- Tot aşa-nainte, Henreid!

- Nu te lăsa, frate! Nutelăsanutelăsanutelăsa!

- Lichele ordinare şi obraznice, le aruncă gardianul căruia-i curgea nasul, apoi strănută.

Lloyd zâmbea fericit. Era copleşit de faima proaspăt dobândită. Închisoarea asta nu suferea nici un fel de comparaţie cu cea din Brownsville. Până şi mâncarea era mai bună. O dată ajuns un criminal "greu", te bucurai de oarecare respect. Îşi imagina că Tom Cruise trebuie să încerce un sentiment asemănător la o premieră absolută.

Ajunşi la capătul culoarului, trecură printr-o arcadă prevăzută cu o poartă electrică, echipată cu un şir dublu de zăbrele. Aici fu controlat încă o dată, în timp ce gardianul răcit respira sacadat pe gură, ca şi cum ar fi urcat în fugă nişte scări. Apoi îl trecură printr-un detector de metale, pentru orice eventualitate, probabil ca să fie siguri că nu-şi vârâse ceva în cur, cum făcea individul acela, Papillon, în filme.

- Okay, zise cel cu nasul înfundat, iar un alt gardian, dintr-o cabină protejată cu sticlă rezistentă la gloanţe, le făcu semn să treacă mai departe.

Străbăteau acum un alt culoar, vopsit într-un verde industrial. Singurele sunete ce se auzeau aici erau ţăcănitul paşilor gardienilor (Lloyd purta nişte papuci din carton) şi şuieratul astmatic venind din dreapta lui Lloyd. La capătul opus al culoarului, un alt gardian aştepta înaintea unei uşi închise. Uşa avea o fereastră minusculă, ceva mai mare decât o simplă deschizătură, în a cărei sticlă se vedea şi o împletitură din sârmă.

- Oare de ce miros toate puşcăriile a pişat? întrebă Lloyd, dornic de o conversaţie oarecare. Adică, până şi-n locurile unde nu e nimeni închis, tot a pişat miroase. Nu cumva voi, băieţi, vă pişaţi pe la colţuri, când vă apucă?

Ideea asta, care i se părea cu adevărat comică, îl făcu să chicotească.

- Taci din gură, băi, Ucigaşule! îi zise gardianul răcit.

- Nu arăţi prea bine, îi răspunse Lloyd. Ar trebui să te duci acasă şi să te bagi în pat.

- Tacă-ţi gura! interveni celălalt.

Lloyd făcu aşa cum i se ceruse. Aşa păţeşti când vrei să discuţi cu tipii ăştia. Ştia, din experienţă proprie, că era zadarnic să cauţi nobleţea printre oficialii din casele de corecţie.

- Salut, băi, lepădătură, îl luă în primire păzitorul uşii.

- Ce mai faci, băi, muie? îi replică Lloyd prompt.

Nimic nu te scoate mai repede din amorţeală decât un schimb vioi de replici, ca-ntre prieteni. Nu era la pârnaie decât de două zile, însă se simţea copleşit de pe acum de obişnuita letargie.

- Pentru chestia asta, ai să-ţi pierzi un dinte, îi explică paznicul. Exact unul, poţi să şi numeri, un dinte.

- Hei, uite ce e, ascultă-mă, nu se poate să...

- Ba da, se poate. Există aici indivizi în stare să-şi omoare propriile mame pentru două pachete de Chesterfield, băi, rahat cu ochi. Sau ai avea chef să mergi la doi dinţi?

Lloyd rămase tăcut.

- Atunci e-n regulă. Rămânem la un dinte. Puteţi să-l băgaţi înăuntru, li se adresă el celor doi gardieni.

Zâmbind puţin, gardianul răcit deschise uşa, iar celălalt îl conduse pe Lloyd înăuntru, unde avocatul desemnat de curte stătea aşezat la o masă metalică, uitându-se la nişte acte scoase din servietă.

- Ţi-am adus omul, domnule avocat.

Avocatul îşi ridică privirile. Nici măcar n-a ajuns la vârsta la care să se bărbierească, gândi Lloyd, dar ce naiba? Cerşetorii nu-şi pot permite să facă mofturi. Oricum, era la cheremul lor şi, după socoteala lui, avea să se aleagă cu vreo douăzeci de ani. Când te-au prins la ananghie, nu-ţi mai rămâne decât să închizi ochii şi să strângi din dinţi.

- Vă mulţumesc foarte...

- Individul ăla, spuse Lloyd, arătând spre paznicul uşii. M-a făcut lepădătură. Iar dacă i-am răspuns şi eu ceva, m-a ameninţat că o să pună pe cineva să-mi scoată dinţii! Asta nu înseamnă un act de brutalitate din partea poliţiei?

Avocatul îşi trecu palma peste faţă.

- Există vreun adevăr în ce zice? îl întrebă el pe gardian.

Acesta îşi ridică privirile spre tavan, într-o pantomimă burlescă a replicii "Dumnezeule, cum poţi să crezi aşa ceva?"

- Oamenii de teapa lui, domnule avocat, ar fi buni să scrie scenarii de televiziune. Eu i-am zis salut, el mi-a răspuns salut, şi cu asta, basta.

- Asta-i o minciună împuţită! îi replică Lloyd cu dramatism.

- Prefer să-mi păstrez opiniile pentru mine, spuse gardianul, aruncându-i lui Lloyd o privire rece.

- Sunt sigur că aşa vei face, spuse avocatul, dar cred că n-ar fi rău să număr dinţii domnului Henreid înainte să plec.

Peste figura gardianului trecu o uşoară umbră de tulburare şi supărare şi avu un schimb rapid de priviri cu cei doi care-l aduseseră pe Lloyd. Lloyd zâmbea. Poate că puştiul avea să fie ca lumea, până la urmă. Ultimii doi avocaţi din oficiu pe care-i avusese fuseseră nişte gloabe bătrâne; unul dintre ei îşi făcuse apariţia în tribunal târând după el o pungă din acelea pe care le porţi după o operaţie de anus contra naturii, poţi să-ţi închipui aşa ceva? Gloabelor alea bătrâne nu le pasă nici cât negru sub unghie de tine. Să pledăm şi să plecăm, ăsta era motoul lor, haide să scăpăm de el ca să ne apucăm iarăşi de povestit bancuri porcoase cu judecătorul. Dar poate că băiatul ăsta putea să-i limiteze pedeapsa la zece ani, pentru jaf armat. Din care eventual să se scadă perioada petrecută deja în închisoare. Dacă stai să te gândeşti, singura persoană pe care o pocherizase cu adevărat era soţia tipului din Continentalul ăla alb, şi poate că şi asta putea s-o pună în cârca lui Poke. Lui nu-i mai păsa oricum. Poke era mort de-a binelea. Zâmbetul lui Lloyd se lăţi şi mai mult. Întotdeauna e bine să vezi lucrurile şi dinspre partea lor bună. Asta-i situaţia. Viaţa e mult prea scurtă ca să procedezi altfel.

Îşi dădu scama că rămăseseră singuri de o vreme, gardianul ieşind din încăpere, iar avocatul lui - îl chema Andy Devins, îşi aminti Lloyd - îl cerceta într-un chip straniu. Cam în felul în care te-ai uita la un şarpe cu clopoţei căruia i-a fost frântă spinarea, dar care ar mai fi în stare să te muşte mortal.

- Eşti în rahat până la gât, Sylvester! exclamă pe neaşteptate Devins.

Lloyd tresări.

- Cum? Ce naiba vrei să spui cu asta, că sunt în rahat până la gât? Apropo, consider că l-ai pus la punct cum nu se poate mai bine pe grăsanul ăla. Se enervase aşa de tare, că mă aşteptam să se apuce să-şi roadă unghiile şi să scuipe...

- Ascultă, Sylvester, ascultă-mă cât se poate de atent.

- Pe mine nu mă cheamă...

- Habar n-ai tu în ce mare încurcătură ai intrat, Sylvester.

Privirea lui Devins nu şovăia deloc. Vocea îi era potolită, însă energică. Părul blond îi era tuns foarte scurt, iar de sub tunsoare i se vedea limpede pielea capului, strălucitoare şi rozalie. Pe inelarul mâinii stângi purta o verighetă simplă, şi un inel de fraternitate fantezist pe inelarul mâinii drepte. Le atinse cu un mic ţăcănit metalic, care-l scoase din sărite pe Lloyd.

- Vei fi judecat peste exact nouă zile, Sylvester, în virtutea unei decizii a Curţii Supreme, pronunţate în urmă cu patru ani.

- Despre ce-i vorba? se interesă Lloyd, dintr-o dată neliniştit.

- Este vorba de procesul Markham contra Carolina de Sud, îi explică Devins, şi se referă la condiţiile în care statele, considerate individual, pot adopta hotărâri judecătoreşti în regim de urgenţă în procesele în care procurorul cere pedeapsa cu moartea.

- Pedeapsa cu moartea! strigă Lloyd îngrozit. Scaunul electric, vrei să spui? Hei, dar eu n-am omorât pe nimeni! Jur pe Dumnezeul meu!

- Asta nu contează, conform legii, spuse Devins. Dacă ai fost acolo, înseamnă că tu ai comis fapta.

- Adică ce vrei să spui, că nu contează? ţipă Lloyd. Contează al naibii! Ar fi foarte rău să nu conteze! Nu i-am omorât eu pe oamenii aceia, ci Poke! Era nebun! Era...

- Nu vrei să-ţi ţii gura, Sylvester? se interesă Devins cu vocea lui potolită, dar energică, iar Lloyd se conformă.

Din cauza temerilor ce-l copleşiseră, uitase de aclamaţiile cu care fusese întâmpinat în zona de maximă securitate şi chiar şi de posibilitatea neliniştitoare de a-şi pierde un dinte. Pe neaşteptate, avu viziunea unei scene dintr-un film de desene animate, cu canarul Tweety Bird şi motanul Sylvester. De această dată însă, Tweety nu-i dădea în cap prostovanului de motan cu maiul, nici nu-i întindea o cursă pentru şoareci; în imaginaţia lui, Lloyd îl vedea de această dată pe Sylvester fixat de curele, într-un venerabil scaun electric, în timp ce canarul stătea cocoţat pe un taburet, cu un întrerupător mare lângă el. Vedea până şi şapca de gardian pe capul mic şi galben al lui Tweety.