După care nu le mai rămase mare lucru de făcut, decât să-şi calce unul altuia pe nervi. Ea făcu observaţia că televizorul se vedea mai prost din cauză că fusese mutat în dormitor, iar el nu se abţinu şi-i replică acid că decât să nu vezi deloc, mai bine vezi ceva, cum o fi. În cele din urmă, el îi spuse că iese la o mică plimbare prin oraş.

- Mi se pare o idee foarte bună, îi zisese ea, vizibil uşurată. Eu am să trag un pui de somn. Eşti un băiat bun, Larry.

Coborâse scările înguste (liftul nu fusese încă reparat) şi ieşise în stradă, stăpânit de un sentiment de bucurie amestecată cu vinovăţie. Avea o zi întreagă înaintea lui şi-i mai rămăseseră şi nişte bani în buzunar.

Dar acum, ajuns în Times Square, îi pierise tot cheful. Mergea fără ţintă, iar portmoneul avusese de mult grijă să-l mute într-un buzunar din faţă. Se opri înaintea unui magazin în care se vindeau discuri cu preţ redus, ţintuit pe loc de sunetul propriei lui voci, venind din difuzoarele obosite, aşezate la înălţime. Acum veneau versurile refrenului.

N-am venit ca să-ţi pretind să mă primeşti peste noapte

Sau ca să înţeleg dacă ţi s-a arătat lumina

N-am venit ca să fac scandal sau să mă cert

N-aş dori decât să-mi spui, de crezi că poţi

Dragă, îl înţelegi pe iubitul tău ?

Îl înţelegi, dragă...

Dragă, îl înţelegi pe iubitul tău?

Ăsta sunt eu, gândi el, privind absent discurile, dar astăzi cântecul îl deprima. Ba mai rău, îi făcea dor de casă. Nu mai vroia să se ştie aici, sub cerul acesta cenuşiu, ca o cadă de baie, să inspire gazele de eşapament ale New Yorkului, pipăindu-se mereu în treacăt la portofel, asigurându-se că se mai află încă la locul lui. New York, numele tău este paranoia. Deodată, tânjea să se afle într-un studio de înregistrări de pe Coasta de Vest, lucrând la un nou album.

Larry grăbi paşii şi coti, intrând într-una dintre sălile cu jocuri. Clopoţeii şi soneriile îi zdrăngăneau în urechi; iată şi bubuitul amplificat şi teribil al jocului numit Deathrace 2000, însoţit de ţipetele neomeneşti, electronice, ale pietonilor muribunzi. Minunat joc, se gândi Larry, curând îi va lua locul Dachau 2000. Toţi or să se dea în vânt după el. Se duse la casierie şi schimbă zece dolari în monede de câte douăzeci şi cinci de cenţi. Lângă restaurantul Beef n Brew de pe cealaltă parte a drumului era o cabină telefonică; formă din memorie numărul de la Jane's Place. Jane's era un club de pocher pe unde bântuia uneori şi Wayne Stukey.

Larry introduse monede de douăzeci şi cinci de cenţi în telefon până ce simţi că-l doare mâna, iar telefonul începu să sune, la distanţă de aproape cinci mii de kilometri.

Se auzi o voce feminină.

- Jane's. E deschis la noi.

- Cât de deschis? se interesă el cu voce profundă şi sexy.

- Ia ascultă, deşteptule, aici nu este... hei, tu eşti, Larry?

- Mda, eu sunt. Bună, Ariene.

- Unde eşti? Nu te-a mai văzut nimeni de-o vreme, Larry.

- Păi, sunt pe Coasta de Est, îi mărturisi el precaut. Mi-a şoptit careva că lipitorile erau pe urmele mele şi c-aş face bine să ies din lac până ce se potolesc.

- Nu cumva e vorba de-o petrecere din alea grozave?

- Mda.

- Păi să ştii c-am auzit şi eu de poantă. Ai cheltuit ca un bezmetic.

- Ascultă, Ariene, Wayne se află prin preajmă?

- Adică Wayne Stukey, vrei să spui?

- Că doar nu John Wayne... care a dat în primire.

- Adică pretinzi că nu ştii nimic?

- Ce să ştiu? Eu sunt pe coasta cealaltă. Hei, i s-a întâmplat ceva, cumva?

- E-n spital, bolnav de gripa asta care bântuie. Captain Trips, aşa-i zice pe aici. Nu c-ar fi de râs. Se spune că au murit o grămadă de oameni din cauza asta. Oamenii s-au speriat şi stau pe la casele lor. Avem şase mese libere, deşi, după cum ştii, la Jane's nu sunt niciodată mese libere.

- Cum se simte?

- Cine ştie? Spitalul este izolat şi foarte bine păzit şi nimeni nu poate primi vizite. E cam dubios, Larry. Iar prin împrejurimi mişună o mulţime de soldaţi.

- În permisie?

- Soldaţii în permisie nu poartă arme şi nici nu se plimbă în camioane militare de transport. Foarte mulţi oameni s-au speriat rău de tot. Mai bine că nu eşti pe aici.

- La ştiri n-au zis nimic.

- Aici n-au apărut decât vreo câteva scurte notiţe prin ziare, despre un val de gripă, nimic mai mult. Dar unii zic că armata nu s-a ocupat cum se cuvine de un borcănel dintr-acelea pline de cine ştie ce molimă. Nu ţi se pare infernal?

- Astea sunt prostii, ca să sperie lumea.

- Acolo unde te afli tu nu există?

- Nu, spuse el.

Apoi îi veni în minte răceala de care suferea maică-sa. Oare nu cumva auzise în metrou o mulţime de oameni strănutând şi tuşind? Îşi aminti acum că-i trecuse prin minte că se află într-un salon de TBC. Dar strănuturile şi nasurile înfundate erau lucruri obişnuite în orice oraş. Germenii răcelii sunt daţi naibii, îşi zise. Le place să se adune acolo unde e mai multă bogăţie.

- Lipseşte până şi Janey însăşi, îi zise Ariene. Ne-a transmis că are febră şi ganglionii umflaţi. Iar eu îmi închipuiam că putoarea aia bătrână e aşa de tare, încât n-o să se lipească nici o boală de ea.

- Cele trei minute s-au terminat, interveni vocea centralistei.

- Păi, am să mă întorc cam peste o săptămână, Ariene, zise Larry. Ne vedem atunci.

- Foarte bine. De când mă ştiu, visez să fiu prietena unui cântăreţ faimos.

- Ariene? Nu cumva, întâmplător, îl cunoşti pe un individ, Dewey Doză?

- O! exclamă ea mirată. Stai puţin! Larry!

- Ce este?

- Slavă Domnului că n-ai închis! De fapt, m-am întâlnit cu Wayne, cam două zile înainte de a intra în spital. Uitasem cu desăvârşire! Piii!

- Ei, despre ce-i vorba?

- Un plic. Mi-a zis că este pentru tine, dar m-a pus să-l păstrez în sertarul în care-mi ţin eu banii o săptămână sau două, sau să ţi-l dau când te văd. Şi a adăugat ceva de genul "E al naibii de norocos că asta ajunge în mâinile lui, şi nu la Dewey Doză."