- Îl dobor pă loc! ţipă moşul. Îl bag sub pământ!
Apoi se aplecă înainte, ca un majordom englez care face o plecăciune, şi începu să dea la boboci.
- Am să vă rog să mă scăpaţi de individul ăla, da? îi rugă Lloyd. Cred că e nebun.
- Am un mesaj pentru tine, îngeraş, îi zise poliţistul care se legase primul de el.
Ţeava revolverului acestuia descrise un arc generos, sclipi în soare, apoi se abătu asupra capului lui Lloyd Henreid, care nu se mai trezi decât la spitalul închisorii din Apache County, după căderea serii.
CAPITOLUL 17
STARKEY RĂMĂSESE înaintea monitorului numărul 2, urmărindu-l cu atenţie pe tehnicianul categoria a doua Frank D. Bruce. Ultima oară când îl văzuse, Bruce zăcea prăbuşit, cu faţa într-un bol de supă Chunky Sirloin. Între timp nu survenise nici o schimbare, cu excepţia faptului că i se confirmase identificarea. Situaţia era normală, adică într-un hal fără de hal.
Gânditor, cu mâinile împreunate la spate, ca un general care-şi trece în revistă trupele - aşa cum făcea generalul Black Jack Pershing, idolul copilăriei lui -, Starkey se deplasă până în dreptul monitorului 4, unde situaţia se îmbunătăţise. Doctorul Emmanuel Ezwick stătea în continuare inert, întins pe podea, în schimb centrifuga se oprise. Ieri seara, la ora 19.40, aparatul începuse să emită fuioare subţiri de fum. La 19.55, microfoanele din laboratorul lui Ezwick transmiseseră un zgomot ritmat, vâj-vâj-vâj, care coborî treptat la tonuri mai grave, mai pline şi mai satisfăcătoare, cron-cron-cron. La ora 21.07 centrifuga scosese cel din urmă geamăt mecanic, apoi palele se rotiseră tot mai încet, înainte de a se opri definitiv. Nu cumva Newton era cel care afirmase că undeva, dincolo de cea mai îndepărtată stea, s-ar putea să existe un corp în nemişcare absolută? Newton avusese dreptate din toate punctele de vedere, cu excepţia distanţei, se gândi Starkey. Nu trebuia să te duci chiar atât de departe. Project Blue se afla în stare de încremenire absolută. Starkey era foarte bucuros. Centrifuga constituise ultima iluzie a vieţii, iar el chiar îl pusese pe Steffens (acesta se uitase la el de parcă ar fi înnebunit, fapt pe care, da, Starkey nici nu-l scotea neapărat din calcul) să-i pună computerului următoarea problemă: cât se estima că avea să mai funcţioneze centrifuga? Răspunsul, obţinut în exact 6,6 secunde, fusese următorul: +/-3 ANI DAR O DEFECŢIUNE POATE SĂ APARĂ ÎN URMĂTOARELE DOUĂ SĂPTĂMÂNI. DOAR 0,009% REPREZINTĂ ZONE DE POSIBILE DEREGLĂRI, DIN CARE LAGĂRELE 38%, MOTORUL PRINCIPAL 16%, TOATE CELELALTE 54%. Un computer foarte deştept. Starkey îi sugerase lui Steffens să-l întrebe din nou, după arderea centrifugei lui Ezwick. Computerul intrase în legătură cu banca de date a sistemelor mecanice şi confirmase că, într-adevăr, lagărele centrifugei se arseseră.
Nu trebuie să uit, îi trecu lui Starkey prin minte în momentul în care telefonul începuse să facă apeluri urgente în spatele lui. Zgomotul pe care-l fac lagărele înainte de a ceda definitiv este cron-cron-cron.
Se duse la aparat şi apăsă pe butonul prin care se stabilea legătura.
- Da, Len.
- Billy, am un apel urgent din partea uneia dintre echipele noastre, care acţionează într-un oraş numit Sipe Springs, Texas. La aproape şase sute de kilometri de Arnette. Susţin că trebuie să stea de vorbă cu tine; e vorba de o decizie de comandă.
- Despre ce e vorba, Len? se interesă el calm.
Luase peste şaisprezece pastile de calmant în ultimele zece ore şi se simţea bine, în general. Sistemul lui nu scotea încă nici un cron.
- Presa.
- O, Doamne. Dă-mi legătura.
Se auzi un val de paraziţi, în spatele căruia se ghicea o voce pronunţând ceva ininteligibil.
- Stai o secundă, spuse Len.
Paraziţii începură să se risipească.
- Lion, Team Lion, mă auzi, Blue Base? Mă auzi? Unu... doi... trei... patru... aici Team Lion...
- Recepţionez, Team Lion, spuse Starkey. Aici Blue Base One.
- Chestiunea se încadrează în codul Flowerpot din Cartea Situaţiilor Neprevăzute, pronunţă vocea aceea care suna a tinichea. Repet, Flowerpot.
- Ştiu prea bine ce înseamnă afurisita de Flowerpot, îl repezi Starkey. Care-i situaţia?
Vocea aceea venind tocmai de la Sipe Springs turui fără oprire timp de aproape cinci minute. Situaţia în sine era lipsită de importanţă, se gândi Starkey, având în vedere că fusese anunţat de computer cu două zile în urmă că situaţiile de acest gen aveau să apară înainte de sfârşitul lui iunie (într-o formă sau alta). Probabilitate 88%. Amănuntele specifice nu contau. Dacă există doi craci şi prohab, înseamnă că e o pereche de pantaloni. Culoarea nu mai contează.
Un medic din Sipe Springs avusese câteva intuiţii foarte bune, iar doi reporteri de la un cotidian din Houston făcuseră legătura dintre întâmplările din Sipe Springs şi cele petrecute la Arnette, Verona, Commerce City şi într-un oraş numit Polliston, din Kansas. Acestea erau oraşele unde situaţia se înrăutăţise atât de tare şi în timp atât de scurt, încât fusese trimisă armata pentru a organiza carantina. Computerul mai poseda o listă cu alte oraşe din zece state unde începuseră să apară urme ale epidemiei de Blue.
Situaţia de la Sipe Springs nu prezenta importanţă, din cauză că nu era unică. Şansa de unicitate o avuseseră la Arnette - mai mult sau mai puţin - şi o rataseră. Faptul important era că "situaţia" era pe cale să fie tipărită nu numai pe hârtia subţire şi galbenă folosită de armată; sau aşa avea să se întâmple, în orice caz, dacă Starkcy nu lua măsuri. Nu se hotărâse încă dacă să facă sau nu acest lucru. Dar în momentul în care vocea aceea ca de tinichea încetase să mai vorbească, Starkey îşi dădu seama că de fapt luase hotărârea. Sau poate o luase cu douăzeci de ani în urmă.
Totul se reducea la ceea ce conta cu adevărat. Iar ceea ce conta nu era realitatea bolii; şi nici faptul că integritatea Atlantei avea oarecum de suferit şi din această cauză aveau să fie obligaţi să mute întreaga operaţiune profilactică în complexul medical de la Stovington, Vermont, unde condiţiile erau cu mult mai proaste; şi nici faptul că Blue se răspândea deghizată sub forma aceasta atât de vicleană, de răceală banală.
- Important este să...
- Repetă, Blue Base One, se auzi vocea îngrijorată. N-am înţeles.
Important era că se petrecuse un incident regretabil. Starkey se întoarse cu douăzeci şi doi de ani în urmă, în anul 1968. Se afla la clubul ofiţerilor din San Diego când sosise ştirea despre Calley şi cele petrecute la Mei Lai Four. Starkey juca pocher împreună cu alţi patru bărbaţi, dintre care doi se aflau acum în Consiliul Şefilor de Stat-Major. Uitaseră, pur şi simplu uitaseră de jocul lor de pocher, în focul unei discuţii despre consecinţele pe care urma să le aibă incidentul asupra armatei - nu asupra unei arme sau alteia, ci asupra întregii armate - în atmosfera de vânătoare de vrăjitoare dezlănţuită la Washington de presă, cea de-a patra putere în stat. Iar cineva dintre ei, un ofiţer care acum putea să-l sune direct pe viermele mizerabil care juca rolul de Şef al Executivului din 20 ianuarie 1989, îşi aşezase cu grijă cărţile cu faţa în jos pe masa acoperită cu postav verde şi spusese: Domnilor, s-a petrecut un incident regretabil. Iar atunci când se petrece un incident regretabil, în care este implicată oricare armă din Forţele Armate ale Statelor Unite, noi nu punem în discuţie cauzele incidentului respectiv, ci mai degrabă cum pot fi curăţate cel mai bine diversele ramuri ale serviciului. Serviciul militar este mama şi tatăl nostru. Iar atunci când îţi găseşti mama violată sau tatăl bătut şi jefuit, înainte de a chema poliţia sau de a începe cercetarea, le acoperi goliciunea. Pentru că-i iubeşti.
Starkey nu auzise niciodată pe cineva spunând vreun lucru mai plin de miez decât acesta.
Descuie sertarul de jos al biroului şi scoase la iveală, dintre alte acte, un dosar albastru şi subţire, legat cu o panglică roşie. Pe copertă apărea următorul text: DACĂ SIGILIUL A FOST RUPT, ANUNŢAŢI FĂRĂ ÎNTÂRZIERE TOATE DIVIZIILE DE SECURITATE. Starkey rupse panglica roşie.
- Mai eşti pe recepţie, Blue Base One? se interesă vocea. Nu te mai auzim. Repet, nu te mai auzim.
- Sunt aici, Lion, îi răspunse Starkey.
Răsfoise cărţulia până la ultima pagină şi acum urmărea cu degetul o coloană intitulată CONTRAMĂSURI EXTREME DE ACOPERIRE.
- Lion, mă auzi?
- Te auzim foarte bine, Blue Base One.
- Troy, spuse Starkey cu greutate. Repet, Lion: Troy. Repetă şi tu, te rog. Recepţie.
Linişte. Mormăit îndepărtat de paraziţi. Starkey îşi aduse aminte ca prin vis de aparatele de emisie-recepţie pe care şi le confecţiona împreună cu ceilalţi copii, din două conserve Del Monte şi câţiva metri de sfoară ceruită.
- Mai spun încă o dată...
