metodist, Braceman, se afla alături de Jane pe 23, atunci când o vizitase Nick. Citea din Biblie aşezat lângă ca, în salon, dar omul părea nervos şi nerăbdător să plece. Nick bănuia de ce. Din cauza febrei, obrajii femeii căpătaseră o strălucire rozalie, feciorelnică, o înfăţişare cu totul nepotrivită cu pierderea pe care tocmai o suferise. Pastorul se temuse, poate, ca ea să nu-i facă vreun avans. Sau, mai degrabă, de-abia aştepta să-şi adune familia şi s-o pornească peste câmpuri. Ştirile circulă mai repede într-un oraş mic, iar alţii luaseră deja hotărârea să plece din Shoyo.

De când plecase Braceman din salonul familiei Baker, cam cu patruzeci şi opt de ore în urmă, totul se transformase într-un coşmar pe care-l trăiai în deplină stare de conştienţă. Starea sănătăţii doamnei Baker se înrăutăţise mult, atât de mult, încât Nick se temea că va muri încă înainte de apusul soarelui.

Încă şi mai rău era că el n-o putea supraveghea în permanenţă. Se dusese până la bufet ca să le aducă de mâncare celor trei prizonieri ai săi, dar Vince Hogan nu mai fusese în stare să mănânce. Intrase în delir. Mike Childrcss şi Billy Warner doreau să fie lăsaţi în libertate, dar Nick nu se putea hotărî s-o facă. Nu era vorba de frică; nu se gândea că-şi vor irosi timpul ca să se răzbune pe el, ci aveau să se grăbească să dispară din Shoyo, la fel ca ceilalţi. Dar el avea o responsabilitate. Făcuse o promisiune unui om care, între timp, murise. Desigur, mai devreme sau mai târziu, patrula de poliţie avea să pună lucrurile la punct, venind să-i ridice pe cei trei.

Descoperise un pistol calibru 45, împreună cu tocul respectiv, în sertarul de jos al biroului lui Baker şi, după câteva momente de ezitare, şi-l pusese. Privind mânerul cu plăsele din lemn sprijinit de şoldul lui osos, consideră că arăta ridicol, dar greutatea pistolului îi dădea un sentiment de siguranţă.

Deschisese celula lui Vince în după-amiaza zilei de 23 şi-i pusese tânărului, mai mult de formă, pungi cu gheaţă pe frunte, piept şi gât. Vince îşi deschisese ochii şi se uitase spre Nick implorând milă cu atâta tristeţe, încât acesta şi-ar fi dorit să-i poată spune ceva - la fel ca acum, după două zile, alături de doamna Baker -, orice i-ar fi putut aduce omului o clipă de mângâiere. Ar fi fost suficient chiar şi numai Totul va fi bine sau Cred că febra începe să cedeze.

Cât timp s-a ocupat de Vince, Billy şi Mike au tot ţipat la el. Stând aplecat asupra bolnavului, n-avea cum să ştie ce fac, dar le vedea feţele speriate ori de câte ori îşi ridica privirile, iar buzele lor articulau cuvinte care se învârteau în jurul unuia şi aceluiaşi lucru: Te rugăm să ne dai drumul. Nick avea grijă să se ţină la distanţă de ei. Nu ajunsese la maturitate, dar era suficient de bătrân ca să ştie că oamenii devin periculoşi atunci când sunt cuprinşi de panică.

În acea după-amiază, făcuse o navetă continuă între cei doi pacienţi, Vince Hogan şi Jane Baker, pe străzile aproape pustii, aşteptându-se de fiecare dată să-l găsească mort pe unul sau pe celălalt. Căută să vadă maşina doctorului Soames, însă fără succes. Câteva magazine mai rămăseseră deschise în după-amiaza aceea, ca şi benzinăria Texaco, dar Nick era convins că oraşul se golea. Oamenii o apucau pe potecile din codri, pe drumuri forestiere, unii urmau poate chiar firul râului Shoyo Stream, către izvoare, cale ce trecea prin Smackover şi ajungea, în cele din urmă, în oraşul Mount Holly. Mulţi alţii vor pleca după căderea întunericului, se gândi Nick.

La scurt timp după apusul soarelui, ajunse la casa Baker, unde o găsi pe Jane, în halat de baie, mişcându-se nesigur prin bucătărie şi pregătindu-şi un ceai. Văzându-l pe Nick, îi aruncă o privire recunoscătoare. Se vedea că febra îi trecuse.

- Vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai purtat de grijă, îi spuse ea calm. Mă simt mult mai bine. Vrei o ceaşcă de ceai?

Apoi izbucni în lacrimi. El se apropie, temându-se să nu leşine şi să cadă, izbindu-se de aragazul fierbinte.

Se prinse de braţul lui ca să se echilibreze şi-şi sprijini fruntea de Nick, părul ei răspândindu-se în valuri întunecate, în contrast cu albastrul deschis al rochiei.

- Johnny, pronunţă ea, în bucătăria din ce în ce mai întunecată. Vai, sărmanul meu Johnny.

Dacă ar putea şi el vorbi, se gândi Nick nefericit. Nu avu decât s-o susţină, conducând-o până la un scaun de lângă masă.

- Ceaiul...

Îi făcu semn că se va ocupa el şi o ajută să se aşeze.

- Mă simt mai bine. Cu mult mai bine, chiar. Numai că... dacă...

Îşi duse mâinile la obraji.

Nick pregăti ceaiul şi aduse ceştile la masă. Sorbiră o vreme în linişte. Ea îşi ţinea ceaşca în ambele mâini, ca un copil. Într-un târziu, o lăsă jos şi zise:

- Oare câtă lume din oraş s-a îmbolnăvit, Nick?

"Nu ştiu exact", scrise. "Dar este foarte rău."

- L-ai văzut pe doctor?

"Ultima oară azi-dimineaţă."

- Arn se va extenua complet, dacă nu are grijă de el. Crezi că se va păzi, Nick? Să nu se obosească peste măsură?

Nick dădu din cap şi încercă să zâmbească.

- Dar arestaţii lui John? A venit patrula să-i ridice?

"Nu. Hogan este foarte bolnav. Fac şi eu ce pot. Ceilalţi mă roagă să le dau drumul, înainte ca Hogan să-i îmbolnăvească şi pe ei."

- Să nu le dai drumul! spuse ea ceva mai însufleţit. Sper că nu te bate gândul să cedezi.

"Nu", scrise Nick, iar după o clipă adăugă: "Trebuie să te întorci în pat. Ai nevoie de odihnă."

Ea-i zâmbi, iar atunci când se mişcă, Nick văzu petele închise la culoare ce-i apăruseră în zona dintre maxilar şi gât şi se întrebă cu nelinişte dacă scăpase cu adevărat de primejdie.

- Da. Am să dorm o zi întreagă. Nu mi se pare cel mai normal lucru, totuşi, să dorm acum, când John a murit... deşi, ştii, nici nu-mi vine să cred că s-a întâmplat. Mă tot împiedic de gândul ăsta, ca de un lucru pe care am uitat să-l pun la locul lui. Nick îi prinse mâna şi i-o strânse, iar ca zâmbi stins. Cu timpul, s-ar putea să descopăr un alt lucru pentru care să trăiesc. Le-ai dus prizonierilor tăi cina, Nick?

Acesta clătină din cap.

- Trebuie să le duci de mâncare. De ce nu iei maşina lui John?

"Nu ştiu să conduc", scrise Nick, "dar îţi mulţumesc. Mă duc până la bufetul unde opresc maşinile. Nu este departe. Am să-ţi fac o vizită de dimineaţă, dacă eşti de acord."

- Sigur că da, foarte bine.

Nick se ridică în picioare şi făcu un gest hotărât către ceaşca de ceai.

- Da, până la ultima picătură, îi promise ea.

Tocmai ieşea pe uşa glisantă când simţi o atingere şovăielnică pe braţ.

- John..., începu ea, se opri, apoi se sili să continue. Sper că l-au... dus la Curtis Mortuary. Am apelat întotdeauna la ei, când am avut nevoie. Crezi că l-au dus acolo, da?

Nick îi confirmă printr-un gest. Lacrimi se prelinseră pe obrajii femeii şi începu iarăşi să suspine.

Nick plecase direct către bufet. În vitrină atârna strâmb un carton pe care scria ÎNCHIS. Se dusese apoi în spate, la casa-rulotă, dar acolo era încuiat şi întuneric. Bătu la uşă, fără să primească răspuns. În circumstanţele respective, se simţea îndreptăţit să comită o mică spargere şi să pătrundă înăuntru; iar stricăciunile puteau fi plătite din cutia şerifului Baker, cu micile rezerve băneşti.

Izbi geamul vitrinei lângă zăvor şi pătrunse în restaurant. Chiar şi după ce aprinse toate luminile, locul păstra un aer fantomatic: tonomatul era stins şi părea definitiv amuţit, în jurul mesei de biliard şi a jocurilor video nu era nimeni, separeurile rămăseseră pustii, scaunele erau libere. Deasupra grătarului fusese aşezat capacul.

Nick se duse în partea din spate a localului şi prăji nişte hamburgeri pe aragaz, apoi îi puse într-o pungă. Mai luă o sticlă de lapte şi o jumătate de plăcintă cu mere, aflată pe tejghea, sub un clopot din plastic. Pe urmă se întoarse la închisoare, nu înainte de a lăsa un bilet în care explica cine pătrunsese înăuntru şi de ce.

Vince Hogan murise. Zăcea pe podeaua celulei sale, în mijlocul unei grămezi de prosoape ude şi de gheaţă pe jumătate topită. Înainte de a se sfârşi, se zgâriase cu unghiile, ca şi cum s-ar fi împotrivit unui personaj invizibil care încerca să-l sugrume. Vârfurile degetelor îi erau mânjite de sânge. Muştele dădeau târcoale, se lăsau pe cadavru, apoi îşi luau din nou zborul. Gâtul îi era negru şi umflat, semănând cu un maţ pe care un copil bezmetic îl umflase până aproape să crape.

- Acum ai de gând să ne dai drumul? îl întâmpină Mike Childress. E mort, eşti mulţumit, mut afurisit ce eşti? Nu ţi-ai potolit încă pofta de răzbunare? S-a îmbolnăvit şi el, adăugă, arătând spre Billy Warner.

Billy părea scos din minţi de frică. Pe gât şi pe obraji îi apăruse o erupţie de pete roşii; mâneca de la cămaşă, cu care se ştersese de mai multe ori la nas, era ţeapănă de spută.

- Asta-i o minciună! urlă el cuprins de isterie. O minciună, o afurisită de minciună sfruntată! E o min...