- I le voi da.

Starkey se apropie de uşă.

- Billy? îl strigă Len Creighton.

Starkey se răsuci.

Creighton se afla într-o perfectă poziţie de drepţi, iar lacrimile îi brăzdau obrajii. Salută.

Starkey îi răspunse la salut, apoi ieşi pe uşă.

Liftul bâzâia eficient, străbătând etaj după etaj. O alarmă începu să sune - jalnic, ca şi cum ar fi ştiut, într-un fel sau altul, că atrăgea atenţia asupra unei situaţii care se transformase de mult într-o cauză pierdută - atunci când se folosi de cheia lui specială ca să deschidă uşa de la ultimul etaj, care permitea accesul către parcul de maşini. Starkey şi-l imagina pe Len Creighton urmărindu-l pe o succesiune de monitoare, cum îşi alege un jeep cu care străbate zona deşertică a vastului teren de experimentare, trecând apoi printr-o poartă pe care scria ZONĂ DE MAXIMĂ SECURITATE. ACCESUL PERMIS DOAR CELOR CU PERMIS SPECIAL. Punctele de trecere îi aduceau aminte de cuştile de pe şosele, unde se percep taxele pentru autostradă. Ele mai erau încă prevăzute cu gărzi, dar soldaţii din spatele sticlei gălbui erau morţi şi se mumificau rapid, în căldura uscată a deşertului. Cabinele erau blindate împotriva gloanţelor, în schimb nu fuseseră protejate împotriva viruşilor. Ochii lor sticloşi şi înfundaţi în orbite se holbau la Starkey, în timp ce acesta trecea pe lângă ei în autoturismul de teren, singurul obiect mişcător de-a lungul păienjenişului de drumuri negre dintre barăcile Quonset şi clădirile scunde, construite din plăci cenuşii de ciment.

Se opri înaintea unui bloc de mică înălţime, pe a cărui uşă se putea citi ACCESUL PERMIS EXCLUSIV CELOR CU PERMIS A-1-A. Se folosi de o cheie pentru a intra şi de o alta pentru a chema liftul. Un gardian, cât se poate de mort şi de ţeapăn, îl măsură de dincolo de punctul de siguranţă, protejat de sticlă groasă, de la stânga uşilor elevatorului. Când sosi liftul, Starkey urcă repede. I se părea că-i urmărit de privirile grele ale gardianului mort, care ţâşneau din cele două pietre de culoarea colbului ce-i ţineau loc de ochi.

Liftul coborî atât de repede, încât simţi că i se întoarce stomacul pe dos. Oprirea fu semnalată de sunetul delicat al unui clopoţel. Uşile glisante se dădură la o parte, iar duhoarea dulceagă a materiei în descompunere îl izbi ca o palmă blândă. Nu era o adevărată plesnitură, fiindcă epuratoarele de aer mai funcţionau încă, dar nici filtrele lor nu puteau înlătura mirosul cu totul. Atunci când moare un om, vrea să fie sigur că nu treci asta cu vederea, se gândi Starkey.

În faţa elevatorului zăceau aproape o duzină de trupuri. Starkey se strecură cu grijă printre ele, ferindu-se să calce pe vreo mână în plină putrefacţie, moale precum ceara, sau să se împiedice de vreun picior întins. Asta i-ar fi putut smulge un strigăt, ultimul lucru care-ar fi vrut să i se întâmple. Nu strigi într-un cavou, pentru că ecoul te-ar putea împinge la nebunie, iar el se afla acum într-un cavou. Chiar dacă arăta ca un proiect de cercetare ştiinţifică bine finanţat, în realitate nu era decât un cavou.

Uşile se închiseră lin în spatele lui, apoi liftul porni uşor în sus. N-avea să mai coboare decât în cazul în care altcineva se folosea de o cheie, Starkey cunoştea acest lucru: din momentul în care integritatea instalaţiei fusese afectată, computerele comutaseră toate lifturile pe programul general de blocare. De ce zăceau aici bietele făpturi, bărbaţi şi femei? Evident, speraseră ca aparatele de calcul să rateze trecerea la programele pentru situaţiile speciale. De ce nu? Ba chiar exista o anume logică în gândirea lor. În afară de asta, nimic nu funcţionase cum se cuvine.

Starkey porni pe coridorul ce ducea spre cafeteria, cu paşi ce răsunau a gol. De deasupra, lămpile fluorescente, montate în dispozitivele lor ca nişte tăviţe de gheaţă întoarse invers, aruncau o lumină dură, care nu făcea umbre. Alte trupuri. Un bărbat şi o femeie, dezbrăcaţi şi cu găuri de glonţ în cap. Au făcut amor, ghici Starkey, pe urmă el a împuşcat-o pe ea, apoi s-a sinucis. Dragoste printre viruşi. Ţinea încă strâns pistolul, o armă calibru 45 din dotarea armatei. Podeaua acoperită cu dale era pătată cu sânge şi cu o substanţă cenuşie, amintind de o fiertură de ovăz. Simţi un impuls teribil, din fericire trecător, să se aplece şi să atingă sânii femeii moarte, ca să vadă dacă erau tari sau moi.

Ceva mai departe, un bărbat rămăsese cu spatele rezemat de o uşă închisă, având la gât o placă atârnată cu şiretul de la pantof. Bărbia proptită în piept te împiedica să citeşti textul. Starkey îşi vârî degetele pe sub bărbia omului şi-i împinse capul spre spate. În aceeaşi clipă, globii oculari i se rostogoliră în ţeastă, cu un uşor zgomot cărnos. Cuvintele de pe plăcuţă fuseseră scrise cu un Magic Marker roşu. Textul spunea: ACUM PUTEŢI FI SIGURI CĂ FUNCŢIONEAZĂ. EXISTĂ ÎNTREBĂRI?

Starkey dădu drumul bărbiei. Capul omului rămase ţeapăn, ridicat într-un unghi ciudat, holbându-se, fascinat parcă, spre înălţime, cu orbitele lui întunecate. Starkey se trase un pas înapoi. Îl podidise din nou plânsul. Plângea fiindcă nu avea nici o întrebare de pus.

Uşile cafeteriei fuseseră proptite să rămână deschise. În faţa lor se găsea o tablă mare din plută pentru mica publicitate. Pe 20 iunie ar fi urmat să se desfăşoare un meci din liga de fotbal, constată Starkey. Grim Gutterballers împotriva lui First Strikers, în cadrul campionatului bazei. Apoi, Anna Floss dorea să călătorească spre Denver sau Boulder pe 9 iulie. Era dispusă să împartă cheltuielile şi perioadele de stat la volan. Richard Betts voia să dăruiască nişte pui de căţel, pe jumătate collie, pe jumătate St. Bernard, foarte prietenoşi. Doritorii puteau participa la serviciul divin neconfesional organizat săptămânal în cafeteria.

Starkey parcurse atent toate anunţurile, apoi intră.

Mirosul de aici era încă şi mai greu - pentru că la acela al corpurilor în putrefacţie se adăuga duhoarea mâncării stricate. Starkey privi în jur posomorât şi îngrozit.

S-ar fi zis că unii dintre ei îl privesc.

- Oameni..., începu Starkey, apoi vocea i se sugrumă.

Uitase imediat ce-ar fi vrut să le spună.

Merse încet către locul unde Frank D. Bruce zăcea cu faţa în supă. Îl contemplă vreme îndelungată. Apoi îl apucă de păr şi-l trase în sus. Bolul se lipise de obraji, din cauza lichidului închegat de cine ştie când, iar Starkey, cutremurat, izbi obiectul, reuşind în cele din urmă să-l desprindă. Bolul se lovi de podea, oprindu-se cu fundul în sus. Cea mai mare parte a supei rămăsese lipită de faţa lui Frank D. Bruce, ca o marmeladă mucegăită. Starkey îşi scoase batista şi se strădui să-l şteargă cât mai bine. Constată că ochii lui Frank D. Bruce erau înecaţi în lichidul întărit şi se feri să-i şteargă pleoapele. Se temea că şi ochii lui Frank D. Bruce aveau să se rostogolească în interiorul craniului, ca la cel cu inscripţia de gât. Dar şi mai tare se temea că or să i se ridice pleoapele, ca un transperant. Expresia pe care ar fi putut s-o citească în privirile lui Frank D. Bruce îl îngrozea de-a dreptul.

- Soldat Bruce, i se adresă Starkey încet, pe loc repaus.

Batista întinsă cu grijă peste faţa lui Frank D. Bruce se lipi perfect. Starkey se întoarse şi ieşi din cafeteria păşind cu paşi mari, egali, ca şi cum s-ar fi aflat pe un platou de instrucţie.

La jumătatea culoarului dădu iarăşi peste bărbatul cu inscripţia atârnată de gât. Starkey se aşeză lângă el, desfăcu tocul pistolului şi-şi vârî ţeava armei în gură.

Împuşcătura se auzi înăbuşit, fără urmă de dramatism. Nici unul dintre cadavre nu păru să acorde nici cea mai mică atenţie evenimentului. Epuratoarele atmosferice înlăturară de îndată micul nor de fum. Liniştea se aşternu în măruntaiele bazei Project Blue. În cafeteria, batista se dezlipi de obrajii soldatului Frank D. Bruce şi ateriză lin pe podea. Lui Frank D. Bruce nu păru să-i pese, în schimb Len Creighton se surprinse privind din ce în ce mai des către monitorul în care apărea Bruce, întrebându-se de ce naiba nu-i ştersese Billy omului supa din sprâncene, dacă tot se apucase de treabă. Curând, foarte curând, avea să fie nevoit să dea ochi cu preşedintele Statelor Unite, dar supa închegată în sprâncenele lui Frank D. Bruce îl preocupa mai mult. Cu mult mai mult.

CAPITOLUL 23

RANDALL FLAGG, Omul Întunecat, mergea către sud, de-a lungul şoselei US 51, ascultând zgomotele apropiate ale nopţii ce veneau din ambele părţi ale acestui drum îngust care avea să-l poarte, mai devreme sau mai târziu, în afara statului Idaho, în Nevada. Iar din Nevada se putea duce oriunde. De la New Orleans până la Nogales, de la Portland, Oregon, până la Portland, Maine, era ţara lui, pe care nimeni n-o cunoştea şi n-o iubea mai mult decât el. Ştia încotro duc drumurile şi le străbătea noaptea. Acum, cu doar o oră înaintea zorilor, se afla undeva între Grasmere şi Riddle, la vest de Twin Falls şi la nord, încă, de Duck Valley Reservation, care se întindea peste două state. Şi să nu zici că este nemaipomenit?

Păşea rapid, lovind ritmic suprafaţa asfaltată a drumului cu tocurile tocite ale cizmelor, iar dacă la orizont se iveau farurile unei maşini, se făcea imediat nevăzut, trecând dincolo de şanţ şi coborând panta lină prin iarba înaltă, unde-şi făceau culcuş gândacii nocturni... apoi maşina trecea prin dreptul lui, şi poate că şoferul avea o uşoară senzaţie de frig, ca şi cum ar fi străbătut un gol de aer, soţia şi copiii se frământau în somn, de parcă toţi ar fi fost simultan atinşi de aripa aceluiaşi vis urât.

Mergea spre sud, tot mai la sud, pe US 51, iar tocurile tocite ale cizmelor lui cu vârf ascuţit, de cowboy, băteau ritmic pavajul; un bărbat înalt, fără vârstă, într-o pereche de jeans decoloraţi cu ţinte, şi o jachetă din doc. Buzunarele îi erau înţesate cu cele mai diverse şi contradictorii categorii de literatură - broşuri pentru toate gusturile, discursuri pentru toate minţile. Când omul acesta îţi punea în mână un volumaş, îl luai, indiferent de subiect: primejdiile pe care le presupun centralele atomoelectrice, rolul jucat de International Jewish Cartel în răsturnarea guvernelor prietene, filiera de trafic cu cocaină organizată de CIA împreună cu gruparea Contras, sindicatele muncitorilor din ferme, Martorii lui Iehova (Dacă Poţi Răspunde Afirmativ La Aceste Zece întrebări, înseamnă Că Eşti MÂNTUIT!), Negrii luptă pentru Egalitate Militantă, Codul Klanului. Le avea pe toate şi încă vreo câteva pe deasupra. Avea câte o insignă pe fiecare piept al jachetei. În dreapta, o faţă rânjind larg, pe fond galben. În stânga, un porc purtând o şapcă de poliţist. Dedesubt se vedeau câteva litere roşii, desenate astfel încât să simuleze că ar fi fost scrise cu sânge, care s-a scurs: CE MAI FACI, PORCIA TA?

Îşi vedea de drum, fără pauze şi fără să încetinească ritmul, menţinut într-o stare de vioiciune indusă de noapte. Posibilităţile nesfârşite ale nopţii împrumutau ochilor lui o undă de delir. În spate purta un rucsac de Cercetaş, vechi şi hărtănit. Pe figura lui se citea o veselie posomorâtă, care te-ar fi putut duce cu gândul că exista şi la el în inimă - şi n-ai fi greşit. Era figura tipică a unui om odios de fericit, o faţă care radia o căldură oribil de plăcută, o faţă de felul celor care fac să se sfărâme paharele în mâinile obosite ale chelneriţelor care servesc prin bufete pentru şoferi de camion, care-i împing pe puşti să intre cu tricicletele în gardurile de scândură, ca apoi să se ducă urlând la mămicile lor, cu aşchii ascuţite de lemn ieşindu-le din genunchi, ca nişte ţepuşe. Avea o faţă care garantat putea transforma o ceartă obişnuită de bar, stârnită în jurul numelui celui mai grozav atacant de baseball, într-o încăierare sângeroasă.

Se tot ducea către sud, iar acum se afla undeva pe US 51, între Grasmere şi Riddle, ceva mai aproape de Nevada. Curând avea să facă un popas şi va dormi toată ziua, sculându-se abia spre seară. Obişnuia să citească, în timp ce-şi fierbea cina deasupra unui foc de tabără mic şi care nu scotea fum, fără să conteze prea mult pe ce anume îi cădeau ochii: câteva cuvinte din cine ştie ce roman porno ieftin, boţit şi rămas fără coperte, sau poate Mein Kampf, sau vreo carte umoristică de-a lui R. Crumb, sau pe unul dintre ziarele acelea cu o poziţie ultrareacţionară, scoase de America Firsters sau de Sons of the Patriots. Când era vorba de cuvântul scris, Flagg nu stătea niciodată să aleagă.

După cină o pornea iarăşi spre sud, de-a lungul excelentei autostrăzi cu două benzi, care străbate sălbăticia asta uitată de Dumnezeu, scrutând, mirosind şi ascultând, pe măsură ce clima devenea tot mai uscată, vegetaţia tot mai măruntă, numai tufişuri de salvie şi ciulini, iar din pământ creşteau munţii, ca nişte spinări de dinozauri. Până mâine în zori, sau cel mai târziu peste încă o zi, avea să intre în Nevada, unde-i vor ieşi în cale mai întâi Owyhee şi apoi Mountain City, iar în Mountain City exista un tip, Christopher Bradenton, care se va îngriji să-i pună la dispoziţie o maşină pentru care nu avea să-l agaţe nimeni şi nişte acte în regulă, şi atunci ţara aceasta va deveni pentru el cu adevărat locul tuturor posibilităţilor, un organism statal dispunând de o vastă reţea de drumuri, răspândite ca nişte capilare miraculoase prin epidermă, gata să-l poarte pe el, grăunte întunecat dintr-o materie încă necunoscută, pretutindeni în acest organism, insinuându-se în inimă, în ficat, în ochi sau în creier. Un minuscul cheag de sânge căutându-şi un locşor cald, o aşchie de os în căutarea unui organ moale, în care să se înfigă, o celulă singuratică, lovită de streche, în căutarea alteia - ca să se aşeze împreună frumos, la casa lor, şi să crească o splendoare de tumoare malignă.

Boncăia mai departe, cu braţele bălăbănindu-i-se pe lângă trup. Era cunoscut, foarte bine cunoscut de-a lungul tuturor căilor tainice bătute de cei care se ascund, de săraci şi de nebuni, de revoluţionari de profesie şi de cei care au fost atât de bine învăţaţi să urască încât ura li se vede pe faţă, ca buza-de-iepure, şi nu sunt doriţi de nimeni, cu excepţia celor de aceeaşi teapă cu ei, care-i primesc bucuroşi în camere ieftine, ai căror pereţi sunt acoperiţi de sloganuri şi afişe, în beciuri, unde ţevi tăiate cu ferăstrăul sunt prinse în menghine căptuşite cu material moale, ca să fie umplute cu explozibile dintre cele mai periculoase, în cămăruţe ascunse, unde se făuresc planuri nebuneşti: cum să fie asasinat un membru al cabinetului, cum să fie răpit copilul unui demnitar aflat în vizită, sau cum să te năpusteşti în mijlocul unei întruniri a Consiliului director de la Standard Oil cu grenade şi cu pistoale automate, ucigând în numele poporului. Era bine cunoscut în aceste medii şi chiar şi cei mai nebuni locuitori ai lor nu-i suportau rânjetul şi figura întunecată. Când îşi lua o femeie în pat, chiar pentru o întâlnire la fel de puţin semnificativă ca o gustare luată pe fugă, din frigider, aceasta îl accepta cu un soi de încordare a trupului şi întorcându-şi privirile într-altă parte. De parc-ar fi fost un berbec cu ochi aurii sau un câine negru - iar la sfârşit, rămâneau înfrigurate, atât de înfrigurate, încât părea de necrezut că se vor mai încălzi vreodată. Când îşi făcea apariţia la o întrunire, flecăreala isterică - bârfa, acuzaţiile reciproce, învinuirile, retorica ideologică - înceta pe loc. Se lăsa o tăcere mormântală, toţi se apropiau de el, pentru ca apoi să se îndepărteze, de parcă l-ar fi văzut strângând la piept o maşinărie de distrugere, veche şi teribilă, ceva de o mie de ori mai periculos decât explozibilii plastici confecţionaţi în laboratoarele clandestine ale studenţilor la chimie renegaţi, sau decât armele de pe piaţa neagră, obţinute de la vreun sergent de intendenţă lacom, din armată. Ai fi zis că era o maşinărie ruginită, năclăită de sânge, care zăcuse secole întregi în vaselină de urlete, dar care fusese amorsată din nou şi adusă la întrunirea lor ca un dar infernal, un tort de aniversare cu lumânări din nitroglicerină. Când conversaţia se relansa, maşinăria devenea raţională şi supusă - raţională şi supusă, dar în mâna unor nebuni -, şi până la urmă se ajungea la un acord.

Merse mai departe, balansându-se pe picioarele ce se simţeau nemaipomenit în cizme. Picioarele şi cizmele se aflau într-o veche relaţie amoroasă. Christopher Bradenton din Mountain City îl cunoştea sub numele de Richard Fry. Bradenton era călăuza unuia dintre sistemele subterane în care se refugiau fugarii. O jumătate de duzină de organizaţii diferite, de la Weathermen şi până la Guevara Brigade aveau grijă ca Bradenton să nu ducă lipsă de bani. El era poet şi, din când în când, ţinea ore la universităţile libere, sau călătorea în statele din vest, Utah, Nevada şi Arizona, vorbind în cadrul orelor de engleză de liceu, uimindu-i (sau cel puţin aşa spera el) pe băieţii şi fetele din clasa de mijloc cu ştirea că poezia se mai afla în viaţă - în stare narcoleptică, de la sine înţeles, posedând încă o anume vitalitate hidoasă. Bradenton se apropia de şaizeci de ani, dar fusese dat afară dintr-un colegiu californian acum mai bine de douăzeci de ani, din cauză că se împrietenise prea tare cu membrii asociaţiei Studenţii pentru o Societate Democratică. Fusese arestat în timpul marilor demonstraţii din Chicago, în 1968, îşi crease legături cu o mulţime de grupuri radicale, îmbrăţişând mai întâi ideile nebune ale grupurilor respective, pentru ca apoi să fie el însuşi înghiţit cu totul de ele.

Omul Întunecat mergea zâmbind. Bradenton nu era decât capătul unui canal, din care existau mii şi mii - canalele pe care se deplasau nebunii, ducând cu ei cărţi şi bombe. Canalele erau legate între ele şi, chiar dacă indicatoarele erau mascate, iniţiaţii le puteau desluşi mesajul. În New York era cunoscut drept Robert Franq, iar pretenţia lui că ar fi negru nu fusese niciodată pusă la îndoială, deşi pielea lui avea o nuanţă mult prea deschisă. Împreună cu un veteran negru din Vietnam - negrul adunase în el atâta ură, încât compensa cu vârf şi îndesat lipsa piciorului stâng - le făcuse de petrecanie la şase poliţai din New York şi New Jersey. În Georgia era Ramsey Forrest, rudă îndepărtată cu Nathan Bedford Forrest şi, înfăşurat în cearşaful alb, participase la două violuri, o castrare şi la incendierea unui cartier de cocioabe al negrilor. Dar asta fusese demult, pe la începutul anilor şaizeci, în timpul primului val de mişcări pentru drepturi civile. Se gândea, uneori, că se născuse din chiar acea luptă. Lucru sigur, nu reuşea să-şi aducă aminte prea multe din cele ce i se întâmplaseră înainte de aceste evenimente, în afară de faptul că se trăgea din Nebraska şi că urmase la un moment dat nişte cursuri de liceu, iar unul dintre colegii lui de atunci era un băiat cu părul roşu şi picioarele curbate în O, numit Charles Starkweather. De marşurile pentru drepturi civile din 1960 şi 1961 îşi aducea aminte mai bine - bătăile, raidurile nocturne, bisericile care explodaseră ca şi cum un miracol din interiorul lor crescuse prea tare şi nu a mai putut fi reţinut între ziduri. Îşi amintea cum hoinărise până la New Orleans, în 1962, unde se întâlnise cu un tânăr dement, care împărţea broşuri în care America era îndemnată să lase Cuba în pace. Respectivul era un oarecare domn Oswald; luase şi el o parte din broşurile acelea, din care mai păstra vreo două, foarte vechi şi foarte boţite, într-unul dintre nenumăratele lui buzunare. Fusese membru a o sută de diferite comitete de responsabilitate. Luase parte la demonstraţii împotriva uneia şi aceleiaşi duzini de companii, într-o sută de campusuri universitare diferite. El scria întrebările care-i tulburau cel mai tare pe puternicii zilei atunci când veneau să le ţină conferinţe, dar niciodată nu punea ei însuşi acele întrebări; negustorii de putere s-ar fi putut alarma şi ar fi putut fugi de pe podium, văzându-i rânjetul şi ochii arzători. Nu vorbea nici cu prilejul mitingurilor, pentru că era sigur că microfoanele ar fi intrat într-o stare de isterie electronică şi ar fi ars toate circuitele. În schimb, scrisese discursuri pentru oratori şi, cu mai multe prilejuri, discursurile se încheiaseră cu tărăboi, maşini răsturnate cu roţile în sus, strângerea de voturi în vederea grevei studenţilor şi demonstraţii violente. O vreme, pe la începutul anilor şaptezeci, fusese în relaţii cu un tip numit Donald DeFreeze şi-i sugerase acestuia să adopte porecla de Cinque. Contribuise la elaborarea planurilor pentru răpirea unei moştenitoare bogate, el fiind cel care sugerase că nu era suficient să se ceară răscumpărare, pur şi simplu, ci trebuia distrus echilibrul mintal al fetei. Părăsise mica locuinţă din Los Angeles unde DeFreeze şi ceilalţi se prăjiseră, cu nici douăzeci de minute înainte de descinderea poliţiei; plecase pe nesimţite şi pornise pe stradă, boncăind ritmic pe pavaj cu cizmele umflate şi prăfuite, cu un asemenea zâmbet lăţit pe faţă, încât mamele îşi apucau în grabă odraslele de câte o aripă şi le trăgeau în casă, un zâmbet care le făcea pe gravide să fie cuprinse de durerile facerii înainte de vreme. Iar peste un timp, când puseseră mâna pe câţiva calici care făcuseră şi ei parte din grup, tot ceea ce ştiau aceştia era că mai existase o anume persoană în anturajul lor, poate cineva foarte important, sau poate un simplu gură-cască, un bărbat fără vârstă, căruia i se spunea Walkin Dude* (Momâie ambulantă) sau Boogeyman"*. (Baubau)

Mergea cu pasul lui egal, străbătând pe nesimţite distanţe considerabile. Cu două zile în urmă se aflase în Laramie, Wyoming, unde făcuse parte dintr-un grup care aruncase în aer o centrală electrică. Astăzi se afla pe US 51, între Grasmere şi Riddle, în drum spre Mountain City. Mâine avea să se găsească în cu totul alt loc. Şi se simţea mai fericit ca niciodată, pentru că...

Se opri.

Pentru că urma să se întâmple ceva. Simţea asta perfect, aproape că adulmeca izul schimbării în aerul nopţii. Îi simţea cu adevărat gustul, iute, ca de funingine, venind din toate direcţiile, ca şi cum Dumnezeu ar fi plănuit o masă la iarbă verde, unde urma să fie friptă întreaga civilizaţie. Cărbunele era deja pregătit, alb şi acoperit de fulgi pe dinafară, roşu ca ochii unui demon pe dinăuntru. Ceva uriaş, ceva nemaipomenit.

Sosise clipa schimbării la faţă. Avea să se nască pentru a doua oară, avea să fie slobozit din pântecele palpitând al unei fiare uriaşe, de culoarea nisipului, ale cărei contracţii chinuitoare începuseră deja, mişcând încet din picioarele stropite de sângele naşterii, cu ochii ei fierbinţi ca soarele holbându-se în gol.

El se născuse la vremuri de răscruce, iar acum vremurile dădeau din nou semne de schimbare. Se simţea în boarea, se simţea în vântul acestei dulci nopţi de Idaho.

Mai era puţin până să fie născut din nou. Ştia bine. Altfel de ce era deodată în stare să facă vrăji?

Îşi închise ochii, înălţându-şi încet chipul incandescent spre cerul întunecat, pregătit să întâmpine zorii. Se concentră. Zâmbi. Tocurile prăfuite şi tocite ale cizmelor lui începură să se înalţe deasupra drumului. Un centimetru. Doi. Trei centimetri. Zâmbetul i se lăţi într-un rânjet. Acum se ridicase la treizeci de centimetri. Şi iată-l plutind la peste cincizeci de centimetri înălţime, cu un mic vârtej de pulbere stârnit dedesubtul lui.

Atunci văzu prima geană a zorilor mânjind cerul şi se lăsă iarăşi în jos. Încă nu sosise vremea.

Dar avea să vină curând.

Porni iarăşi la drum, rânjind şi începând de pe acum să-şi caute un loc de popas pentru ziua care începea. Ceasul avea să bată curând; mai mult de atât nici nu dorea să ştie, pentru moment.

CAPITOLUL 24

LLOYD HENREID, căruia ziarele din Phoenix îi atribuiseră titlul de "ucigaş cu faţă de copil care nu se căieşte", era condus de doi gardieni de-a lungul coridorului aripii de securitate maximă din închisoarea municipală din Phoenix. Unuia îi curgea nasul şi aveau amândoi feţe cam acre. Ceilalţi ocupanţi ai aripii îi făceau lui Lloyd, în felul lor, o adevărată primire triumfală. În Max*, (Maximum Security) el era o adevărată celebritate.

- Hei-hei, Henreid!

- Eşti dat în mă-ta, băiete!

- Spune-i procurorului că dacă-mi dă drumul am să-l apăr de tine!