- Frisoane şi febră, zise el. Începând de ieri scara, cam de pe la ora 10. De-abia am scăpat de un acces de tremur. Slavă Cerului că n-am avut şi diaree.

"Ar trebui să te duci acasă şi să te bagi în pat", îl sfătui Nick.

- Aşa s-ar cuveni. Şi aşa voi face. Dar mai întâi aş vrea să mă odihnesc câteva minute...

Pleoapele i se închiseră, iar Nick crezu că a adormit. Se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să se ducă la bufetul pentru şoferi, ca să le ia ceva de mâncare lui Billy şi Mike.

După o vreme, doctorul Soames vorbi iarăşi. Însă fără să deschidă ochii. Nick îi urmărea buzele.

- Simptomele sunt comune, fără excepţie, zise el. Începând să le enumere, până când toate cele zece degete ale lui se întinseră într-un evantai. Frisoane. Febră. Slăbiciune şi debilitate generalizată. Lipsă de poftă de mâncare. Dureri la urinare. Inflamare a glandelor, de la umflări minore până la forme acute. Inflamări ale ganglionilor de la subsuori şi vintre. Insuficienţă şi blocaj respiratoriu.

Se uită la Nick.

- Toate acestea sunt simptome ale răcelii obişnuite, ale gripei sau pneumoniei. Ştim cum să le tratăm, Nick. Cu excepţia cazurilor când pacientul este foarte tânăr sau foarte bătrân, ori poate slăbit de o altă maladie, antibioticele îşi fac datoria. Nu însă şi în cazul bolii de care-ţi vorbesc. Ea doboară pacientul, repede sau încet. Nu pare să existe nici o diferenţă. Nimic nu-l ajută. Afecţiunea atacă, se retrage, apoi creşte iarăşi; starea de slăbiciune se instalează tot mai pregnant; umflăturile cresc şi ele; în cele din urmă survine moartea... Cineva a făcut o greşeală. Iar acum încearcă s-o acopere.

Nick îl măsură cu îndoială, întrebându-se dacă înţelesese corect cuvintele pronunţate de doctor, dacă nu cumva Soames delira.

- Sună oarecum paranoic, nu? îl întrebă Soames, privindu-l cu umor obosit. Altădată eram speriat de paranoia tinerei generaţii, ştii asta? Tinerii îşi exprimau mereu teama că telefoanele le sunt ascultate... că sunt urmăriţi... verificaţi prin computer... iar acum descopăr că ei aveau dreptate, şi nu eu. Viaţa este un lucru minunat, Nick, dar sunt nevoit să constat că bătrâneţea pretinde un tribut exagerat asupra celor mai dragi prejudecăţi pe care le nutreşte un om.

"Ce vrei să spui cu asta?"

- Nu mai funcţionează nici un telefon din Shoyo, îi explică Soames.

Nick nu avea habar dacă acesta era răspunsul la întrebarea pe care o pusese (Soames nu aruncase decât o privire, în aparenţă extrem de superficială, ultimei lui note) sau dacă mintea doctorului nu o pornise cumva într-o cu totul altă direcţie - febra putea oricând să-i joace feste, credea el.

Medicul observă figura mirată a lui Nick şi-şi închipui că surdomutul nu-i dă crezare.

- E purul adevăr. Dacă încerci să formezi vreun număr din afara oraşului, auzi un anunţ din acelea înregistrate. Pe urmă, cele două ieşiri şi intrări dinspre autostradă sunt închise cu bariere pe care scrie DRUM ÎN REPARAŢIE. Dar nu se vede nicăieri nici o reparaţie. Doar barierele. M-am dus până acolo. Cred c-ar fi posibil să fie date la o parte, dar traficul de la intersecţia de pe autostradă pare să fie deosebit de subţire în această dimineaţă. Practic n-am văzut decât autovehicule militare. Camioane şi jeepuri.

"Şi celelalte drumuri?" scrise Nick.

- Pe US 63 se schimbă un podeţ tubular în partea de est a localităţii, spuse Soames. Iar în partea de vest s-a petrecut un accident destul de grav, se pare. Două maşini stau de-a curmezişul drumului, blocându-l total. Accesul este interzis, în schimb nu se vede nici urmă de poliţie sau echipe de intervenţie.

Făcu o pauză, îşi scoase batista şi-şi suflă nasul.

- Oamenii care lucrează la podeţ se mişcă foarte încet, din câte susţine Joe Rackman, care locuieşte în partea aceea. Am trecut pe la familia Rackman cam acum două ore, ca să-l consult pe băieţelul lor, care este foarte bolnav. Joe mi-a zis că, după părerea lui, oamenii de la podeţ sunt soldaţi, de fapt, chiar dacă sunt echipaţi în salopete de-ale echipelor administraţiei statului şi au venit într-un camion de-al lor.

"De unde ştie?" întrebă Nick.

Soames se ridică în picioare şi-i spuse:

- Muncitorii nu prea obişnuiesc să se salute între ei.

Nick se ridică şi el.

"Drumuri secundare?" mâzgăli el în grabă.

- Probabil există. Dar eu sunt medic, nu erou. Joe a mai zis că a văzut şi arme în cabina camionului. Carabine modelul armatei. Dacă încerci să pleci din Shoyo pe drumurile lăturalnice şi eşti observat, cine ştie ce se mai întâmplă? Şi oare ce poţi descoperi dincolo de Shoyo? Repet: cineva a făcut o greşeală. Iar acum încearcă s-o acopere. Nebunie. Nebunie. E limpede că o asemenea ştire iese la iveală, şi încă destul de repede. Dar câţi vor muri, între timp?

Înspăimântat, Nick nu-şi mai ridică privirile spre doctorul Soames decât atunci când acesta se întoarse la maşină şi se urcă încet.

- Dar tu, Nick? spuse Soames, cercetându-l prin fereastră. Cum te simţi? Vreo răceală? Strănuţi? Tuşeşti?

Nick clătină din cap de fiecare dată.

- Vei încerca să pleci din oraş? Cred c-ai reuşi, dacă traversezi peste câmpuri.

Nick făcu semn că nu şi scrise: "Oamenii aceia sunt închişi. Nu pot să-i părăsesc aşa. Vincent Hogan este bolnav, dar ceilalţi doi par în formă. Le duc micul dejun, apoi o voi vizita pe doamna Baker."

- Eşti un băiat atent, îi spuse Soames. Ăsta-i lucru mai rar. Iar un băiat care să aibă simţul responsabilităţii într-o asemenea perioadă de degradare, asta-i şi mai rar. Ea va aprecia foarte mult gestul tău, Nick, sunt sigur. Domnul Braceman, pastorul metodist, a promis şi el că va trece pe acolo. Dar mi-e teamă că va fi silit să facă o mulţime de vizite, până la sfârşitul zilei. Trebuie să fii atent cu cei trei arestaţi, da?

Nick înclină din cap cu toată seriozitatea.

- Bine, am să-ncerc să vin până la tine în această după-amiază.

Puse maşina în viteză şi porni, arătând extrem de obosit şi împuţinat, cu ochii roşii. Neliniştit, Nick îl urmări cu privirea, apoi porni din nou spre bufet. Era deschis, însă unul dintre cei doi bucătari lipsea, iar trei dintre cele patru chelneriţe ale schimbului de la 7 la 3 nu apăruseră. Nick trebui să aştepte destul până să primească cele comandate. Când ajunse înapoi, la închisoare, Billy şi cu Mike erau teribil de şocaţi. Vince Hogan delira, iar pe la ora 6 după-amiază încetă din viaţă.

CAPITOLUL 19

TRECUSE atât de multă vreme de când Larry nu mai fusese în Times Square, încât se aştepta să găsească locul schimbat, nu ştia nici el cum, ca printr-o intervenţie magică. Toate lucrurile pe care urma să le vadă acolo aveau să i se pară mai mici şi totuşi mai bune, iar el n-avea să se simtă intimidat de vitalitatea grosolană, puturoasă şi uneori periculoasă a pieţei, aşa cum i se întâmpla când era copil şi se strecura până aici, singur sau împreună cu Buddy Marx, ca să vadă reprezentaţiile cu câte două filme, care costau 99 de cenţi, sau ca să caşte gura la nimicurile strălucitoare din vitrinele magazinelor, ale sălilor de jocuri şi de biliard.

Dar locul arăta absolut la fel - chiar mai mult decât s-ar fi cuvenit, având în vedere că anumite lucruri se schimbaseră totuşi cu adevărat. Când urcai scările dinspre metrou, chioşcul de ziare care îţi ieşea în cale, la colţ, dispăruse. Cam la jumătate de bloc mai încolo, unde existase o sală de jocuri mecanice scăldată în lumini orbitoare şi zgomot de clopoţei, întotdeauna plină de tineri cu feţele dure, cu ţigări atârnându-le în colţul gurii, concentraţi asupra jocurilor de Gottlieb Desert Isle sau Space Race, acolo unde pe vremuri existaseră toate acestea, acum descoperi un magazin sexy Orange Julius, în faţa căruia se priponise o ceată de tineri de culoare, ale căror trupuri se legănau uşor de la brâu în jos, ca şi cum s-ar fi auzit ritmul unei melodii fără sfârşit, percepută exclusiv de urechile negre. În împrejurimi mai existau saloane de masaj şi cinematografe care dădeau filme pentru adulţi.

Cu toate acestea, Times Square rămăsese aproape neschimbată, iar acest fapt îl întristă. Într-un fel, unica deosebire adevărată nu făcea decât să-i strice şi mai mult cheful: se simţea acum ca un turist în acest loc. Dar poate că şi newyorkczii de baştină se simţeau ca nişte turişti în Times Square, reduşi la dimensiunile unor pitici şi simţind nevoia să se învârtă fără rost şi să-şi ridice privirile ca să citească reclamele electronice. Nu avea de unde şti cu exactitate; uitase ce însemna să fii o părticică a New Yorkului. Şi nici nu-i dădea ghes inima să înveţe din nou.

Maică-sa nu se dusese la slujbă în dimineaţa respectivă. Se lupta cu o răceală, de câteva zile încoace, iar în această dimineaţă se trezise în zori şi constatase că avea temperatură. Din patul îngust, cuminte, din vechea lui cameră o auzi trântind tot felul de lucruri prin bucătărie, strănutând şi pronunţând "Drace!" în surdină, pregătind micul dejun. Sunetul făcut de pornirea televizorului, apoi ştirile din programul "Today". O încercare de lovitură de stat în India. Explozie la o centrală electrică din Wyoming. Curtea Supremă urmează să ia o decizie istorică în legătură cu drepturile homosexualilor.

Când Larry îşi făcu apariţia în bucătărie, încheindu-se la cămaşă, ştirile se terminaseră şi Gene Shalit intervieva un tip chel. Tipul chel prezenta o serie de animale mici, lucrate din sticlă. Suflatul sticlei, mărturisea el, era pasiunea lui de patruzeci de ani, iar cartea în care vorbea despre asta urma să apară curând la Editura Random House. Apoi strănută. "Scuzaţi-l", se repezi Gene Shalit, chicotind.

- Preferi ochiuri sau omletă? îl întrebă Alice Undcrwood, care era îmbrăcată în halat de baie.

- Omletă, răspunse Larry, ştiind prea bine că n-avea nici un rost să protesteze împotriva ouălor.

După maică-sa, nu se putea concepe mic dejun fără ouă (cărora le zicea "icre casabile", când era în toane bune). Conţin proteine şi tot felul de substanţe nutritive. Părerea ei despre nutriţie era vagă, dar atotcuprinzătoare. Avea în minte o listă de alimente hrănitoare, şi o alta pe care erau trecute cele vrednice de dispreţ - precum Jujube, murăturile, Slim Jim, lama de bubble gum roz pe care-o primeai o dată cu biletele la baseball şi, vai, Doamne, atâtea altele.

Se aşeză şi o urmări spărgând ouăle, aruncându-le în aceeaşi bătrână tigaie neagră, bătându-le cu acelaşi tel din sârmă cu care le bătuse şi-n ziua când mersese el în clasa întâi, la Şcoala 162.

Îşi extrase batista din buzunarul halatului, tuşi, strănută şi mormăi în ea "Drace!", înainte de a o pune la loc.

- Ţi-ai luat zi liberă, mamă?

- Am anunţat că sunt bolnavă. Răceala asta mă pune la pământ. Nu-mi face nici o plăcere să anunţ că sunt bolnavă într-o vineri, foarte multă lume face figura asta, dar trebuie neapărat să stau la pat. Am temperatură. Mi s-au umflat şi ganglionii.

- Ai chemat doctorul?

- Pe vremea când eram eu o fată fermecătoare, medicii veneau acasă, spuse ea. În schimb acum, dacă te îmbolnăveşti, trebuie să te prezinţi la camera de gardă a spitalului. Fie procedezi aşa, fie-ţi pierzi o zi întreagă aşteptând să te consulte cine ştie ce şarlatan dintr-unul din cabinetele alea unde s-ar zice că beneficiezi - ha-ha - de îngrijire medicală în regim de urgenţă. Acolo te duci numai când ai de gând să tragi foloase de pe urma lui Medicare, asta-i părerea mea. Locurile astea sunt chiar mai rele decât centrele de unde se ridică ajutorul social cu o săptămână înainte de Crăciun. Pur şi simplu am să stau în casă şi-am să înghit aspirină; până mâine dimineaţă la vremea asta îmi trece.

Rămase pe lângă casă toată dimineaţa, încercând să-i fie de folos. Îi aduse televizorul la pat, muncindu-se din greu, cu vinele de la braţe ieşite în evidenţă, din cauza efortului ("Ai să te alegi cu o hernie numai pentru ca să văd eu Let's Make a Deal", spusese ea, smiorcăindu-se), îi aduse suc de fructe şi o sticlă veche de NyQuil, ca să-i mai alunge proasta dispoziţie, apoi fugi până la magazin şi-i cumpără două romane ieftine.