- Dacă ai nevoie de mine, Frannie, ştii unde mă găseşti. N-am intenţia să mă ascund.

- Ştiu, Jesse.

- Dacă ai nevoie de bani...

- Da.

- Să mă cauţi. Nu vreau să te constrâng, dar... voi dori să te văd.

- Bine, Jess.

- La revedere, Fran.

- La revedere.

După ce închise aparatul, avu senzaţia că vorbele de rămas-bun căzuseră implacabil, punând capăt unei conversaţii care nu se terminase de fapt. Apoi îşi explică de ce. Pentru prima dată, nu-şi spuseseră "te iubesc". Se întristă şi încercă zadarnic să nu pună la inimă incidentul.

Ultimul telefon îl primise pe la prânz, de la tatăl ei. Alaltăieri prânziseră împreună, iar el îi mărturisise că este îngrijorat din cauza efectului pe care-l puteau avea asupra Carlei întâmplările respective. Cu o seară în urmă, nu venise la culcare; îşi petrecuse toată noaptea în salon, cufundată în studiul vechilor genealogii. Pe la 11.30 se dusese la ea şi-o întrebase când avea de gând să urce. Părul i se revărsa peste umeri şi peste corsajul cămăşii de noapte, iar Peter era convins că avea un aer cam rătăcit şi părea să nu fie în cea mai bună relaţie cu realitatea din jur. Ţinea în poală cartea aceea grea şi nici măcar nu-şi ridicase privirile către el, continuase să o răsfoiască pagină cu pagină. Îi spusese că nu-i este somn. Că mai stă o vreme. Făcuse o răceală, îi mai spusese Peter. Se aflau amândoi într-un separeu din Corner Lunch, mâncând nişte hamburgeri, fără chef. Carlei îi curgea nasul, adăugă Peter. Iar când o întrebase dacă vrea un pahar de lapte fierbinte, nu-i mai răspunsese deloc. A doua zi o găsise dormind în jilţ, cu volumul în poală.

Când se trezise, părea mai în apele ei, îşi revenise, în schimb răceala se agravase. Respinse ideea de a-l chema pe doctorul Edmonton, spunând că nu este decât o răceală la piept. Îşi pusese o compresă, se înfăşurase cu o bucată de flanel şi curând îl anunţase că simte cum i se desfundă sinusurile. Dar Peter nu se lăsase înşelat, îi povestise el lui Frannie. Deşi refuzase termometrul, era convins că avea temperatura cu câteva grade peste normal.

Astăzi o căutase pe Fran la telefon, imediat după ce începuse cea dintâi furtună. Norii negri şi purpurii se adunaseră pe tăcute deasupra portului şi ploaia începu, la început blând, pentru ca apoi să se dezlănţuie torenţial. Vorbind, ea privea pe fereastră, urmărind trăsnetele înfigându-se în valuri, dincolo de dig, fiecare fulger fiind însoţit de un mic zgomot de paraziţi în receptor, ca un ac de pick-up care se împiedică într-o imperfecţiune a discului.

- Astăzi este la pat, îi spuse Peter. Până la urmă, a consimţit ca Tom Edmonton s-o consulte.

- Şi a venit?

- Tocmai a plecat. După părerea lui, are gripă.

- O, Doamne, zise Frannie, închizând ochii. Pentru o femeie de vârsta ei, nu-i de glumă.

- Nu, nu este. Continuă după o pauză. I-am povestit totul, Frannie. Despre copil, despre cearta dintre tine şi Carla. Tom s-a îngrijit de tine încă de când erai bebeluş şi ştie să păstreze un secret. Eu voiam să aflu dacă există o legătură între discuţie şi boală. Doctorul a zis că nu. Gripa e gripă.

- Gripa e frică, îi răspunse Fran sumbru.

- Cum ai spus?

- Nu are nici o importanţă. Chiar dacă tatăl ei era un om cu vederi neobişnuit de largi, nu se număra totuşi printre fanii formaţiei AC/DC. Povesteşte-mi mai departe.

- Foarte mult nu mai e de povestit, draga mea. Spunea că sunt foarte multe cazuri. O gripă extrem de păcătoasă. Din câte se pare, vine din sud, iar zona New Yorkului este afectată în mod deosebit.

- Bine, bine, dar ca să dormi toată noaptea în salon..., începu ea, cu îndoială.

- Ca să fiu drept, a zis că poziţia verticală a avut un efect binefăcător asupra plămânilor şi bronhiilor ei. Altceva n-a mai adăugat, dar Alberta Edmonton face parte din toate organizaţiile din care face parte şi Carla, aşa că nu mai era nevoie. Amândoi ştim prea bine că o păştea de mult un necaz de felul ăsta, Fran. E preşedintă a Comitetului de Istorie a Oraşului, îşi petrece douăzeci de ore pe săptămână în bibliotecă, este secretara Clubului Femeilor şi a Clubului Amatorilor de Literatură, a condus tot felul de marşuri aici, în oraş, încă dinainte de moartea lui Fred, iar de iarna trecută a mai preluat şi Fundaţia Inima. Iar ca o încununare, s-a străduit să stârnească interesul în jurul unei Societăţi Genealogice a Sudului Statului Maine. Este extenuată, sfârşită. Şi din cauza asta a avut o asemenea reacţie faţă de tine. Edmonton n-a spus decât că era pregătită să culeagă orice germene de boală care se nimerea să treacă pe lângă ea. Mai mult de atât n-a vrut să zică. Frannie, ea încearcă din răsputeri să se lupte cu bătrâneţea. A muncit mai din greu decât mine.

- Tată, este cumva în stare gravă?

- E la pat, bea suc de fructe şi ia pastilele pe care i le-a prescris Tom. Astăzi mi-am luat liber, iar mâine va veni doamna Halliday să-i ţină companie. Preferă să vină doamna Halliday, ca să poată concepe împreună o agendă pentru întrunirea din iulie a Societăţii Istorice. Oftă speriat, iar fulgerul tulbură din nou convorbirea telefonică. Câteodată îmi vine să cred că-şi doreşte să moară în jug.

Fran îl cercetă timid:

- Crezi că s-ar supăra, dacă eu...

- Nu cred că e momentul. Aşteaptă să mai treacă puţin timp, Fran. Îşi va reveni.

Trecuseră patru ore de la convorbire şi acum, în timp ce-şi lega baticul impermeabil, se întreba dacă mama ei îşi va reveni cu adevărat. Poate, dacă ar renunţa acum la copil, nimeni din oraş n-ar prinde de veste. Ceea ce i se părea foarte puţin probabil, totuşi. În oraşele mici, oamenii culeg din zbor orice urmă de zvon, dând dovadă de o fineţe nemaipomenită. Iar dacă avea de gând să crească ea copilul... de fapt, nu se gândea la posibilitatea asta cu tot dinadinsul, nu? Nu?

Îşi puse haina uşoară, de ploaie, simţind cum începe s-o macine sentimentul de vinovăţie. Mama ei era la capătul puterilor, sigur că da. Fran o văzuse cu ochii ei, de fiecare dată, când se întorcea de la colegiu şi se sărutau pe obraz. Carla avea pungi sub ochi, pielea prea galbenă, iar cărunţeala din părul ei, întotdeauna proaspăt coafat, progresase vizibil, în ciuda şamponatului de câte treizeci de dolari. Şi cu toate astea...

Se purtase abominabil, ca o isterică. Frannie se întreba, totuşi, cum avea să-şi evalueze propria răspundere în cazul în care gripa mamei se va transforma într-o pneumonie sau dacă va suferi cine ştie ce criză. Sau dacă va muri. Doamne, ce gând oribil. Aşa ceva nu se putea întâmpla, o, Dumnezeule, sigur că nu! Medicamentele pe care le înghiţea aveau să-i vindece gripa şi, o dată ce Frannie dispărea din raza ei de vizibilitate şi-şi vedea liniştită de incubarea micuţului străin undeva în Somersworth, maică-sa avea să-şi revină de pe urma loviturii pe care-o încasase. Avea să...

Telefonul începu să sune.

Îi aruncă o privire absentă; de afară izbucni lumina unui nou fulger, urmat de un tunet atât de violent şi de apropiat, încât tresări puternic.

Telefonul continua să sune.

Dar ea-şi făcuse cele trei convorbiri ale ei, cine mai putea fi? Debbie nu avea de ce s-o caute încă o dată, şi nici Jess. Poate era careva de la vreo societate de binefacere. Sau un comis-voiajor care încearcă să-i plaseze nişte Saladmaster. Şi totuşi, poate că Jess făcea încă o tentativă, în numele spiritului combativ pe care trebuie să-l aibă orice băiat de la colegiu.

Pregătindu-se să ridice receptorul, era deja convinsă că pe fir era tatăl ei, care avea să-i dea ştiri proaste. Exact ca o plăcintă, îşi zise ea. Răspunderea este o plăcintă. O parte din răspundere şi-o plăteşte prin munca aia de caritate pe care-o face, dar te înşeli dacă-ţi închipui că nu va trebui să-ţi tai şi tu o bucată mare, zemoasă şi amară. Şi s-o înghiţi până la ultima firimitură.

- Alo?

Câteva momente nu auzi nimic; nedumerită, se încruntă, apoi pronunţă încă o dată "alo".

- Fran? îl auzi atunci pe tatăl ei, apoi un sunet straniu, ca o înghiţitură. Frannie?

Auzind încă o dată zgomotul acela, Fran înţelese, cu groază, că părintele ei se luptă cu lacrimile. Îşi duse una dintre mâini la gât şi strânse nodul baticului impermeabil.

- Tată? Ce este? S-a întâmplat ceva cu mama?

- Frannie, trebuie să vin numaidecât să te iau. Am să... trec pe acolo şi te iau cu mine. Aşa am să fac.

- Mama e bine? strigă ea în telefon. Tunetul se abătu iarăşi cu toată forţa asupra hotelului Harborside, iar Fran se sperie şi începu să plângă. Spune-mi, tată!

- Starea ei s-a agravat, asta-i tot ce ştiu, îi răspunse Peter. Cam la o oră după ce-am vorbit cu tine, i s-a făcut mai rău. Temperatura i-a crescut. A început să aiureze. Am vrut să-l chem pe Tom... iar Rachel mi-a zis că e plecat, că foarte mulţi oameni sunt în stare critică... aşa c-am sunat la Sanford Hospital, de unde mi-au zis că salvările lor sunt amândouă plecate pe teren, dar că o vor trece şi pe Carla pe lista lor. Vorbea de o listă, Frannie, de unde naiba a apărut lista asta, aşa, pe neaşteptate? Îl cunosc pe Jim Warrington, e şofer pe una dintre ambulanţele de la Sanford, când n-au nici un accident pe US 95 stă şi joacă gin rummy cât e ziua de lungă. Ce-i cu listă asta?

Vocea lui se ridicase tot mai mult, ajungând aproape să ţipe.

- Calmează-te, tată. Calmează-te. Calmează-te. Izbucni în lacrimi din nou, iar mâna îi urcă de la nodul baticului, la ochi. Dacă mai este acasă şi acum, ar fi mai bine s-o duci chiar tu la spital.

- Nu... nu, au sosit cam acum un sfert de oră. Doamne Dumnezeule, Frannie, în ambulanţă erau deja şase oameni. Unul dintre ei era Will Ronson, proprietarul băcăniei. Iar Carla... maică-ta... şi-a revenit puţin când au urcat-o în maşină şi a început să repete: "Nu pot să respir, Peter, nu pot să respir, de ce nu pot să respir?" O, Cristoase, termină el cu o voce pe cale să se frângă, ca un copil, o voce care-o înspăimântă.

- Poţi să conduci, tată? Poţi să conduci până aici?

- Da. Sigur că da, răspunse el, părând să se adune.

- Te-aştept în faţa intrării.