- Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti din cauza degetului ăla, mutule! îl ameninţă Childress cu un rânjet. Când o să ies de aici am să te...
Nick îi întoarse spatele, pierzând restul cuvintelor.
Reîntors în birou, se aşeză în scaunul lui Baker, trase blocnotesul în centrul mapei, cugetă câteva clipe, apoi începu să scrie în partea de sus a foii:
Istoria vieţii
lui Nick Andros
Se opri şi zâmbi discret. Fusese în cele mai ciudate locuri, însă nici măcar în visele lui cele mai aiurite nu-i trăsnise că, într-o bună zi, avea să se afle în biroul unui şerif, el însuşi ridicat la rangul de ajutor de şerif, fiind pus să păzească trei indivizi care-l bătuseră şi scriindu-şi, în acelaşi timp, povestea vieţii. Apoi se apucă iarăşi de scris:
M-am născut la Caslin, Ncbraska, pe 14 noiembrie 1968. Tăticul meu a fost fermier. El şi cu maică-mea erau tot timpul în primejdie de a da faliment. Aveau datorii la trei bănci, în acelaşi timp. Odată, când maică-mea era însărcinată cu mine, în şase luni, taică-meu a vrut s-o ducă la doctor, în oraş. Pe drum, bara de direcţie a camionului s-a rupt şi au căzut într-un şanţ. Taică-meu a făcut o criză de inimă şi a murit.
Oricum, la trei luni după aceea, am venit pe lume cu defectul pe care îl am. Bineînţeles, asta a fost pentru mama încă o lovitură, după ce-şi pierduse soţul aşa cum şi-l pierduse.
A continuat să se ocupe de fermă până în 1913, apoi a pierdut-o în favoarea "marilor proprietari", aşa cum le zicea ea întotdeauna. Nu avea rude, în schimb le-a scris unor prieteni din Big Springs, Iowa, iar unul dintre ei i-a făcut rost de o slujbă într-o brutărie. Am locuit acolo până în 1911, când mama a murit într-un accident. Un motociclist a lovit-o în timp ce traversa strada în drum spre casă, de la muncă. Nici măcar n-a fost vina lui, ci pur ghinion, pentru că l-au lăsat frânele. Şi nici nu mergea cu mare viteză sau ceva de genul ăsta. Biserica Baptistă a organizat înmormântarea mamei mele, din fondurile de caritate. Tot Biserica Baptistă m-a trimis la orfelinatul Copiii lui Isus Cristos din Des Moines, întreţinut prin contribuţia mai multor confesiuni. Acolo am învăţat să citesc şi să scriu...
Făcu o pauză. Îl durea mâna de atâta scris, dar nu se oprise din acest motiv. Avea un sentiment de nelinişte, iritare şi tristeţe, din cauză că trebuia să retrăiască toate acele lucruri. Se întoarse în cealaltă încăpere şi aruncă o privire în jur. Childress şi Warner adormiseră. Vince Hogan stătea lângă gratii, fumând o ţigară şi privind peste coridor, spre celula goală în care s-ar fi aflat Ray Booth dacă n-ar fi fugit atât de repede. Hogan arăta de parcă ar fi fost pe cale să plângă şi acest fapt îl purtă înapoi în timp, unde se întâlni cu acea fărâmă de om mut, Nick Andros. Pe când era copil, învăţase un cuvânt dintr-un film. Acel cuvânt era INCOMMUNICADO.
Era un cuvânt care-i sugera întotdeauna lui Nick armonii fantastice, lovecraftiene, un cuvânt teribil, care-i stârnea ecouri şi reverberaţii în creier, un cuvânt care-i evoca toate nuanţele spaimei ce nu sălăşluiesc decât în afara universului raţional şi în interiorul sufletului omenesc. El fusese INCOMMUNICADO toată viaţa lui.
Se aşeză din nou şi reciti ultimul rând pe care-l scrisese. Acolo am învăţat să citesc şi să scriu. Dar nu fusese chiar atât de simplu. El trăia într-o lume tăcută. Vorbire însemna mişcarea buzelor, ridicarea şi coborârea dinţilor, dansul limbii. Maică-sa îl învăţase să citească pe buze, şi-l mai învăţase cum să-şi scrie numele cu litere chinuite şi lăbărţate. Acesta este numele tău, îi spusese ea. Acesta eşti tu, Nicky. Bineînţeles, ea îi spusese acestea tăcut, prin simple cuvinte lipsite de semnificaţie. Nu a făcut prima conexiune decât atunci când ea a atins bucata de hârtie, apoi a arătat spre pieptul lui. Pentru surdomuţi, cel mai greu lucru nu este acela că trăiesc într-o lume de film mut; cel mai greu lucru este că nu ştiu numele lucrurilor. Nu învăţase cu adevărat mecanismul numelor decât după ce împlinise patru ani. Nu ştiuse că obiectului acela mare şi verde i se zice copac decât după şase ani. Ar fi fost dornic să înveţe, însă nimănui nu-i trecuse prin minte să-i spună, iar el nu putea să întrebe: era INCOMMUNICADO.
După moartea ei, se închisese în sine aproape total. Orfelinatul era un loc clocotitor de tăcut, unde băieţi traşi la faţă şi nemiloşi îşi băteau joc de tăcerea lui; se trezea atacat de doi copii, unul cu mâinile ţinute la gură, celălalt cu mâinile la urechi. Dacă se întâmpla să nu fie nici un membru al personalului prin preajmă, îl băteau până ce-l lăsau lat. De ce? Nu exista nici un motiv. Cu excepţia faptului că, poate, în vasta categorie albă a victimelor există şi o subclasă: aceea a victimelor victimelor.
Încetă să mai dorească să comunice, iar atunci când se petrecu acest lucru, însuşi procesul lui de gândire începu să ruginească şi să se dezintegreze. Rătăcea din loc în loc cu ochii goi, privind fără să vadă lucrurile lipsite de nume ce populau lumea. Urmărea grupurile de copii din locul de joacă mişcând buzele, ridicând şi coborând dinţii ca pe nişte punţi mobile de culoare albă, plimbându-şi limba în ritm de dans, procesul vorbirii părându-i un ritual al împreunării. Câteodată se surprindea urmărind mişcarea unui singur nor timp de o oră încheiată.
Apoi apăruse Rudy. Un bărbat solid, cu o cicatrice pe obraz şi fără păr pe cap. Avea aproape doi metri înălţime, ceea ce era într-un contrast zdrobitor cu pipernicitul Nick Andros. Se întâlniseră pentru prima oară într-o cameră de la subsol, unde se aflau o masă, şase sau şapte scaune şi un televizor care nu funcţiona decât după propriul lui plac. Rudy se lăsă pe vine, ajungând cu fruntea cam la aceeaşi înălţime cu Nick. Apoi îşi ridică mâinile lui uriaşe, brăzdate de urmele unor vechi răni, şi-şi acoperi pe rând gura şi buzele.
Sunt surdomut.
Nick se uită într-altă parte, morocănos: Mi se rupe!
Rudy îl izbi cu palma.
Nick se prăbuşi la pământ. Gura i se deschise şi lacrimi tăcute începură să i se prelingă din ochi. Nu avea nici un chef să aibă de-a face cu uriaşul ăsta plin de cicatrice, cu monstrul ăsta chelios. Pe deasupra se mai dădea şi surdomut, ce glumă crudă!
Rudy îl ajută cu blândeţe să se ridice în picioare şi-l conduse la masă. Pe masă era o coală albă de hârtie. Rudy făcu un semn spre ea, apoi către Nick. Nick se holbă supărat, mai întâi la hârtie, apoi la chelios. Clătină din cap. Rudy îi făcu iarăşi semn spre bucata de hârtie. Scoase la iveală un creion şi i-l dădu lui Nick. Nick îl lăsă jos, ca şi cum l-ar fi fript. Clătină din cap. Rudy arătă spre creion, apoi spre Nick, apoi spre hârtie. Nick clătină din cap. Rudy îl pălmui încă o dată.
Alt potop de lacrimi mute. Pe figura lui Rudy nu se putea citi decât o răbdare implacabilă. Făcu din nou gestul către hârtie. Către creion. Către Nick.
Nick luă condeiul în pumn. Scrise singurele câteva cuvinte pe care le cunoştea, storcându-le din mecanismul împăienjenit, ruginit din creierul lui. Scrise aşa:
NICHOLAS ANDROS
SĂ TE FUT
Pe urmă rupse creionul în două şi-i aruncă o privire morocănoasă şi sfidătoare lui Rudy. Dar Rudy zâmbea. Îşi întinse deodată mâinile peste masă şi prinse capul lui Nick în mâinile lui puternice, pline de bătături. Mâinile lui Rudy erau calde şi blânde.
Rudy îşi luă mâinile de pe faţa lui Nick. Culese de pe jos jumătatea cu vârf a creionului. Întoarse coala de hârtie pe faţa nescrisă. Bătu spaţiul alb şi gol cu vârful creionului, apoi îl atinse pe Nick. Repetă gestul. Încă o dată. Şi încă o dată. În sfârşit, Nick înţelese.
Tu eşti pagina asta goală.
Nick începu să plângă.
Rudy îl vizită în următorii şase ani.
...unde am învăţat să citesc şi să scriu. Un bărbat purtând numele de Rudy Sparkman a venit să mă ajute. Prezenţa lui a fost un mare noroc pentru mine. În 1984, orfelinatul a dat faliment. S-au străduit să plaseze ici şi colo cât mai mulţi copii, dar eu nu m-am numărat printre ei. Au zis că, după o vreme, o familie se va îngriji de mine, iar statul îi va plăti pentru că mă ţin. Aş fi vrut să fiu împreună cu Rudy, dar el muncea în Africa, înrolat în Peace Corps.
Prin urmare, am fugit. Având în vedere că împlinisem şaisprezece ani, cred că nu m-au căutat cu tot dinadinsul. Mi-am făcut socoteala că, dacă reuşesc să nu intru în vreun bucluc, nu am nici o problemă, ceea ce am şi reuşit până în momentul de faţă. Am absolvit, pe rând, cursurile prin corespondenţă pentru liceu, deoarece Rudy spunea întotdeauna că lucrul cel mai important este învăţatul. Atunci când voi prinde rădăcini pentru o vreme, am de gând să mă înscriu la examenul acela de echivalare a liceului. În scurt timp voi fi în măsură să fac această încercare. Îmi place şcoala. Poate că am să merg şi la colegiu, într-o bună zi. Ştiu că sună a nebunie din partea unei haimanale surdomute ca mine, dar eu nu consider că ar fi imposibil. Oricum, cam asta-i povestea mea.
A doua zi dimineaţă, Baker sosise în jur de 7.30, când Nick golea coşurile de gunoi. Şeriful arăta mai bine.
"Cum te simţi?" scrise Nick.
- Foarte bine. Am avut temperatură mare până la miezul nopţii. Cea mai rea febră de când eram copil şi până acum. Aspirina n-a avut nici un efect, din câte mi-am dat seama. Janey a vrut să cheme doctorul, dar pe la 12.30, febra a cedat de la sine. După aia am dormit buştean. Tu ce faci?
Nick descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul.
- Şi oaspeţii noştri?
Nick îşi deschise şi închise gura de mai multe ori, mimând flecăreala. Aruncă priviri furioase. Se prefăcu a lovi violent nişte gratii invizibile.
Baker îşi lăsă capul pe spate şi râse, apoi strănută de câteva ori la rând.
- Ar trebui să te dea la televiziune, zise el. Ţi-ai scris istoria vieţii, aşa cum mi-ai promis?
Nick făcu din cap şi-i întinse cele două foi scrise de mână. Şeriful se aşeză jos şi le citi cu atenţie. După ce termină, îl cercetă pe Nick atât de îndelung şi de scrutător, încât Nick îşi coborî privirea în pământ, stânjenit şi încurcat.
