- Isuse! exclamă cu un nod în gât o voce extrem de tânără de la Sipe Springs.
- Repetă şi tu, băiete, îl îndemnă Starkey.
- T... Troy. Vocea reveni apoi cu mai multă forţă: Troy.
- Foarte bine, îl asigură Starkey plin de calm. Fii binecuvântat, băiete. Terminat.
- Şi dumneata, sir. Terminat.
Un clic, urmat de paraziţi puternici, apoi un alt clic, linişte şi glasul lui Len Creighton.
- Billy?
- Da, Len.
- Am ascultat întreaga discuţie.
- Foarte bine, Len, confirmă Starkey obosit. Faci raportul după cum consideri tu mai potrivit. Bineînţeles.
- Nu ai înţeles, Billy, continuă Len. Ai făcut lucrul cel mai potrivit. Nu crezi că-mi dau şi eu seama de asta?
Starkey îşi închise pleoapele grele. Pentru un moment, efectul dulce al medicamentelor îl părăsi.
- Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe tine, Len, îi spuse el, cu vocea gata să i se frângă.
Întrerupse legătura şi se întoarse înaintea monitorului numărul 2. Îşi puse braţele la spate, aidoma lui Black Jack Pershing, atunci când îşi inspecta trupele. Îl contemplă pe Frank D. Bruce şi locul lui de veşnică odihnă. Nu peste multă vreme se calmă din nou.
Dacă ieşi din Sipe Springs prin sud-est şi o iei pe US 36, îţi trebuie cam o zi ca să ajungi la Houston. Maşina care înghiţea şoseaua cu o sută douăzeci de kilometri la oră, un Pontiac Bonneville de trei ani, trecu de vârful pantei şi înainte îi apăru o paragină de Ford care bloca drumul; accidentul nu putea fi evitat decât cu mare greutate.
Şoferul, corespondent de presă la un cotidian important din Houston, în vârstă de treizeci şi şase de ani, călcă frâna de serviciu şi cauciucurile începură să scârţâie; botul Pontiacului se înfipse mai întâi în şosea, apoi începu să derapeze spre stânga.
- Dumnezeule din Ceruri! urlă fotograful din scaunul de lângă şofer, scăpând aparatul din mână şi încercând cu disperare să-şi treacă centura de siguranţă peste mijloc.
Şoferul lăsă frâna liberă, se căţără cu maşina peste marginea drumului şi simţi cum roţile din stânga i se înfundă în noroiul moale. Atinse pedala de acceleraţie, iar Pontiacul ţâşni iarăşi, întorcându-se cu bine pe asfalt. De sub anvelopele fierbinţi ieşea fum albastru. Radioul urla fără încetare:
Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău,
El e un om drept,
Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?
Îşi înfipse iarăşi piciorul în frână, iar maşina se roti şi se opri în mijlocul după-amiezei fierbinţi şi pustii. Trase aer în piept, gâfâind speriat, şi apoi expiră într-un acces de tuse. Se înfuriase foarte rău. Puse maneta schimbătorului în marşarier şi se apropie de Ford şi de cei doi tineri care stăteau în spatele maşinii.
- Stai puţin, îi spuse fotograful, neliniştit. Era un om gras, iar de bătut nu se mai bătuse din clasa a noua. Ascultă-mă, poate ar fi mai bine să...
Fu aruncat înainte şi gemu atunci când Pontiacul se opri iarăşi brusc; reporterul smuci maneta schimbătorului, punând-o în poziţia de parcare, şi coborî din maşină.
Se apropie de cei doi tineri din spatele Fordului, cu pumnii strânşi.
- Ticăloşilor! le strigă el. Puţin a lipsit să ne omorâţi, fir-ar...
Îşi petrecuse patru ani în serviciul militar, ca voluntar. Nu apucă decât să identifice carabinele, nişte M-3A model nou, atunci când le scoaseră la iveală de sub partea din spate a Fordului. Rămase încremenit în soarele torid al Texasului şi făcu pe el.
Începu să ţipe şi se hotărî, în mintea lui, să se răsucească în loc şi s-o ia la sănătoasa către Bonneville, dar picioarele refuzară să se mişte. Cei doi deschiseră focul, iar gloanţele îl izbiră în piept şi-n pântece. Se lăsă în genunchi, cu mâinile ridicate în semn de implorare mută, iar atunci un glonţ îl atinse la un centimetru deasupra ochiului stâng, sfărâmându-i toată partea de sus a cutiei craniene.
Fotografului, care se întorsese ca să vadă mai bine, îi fu imposibil să priceapă ce se petrecuse până în momentul când cei doi tineri trecură peste cadavrul ziaristului şi se apropiau de el, cu armele ridicate.
Se strecură la volanul Pontiacului, simţind cum i se adună clăbuci calzi de salivă la colţurile gurii. Cheile se aflau încă la locul lor, în contact. Aprinse motorul şi ţipă ca din gură de şarpe atunci când începură să tragă. Simţi cum maşina se lasă pe partea dreaptă, ca şi cum o mână de uriaş s-ar fi abătut asupra părţii din stânga spate, iar volanul începu să-i danseze sălbatic în mâini. Fotograful sălta în sus şi în jos, în vreme ce maşina şontâcăia pe şosea, din cauza cauciucului spart. Peste doar o clipă, uriaşul lovi şi cealaltă latură a maşinii. Dansul volanului se îndrăci şi mai tare. Fotograful scâncea. Anvelopele din spate ale Pontiacului se zbăteau nebuneşte. Cei doi tineri se întoarseră alergând la Fordul lor, al cărui număr de înmatriculare era înregistrat pe nesfârşitele liste de la direcţia de vehicule militare a Pentagonului; unul dintre ei întoarse maşina ţinând volanul strâns. Botul maşinii săltă violent atunci când trecu peste marginea şoselei şi peste trupul ziaristului. Sergentul de pe locul pasagerului, cuprins pe neaşteptate de un strănut, stropi tot parbrizul.
Înaintea lor, Pontiacul se târa pe cele două cauciucuri sparte din spate. Fotograful cel gras de la volan începuse să se smiorcăie, la vederea Fordului întunecat la culoare ce începuse să-i crească în oglinda retrovizoare. Deşi stătea cu acceleraţia la podea, maşina refuza să depăşească şaizeci de kilometri la oră şi mergea dezordonat, ocupând tot drumul. Între timp, la radio locul lui Larry Underwood fusese luat de Madonna. Madonna susţinea sus şi tare că este o fată materialistă.
Fordul depăşi elegant Bonnevilleul şi, pentru o fracţiune de secundă, fotograful îndrăzni să spere că-şi va vedea de drum, va dispărea dincolo de orizontul pustiu, lăsându-l în pace.
Apoi reveni în faţa lui şi frână, iar botul Pontiacului izbi aripa maşinii din faţă. Se auzi bufnitura surdă a metalului. Capul fotografului zbură înainte, iar din cauza impactului cu volanul începu să i se scurgă sânge din nas.
Aruncând cu greu - din pricina gâtului înţepenit - priviri îngrozite peste umăr, alunecă peste suprafaţa caldă, din plastic, ca şi cum scaunul ar fi fost dat cu unsoare, şi coborî pe uşa din dreapta. Porni în fugă şi străbătu povârnişul de la marginea şoselei. Îi apăru în faţă un gard din sârmă ghimpată pe care încercă să-l sară dintr-o dată, plutind pe deasupra ca un balon şi gândind: Am să reuşesc, fug aşa la infinit, nu mă poate prinde nimeni...
Căzu de cealaltă parte, cu piciorul prins în sârmă. Urlând spre cer, mai făcea încă tentative disperate de a-şi desprinde pantalonii şi carnea albă, cu gropiţe, atunci când cei doi tineri coborau şi ei de pe drum, cu armele în mâini.
De ce, ar fi vrut el să-i întrebe, dar nu mai apucă să scoată decât un ţipăt deznădăjduit, înainte să-i iasă creierii prin ceafă...
În acea zi, la Sipe Springs, Texas, nu s-a dat nici un reportaj despre boală sau despre vreun incident oarecare.
CAPITOLUL 18
NlCK DESCHISE UŞA dintre biroul şerifului Baker şi celulele închisorii, iar băieţii săriră imediat cu gura pe el. Vincent Hogan şi Billy Warner se aflau în cele două încăperi ca nişte cutii de saleuri din stânga lui Nick. Mike Childress stătea într-una din cele două de pe partea dreaptă. Cealaltă era goală, din simplul motiv că Ray Booth, cel care purta inelul cu piatră roşie, se topise la timp.
- Băi, mutule! îl strigă Childress. Băi, mut împăiat! Îţi trece prin căpăţâna aia tâmpită ce-o să păţeşti când ieşim de aici? Ei? Ai idee ce-o să se întâmple cu tine?
