- Ce-i înăuntru?

Îşi trecu receptorul dintr-o mână în cealaltă.

- O secundă. Să mă uit. Urmară câteva clipe de tăcere, apoi zgomotul de hârtie ruptă şi vocea Arlenei. E un extras de cont bancar. De la First Commercial Bank of California. Economiile tale se ridică la... oho! Peste treisprezece mii de dolari. Când ai să mă scoţi undeva, dacă-ţi trece cumva prin minte să-mi propui să plătim nemţeşte, îţi arăt eu ţie!

- Nu se pune problema, îi răspunse el zâmbind. Îţi mulţumesc, Arlene. Te rog să ai grijă de plic.

- Ba bine că nu, să ştii că-l arunc la canal. Prostule.

- E minunat când te ştii iubit.

De la celălalt capăt se auzi un oftat.

- Mă copleşeşti, Larry. Am să pun foaia într-un plic pe care scriu numele noastre, ale amândurora. Ca să nu mă poţi evita, când apari pe aici.

- Nu sunt eu omul să facă aşa ceva, dragă.

Încheiară convorbirea, după care se auzi imediat vocea telefonistei, care-i pretindea încă trei dolari. Larry introduse fără proteste suma pretinsă în fanta aparatului, simţind că zâmbetul fericit şi prostesc nu i se ştersese încă de pe buze.

Culese o monedă de un sfert dintre cele răspândite încă pe poliţa cabinei telefonice şi o vârî în aparat. Peste câteva clipe ascultă în receptor sunetul telefonului mamei lui. Primul impuls al omului e să împartă o ştire bună cu altcineva, cel de-al doilea să-i scoată ochii cu asta. El gândea - ba nu, credea - că era vorba doar de cel dintâi impuls. Dorea să-i împărtăşească şi ei vestea că scăpaseră de griji, că avea din nou destui bani.

Încet-încet, zâmbetul i se veşteji pe buze. Telefonul continua să sune la nesfârşit. Poate că se hotărâse să se ducă la serviciu, în cele din urmă. Îşi aminti obrajii ei congestionaţi, cuprinşi de febră, de tuse şi de strănuturi, şi cum mormăia mereu nervos "Drace!" în batistă. Nu, nu credea că plecase de acasă. De fapt, nu credea c-ar fi în stare să se ducă la lucru.

Puse receptorul în furcă şi-şi recuperă absent moneda de un sfert, căzută cu un clinchet în partea de jos a aparatului. Ieşi din cabină, jucându-se cu mărunţişul rămas. Văzu un taxi şi-i făcu semn să oprească; o dată intraţi în trafic, constată că începuse să plouă.

Uşa era încuiată şi, după ce bătu în două sau trei rânduri, fu convins că apartamentul rămăsese pustiu. Bătuse suficient de tare ca să facă pe cineva de la etajul de deasupra să-i răspundă cu un alt răpăit - ca o fantomă scoasă din fire. Dar trebuia să intre şi să se convingă la faţa locului, iar o cheie nu avea la el. Tocmai se pregătea să coboare treptele, până la apartamentul domnului Freeman, când auzi geamătul acela stins, de dincolo de uşă.

Pe uşa mamei lui fuseseră montate trei sisteme diferite de încuietori, dar ea n-o folosea niciodată decât pe una dintre ele, în ciuda faptului că era obsedată de portoricani. Larry lovi uşa cu umărul, mişcând-o în balamale. Se opinti încă o dată şi încuietoarea cedă. Uşa se deschise, trântindu-se de perete.

- Mamă?

Încă un geamăt.

Apartamentul era scufundat în întuneric; lumina zilei dispăruse pe neaşteptate, iar de afară venea sunetul gros al tunetelor, suprapus peste răpăitul ploii. Fereastra salonului era pe jumătate deschisă, iar perdelele albe se umflau până deasupra mesei, pentru a fi apoi trase de curent şi scoase în vântul de afară. Acolo unde ploaia pătrunsese pe fereastră, se vedea un petic strălucitor de umezeală.

- Unde eşti, mamă?

Un geamăt mai puternic. Porni spre bucătărie, însoţit de ecourile altui tunet. Aproape se împiedică de ea. Femeia zăcea pe podea, chiar în pragul dormitorului ei.

- Mamă! Dumnezeule, mamă!

Ea încercă, la auzul vocii lui, să se răsucească, dar nu reuşi să-şi mişte decât capul, pivotând pe bărbie şi rezemându-se, în cele din urmă, pe obrazul stâng. Respiraţia femeii era extrem de greoaie, din cauza sputei. Dar lucrul cel mai impresionant, pe care el nu avea să-l uite vreodată, era felul în care ochiul ei se răsucea astfel încât să-l poată vedea, ca ochiul unui animal înaintea sacrificării. Obrazul îi strălucea din pricina febrei.

- Larry?

- Te duc eu la pat, mamă.

Se aplecă, se încordă pentru a-şi stăpâni tremurul genunchilor şi o luă în braţe. Halatul i se desfăcu, scoţând la iveală o cămaşă de noapte decolorată de la spălat şi picioarele albe ca burta de peşte, străbătute de varice umflate. Căldura pe care o emana depăşea orice imaginaţie. Lucrul acesta îl scoase din minţi. Nimeni nu era în stare să scape cu viaţă după o asemenea temperatură. Creierii i se prăjiseră probabil în cap.

Ca şi cum ar fi vrut să demonstreze adevărul concluziei lui, ea se răsti pe neaşteptate:

- Du-te şi adu-l pe taică-tău, Larry. E la bar.

- Stai liniştită, îi răspunse el consternat. Stai liniştită şi culcă-te, mamă.

- E la bar, cu fotografa aia! grăi femeia strident în întunericul palpabil al după-amiezei, în timp ce de afară se auzi bubuitura asurzitoare a unui tunet.

Larry avea sentimentul că pe trupul său se scurge încet o substanţă vâscoasă şi lipicioasă. Dinspre fereastra pe jumătate deschisă din salon veni o pală de vânt răcoros, răspândindu-se prin întregul apartament. Alice începu să tremure, iar pe braţe pielea i se făcu de găină. Îi clănţăneau dinţii. În semiîntunericul dormitorului, faţa-i strălucea ca o lună plină. Larry împinse păturile în jos, îi întinse picioarele, apoi îi trase cuverturile până la bărbie. Dar ea continua să dârdâie necontrolat, făcând ca pătura de deasupra să tremure şi ea. Obrajii în schimb îi rămăseseră uscaţi, fără urmă de transpiraţie.

- Te duci şi-i spui să iasă imediat de acolo! strigă femeia, apoi căzu în muţenie; nu se mai auzea decât zgomotul greu, bronhial, al respiraţiei ei.

Larry se întoarse în salon, se apropie de telefon, apoi făcu un mic ocol. Închise fereastra, pe urmă reveni lângă aparat.

Cărţile se aflau pe un raft de sub măsuţa telefonului. Căută numărul de la Mercy Hospital şi-l formă, în timp ce afară tuna iarăşi. Lumina violentă a unui fulger transformă fereastra pe care tocmai o închisese într-o radiografie alb-albăstruie. Din dormitor se auzi ţipătul sugrumat al maică-sii, care-i îngheţă sângele în vine.

La celălalt capăt, telefonul sună doar o dată, urmă un bâzâit şi un declic. Vocea senină a aparatului îi comunică:

- Ascultaţi o înregistrare făcută la Mercy General Hospital. În momentul de faţă, toate liniile noastre sunt ocupate. Dacă doriţi să rămâneţi pe fir, vom răspunde apelului dumneavoastră cât mai repede cu putinţă. Vă mulţumim. Ascultaţi o înregistrare făcută la Mercy General Hospital. În momentul de faţă, toate...

- I-am trimis pe ameţiţii ăia la parter! ţipă maică-sa, vocea ei fiind însoţită de ecourile tunetului. Portoricanii ăştia habar n-au de nimic!

- ...răspunde apelului dumneavoastră cât mai...

Trânti receptorul în furcă şi rămase ţintuit, cuprins de valuri de transpiraţie. Ce fel de spital mai era şi ăsta, de la care te alegeai cu un nenorocit de mesaj înregistrat tocmai când îţi murea mama? Ce naiba se petrece acolo?

Larry se hotărî să coboare şi să-l roage pe domnul Freeman să stea cu maică-sa, în timp ce el se duce Ia spital. Sau să cheme o salvare particulară? Doamne Dumnezeule, cum se face că niciodată nu ştii cum să procedezi mai bine, când eşti în asemenea situaţii? De ce oare nu te-nvaţă la şcoală lucrurile astea?

Din dormitor se auzea respiraţia greoaie a maică-sii.

- Mă întorc, murmură el şi se duse la uşă.

Era speriat, înspăimântat de-a dreptul, din cauza ei, dar de undeva, din adâncuri, o altă voce îi spunea lucruri cam de acest fel: De ce vin lucruri din astea întotdeauna pe capul meu? Şi: De ce-a trebuit să se întâmple după ce primisem vestea cea bună? Apoi veneau lucrurile cele mai abjecte: Oare cât de rău vor fi afectate planurile mele din cauza asta? Câte lucruri voi fi silit să schimb în jurul meu din cauza asta ?

Ura vocea aceea şi şi-ar fi dorit să piară cât mai repede şi-n chinuri, dar ea continua să-i şoptească tot felul de lucruri.

Coborî treptele până la apartamentul domnului Freeman în fugă, în timp ce tunetele se rostogoleau printre norii negri. Ajuns la palierul de la parter, uşa se deschise violent, iar în holul blocului pătrunse un şuvoi de ploaie.

CAPITOLUL 20

HARBORSIDE era cel mai vechi hotel din Ogunquit. Priveliştea nu mai era atât de frumoasă de când se construise noul club de yachting de cealaltă parte, dar într-o după-amiază ca asta, când cerul fusese răscolit de un şir de furtuni, perspectiva era destul de limpede.

Frannie stătea la fereastră de aproape trei ore, încercând să-i scrie lui Grace Duggan, o colegă de liceu care se înscrisese la Colegiul Smith. Nici vorbă de vreo spovedanie; spunându-i că e gravidă şi descriind scena cu mama ei, risca să se lase cuprinsă de descurajare. Oricum, Grace avea să afle totul curând, de la sursele ei de informare din oraş. Nu dorea să-i iasă altceva decât o scrisoare obişnuită, de curtoazie. Excursia pe biciclete, la Rangely, în mai, cu Jesse, împreună cu Sam Lothrop şi Sally Wenscelas. Examenul final la biologie, la care Frannie avusese noroc. Noua slujbă a lui Peggy Tate (o altă colegă şi prietenă din şcoală), în corpul administrativ al Senatului. Nunta apropiată a lui Amy Lauder.

Dar scrisoarea pur şi simplu refuza să se lase scrisă. O parte din vină o purtau şi interesantele efecte pirotehnice la care asistase toată ziua - cum să te mai ţii de scris când un şir de mici furtuni se abăteau, una după alta, deasupra apelor? Adevărul adevărat era că nici o noutate dintre cele cuprinse în scrisoare nu avea aerul cel mai onest cu putinţă. Toate păreau acolo puţin strâmbe, ca un cuţit care ţi se răsuceşte în mână şi te răneşte superficial, în loc să cureţe coaja cartofului, aşa cum te aşteptai. Excursia cu bicicletele fusese minunată, dar ea şi Jess nu mai erau în cele mai bune relaţii. Avusese noroc la examenul BY-7, într-adevăr, dar la cel final de biologie, care conta cu adevărat, nu se prea descurcase. Nici ea şi nici Grace nu se dădeau în vânt după Peggy Tate, iar cununia lui Amy, în starea actuală a lui Fran, putea să pară mai degrabă o glumă proastă şi nu un prilej de bucurie. Amy se căsătoreşte, în schimb copilul îl nasc eu, haa-haa-ha.

Simţind că trebuia neapărat să termine scrisoarea, fie şi numai pentru a scăpa de obligaţie, scrise:

Am şi eu propriile mele probleme, şi încă ce mai probleme, dur pur şi simplu n-am curajul să le aştern pe hârtie. Destul că trebuie să mă gândesc la ele! Aştept să ne vedem înainte de Patru, dacă nu cumva te-ai răzgândit, de la ultima ta scrisoare. (O singură scrisoare în şase săptămâni? Începuse să mă bată gândul că ţi-a tăiat cineva degetele alea cu care baţi la maşină, draga mea!) Am să-ţi povestesc totul când ne vedem. Sunt sigură că sfatul tău îmi va prinde bine.