Ai încredere în mine şi voi avea şi eu în tine,

Fran

Semnă cu obişnuita ei mâzgălitură flamboaiant-comică, ocupând astfel jumătate din spaţiul gol rămas pe hârtie. Gestul acesta o făcu să se simtă, mai acut ca oricând, o impostoare. Împături scrisoarea, o vârî în plic şi scrise adresa, apoi o propti de marginea oglinzii. Basta.

Aşa. Ce mai avea de făcut?

Se întuneca din nou. Se ridică de la masă şi începu să se învârtă nervos prin cameră, gândindu-se c-ar trebui să iasă înainte de a începe iarăşi să plouă, dar unde să se ducă? La film? Singurul care rula în oraş. Îl văzuse. Împreună cu Jesse. La Portland, ca să se uite la ţoale? N-avea sens. Singurele haine la care se putea uita acum cu intenţie serioasă erau cele cu talie specială. Ca să încapă două persoane.

Astăzi primise trei telefoane, cea dintâi convorbire aducându-i veşti bune, cea de a doua, indiferente, iar cea de a treia, proaste. Ar fi preferat să vină în ordine inversă. Afară se înnorase, stropii de ploaie începuseră din nou să cadă, întunecând debarcaderul portului pentru ambarcaţiuni. Se hotărî să se îmbrace şi să iasă la plimbare şi s-o ia naiba de ploaie. Aerul proaspăt al verii şi umezeala puteau să-i facă bine. Nu era exclus să se oprească undeva şi să bea un pahar de bere. Fericire la sticlă. Sau cel puţin echilibru.

Primul telefon îl primise de la Debbie Smith, din Somersworth. Fran era mai mult decât bine venită, îi spusese Debbie, cu efuziune. De fapt, chiar era nevoie de ea. Una dintre cele trei fete care-şi împărţiseră apartamentul se mutase în mai, îşi găsise o slujbă de secretară la o firmă de vânzări en gros. Ea şi Rhoda nu se puteau descurca prea multă vreme cu chiria, în lipsa unei a treia persoane.

- Să ştii că amândouă venim din familii numeroase, adăugase Debbie. Plânsul bebeluşilor nu ne deranjează.

Fran i-a răspuns că ar fi dispusă să se mute înainte de 1 iulie, şi de-abia după ce puse receptorul în furcă simţi lacrimile calde ce i se scurgeau pe obraji. Lacrimi de uşurare. Dacă reuşea să scape de oraşul ăsta, în care crescuse, totul avea să fie în regulă, aşa gândea. Departe de maică-sa, departe chiar şi de taică-său. Copilul şi faptul că era singură urmau să capete, în aceste condiţii, în viaţa ei, proporţia corectă, sănătoasă. Fără îndoială, aveau să rămână un factor extrem de important, dar nu unic. Auzise cândva, într-o fabulă sau într-o poveste, cum un animal, gândac sau broască, când era ameninţat de vreo primejdie, se tot umfla până ajungea de două ori mai mare. Văzându-l astfel, duşmanul se speria şi o lua din loc, cel puţin în teorie. Exact aşa se simţea şi ea acum. Ca un gândac sau o broască, gata să-şi dubleze proporţiile. Şi asta pentru că întreg oraşul, întreg mediul (gestalt ar fi fost, poate, un cuvânt chiar mai potrivit) îi erau ostile. Era conştientă că nimeni nu avea să o oblige să poarte o literă stacojie, dar mai ştia că era necesară o ruptură cu Ogunquit, ca să se poată pătrunde pe de-a-ntregul de această convingere. Când mergea pe stradă, simţea cum oamenii... nu, nu se uitau, ci se pregăteau să se uite la ea. Desigur, era vorba de locuitorii stabili, nu de vilegiaturiştii veniţi să-şi petreacă aici vara. Locuitorii oraşului Ogunquit aveau nevoie în permanenţă de un cal de bătaie - vreun beţivan, un chiulangiu care preferă să trăiască pe spinarea societăţii, Copilul de Familie Bună care a fost prins furând dintr-un magazin de la Portland, sau de pe Plaja Veche de lângă livadă... sau Fata cu Burta la Gură.

Cel de al doilea telefon, cel aşa şi aşa, fusese de la Jess Rider. Suna din Portland şi încercase acasă la ea, mai întâi. Din fericire, îi răspunsese Peter, care îi dăduse numărul de telefon al lui Fran de la Harborside, fără alte comentarii.

Cu toate acestea, Jess îi spusese aproape de la bun început:

- Atmosfera de-acasă nu-i prea grozavă, hm?

- Mda, oarecum, îi răspunsese ea precaut, refuzând să intre în detalii, pentru că astfel s-ar fi văzut părtaşă, alături de el, la o conspiraţie.

- Din cauza mamei tale?

- De ce spui asta?

- Mi se pare că ea face parte din categoria celor gata s-o ia razna. I se poate citi în ochi, Frannie. Iar mesajul este că, dacă-mi împuşti vacile sacre, am să le împuşc şi eu pe ale tale.

Ea nu-i răspunse nimic.

- Îmi pare rău. N-am vrut să te jignesc.

- Nici nu m-ai jignit, îi răspunsese ea.

Descrierea lui era, de altfel, destul de potrivită - cel puţin dacă priveai superficial lucrurile -, dar ea încerca încă să treacă de şocul provocat de verbul acela, a jigni. I se părea straniu să audă din partea lui un asemenea cuvânt. Poate descopăr un postulat cu acest prilej, se gândi ea. Când iubitul începe să se întrebe dacă nu te-a jignit, cumva, înseamnă că nu mai este iubitul tău.

- Frannie, oferta mea rămâne în continuare valabilă. Dacă spui da, fac rost de două inele şi sunt la tine chiar în după-amiaza asta.

Pe bicicletă, îi trecu fetei prin minte, cât pe ce s-o umfle râsul. Chicotitul ei ar fi fost un lucru oribil, inutil, şi acoperi receptorul timp de o secundă, ca să fie sigură că nu-i scapă. În ultimele şase zile plânsese şi râsese mai mult decât în toţi anii din urmă, de când împlinise cincisprezece ani şi începuse să iasă la întâlniri.

- Nu, Jess, îi spusese ea apoi, cu vocea perfect controlată.

- Vorbesc foarte serios! o asigurase el, oarecum vehement, ca şi cum ar fi văzut-o luptându-se cu râsul.

- Ştiu că este aşa. Dar eu nu sunt pregătită să mă mărit. Eu mă cunosc foarte bine, Jess. Nu este vorba despre tine.

- Şi atunci cum rămâne cu copilul?

- Copilul se va naşte.

- Şi vei renunţa la el?

- Încă nu m-am hotărât.

Jess nu mai zise nimic; câteva momente, fata auzi alte voci, venind din alte camere. Aveau propriile lor probleme, din câte presupunea Fran. Lumea e o dramă jucată la matineu. Suntem îndrăgostiţi de propriile noastre vieţi, prin urmare căutăm lumina care să ne călăuzească şi încercăm să desluşim ziua de mâine.

- Mă gândesc la copil, spuse Jess în cele din urmă.

Fran se îndoia de sinceritatea lui, dar era singurul lucru care o putea atinge. Ceea ce se şi întâmplă.

- Jess...

- Deci unde ai de gând să te duci? o întrebă el deodată. Nu poţi să rămâi la Harborside toată vara. Dacă ai nevoie de o gazdă, pot să caut şi eu, la Portland.

- Am unde să stau.

- Unde, dacă mi-este îngăduit să întreb?

- Nu-ţi este îngăduit, îi replică ea, apoi îşi muşcă limba, pentru că-i răspunsese atât de nediplomatic.

- Oh, făcu el, pe un ton ciudat de monoton. După o vreme, continuă precaut: Aş putea să te întreb ceva, fără să te superi, Frannie? Pentru că aş vrea să ştiu cu adevărat. Nu e o întrebare retorică sau ceva de genul ăsta.

- Poţi să mă întrebi, se arătă ea de acord, cu prudenţă.

În mintea ei însă, se pregăti să nu se arate supărată, ştiind că, atunci când Jess lansa un asemenea preambul, urma de obicei o teribilă mostră de "şovinism" masculin, de care el era perfect inconştient.

- Eu n-am chiar nici un drept în toată povestea asta? întrebă el. Nu-mi revine şi mie partea mea de răspundere şi de decizie?

La început se supără cu adevărat, însă furia i se risipi. Ăsta era Jess, se străduia să-şi protejeze propria imagine faţă de el însuşi, aşa cum procedează toţi deştepţii, ca să poată dormi bine peste noapte. Îl admirase întotdeauna pentru inteligenţa lui, dar într-o situaţie ca asta inteligenţa putea să fie o adevărată pacoste. Oamenii din categoria lui Jess - ca şi Fran, de altfel - fuseseră învăţaţi, de mici, să fie activi şi să se implice. Nu strică, uneori, să suferi o durere profundă, fie şi numai ca să descoperi c-ar fi mai bine să te trânteşti printre ierburile înalte şi să amâni totul pentru altă dată. Efortul lui era plin de bunăvoinţă, însă rămânea un efort şi nimic mai mult. Şi uite că se îndârjea să n-o lase în pace.

- Jesse, pledă ea, nici unul dintre noi nu şi-a dorit copilul. Am fost amândoi de acord să iau pilule, ca să nu se întâmple nimic. Tu n-ai nici un fel de răspundere.

- Dar...

- Nu, Jess, îi spuse ea, pe un ton ferm.

Băiatul oftă.

- Vei lua legătura cu mine după ce te instalezi?

- Cred că da.

- Te gândeşti să-ţi continui şcoala?

- Peste o vreme. N-am să merg la cursurile din semestrul de toamnă.