- În Arizona nu s-a întâmplat niciodată?

- Niciodată. Ţi-am zis. Legea Vestului. Cei cinci moşi o să ţină morţiş să te vadă la conservă. Dacă nu reuşim să te salvăm înaintea juriului, eşti terminat. Pun pariu pe ce vrei tu.

- Şi câţi oameni au fost achitaţi de jurii obişnuite, constituite conform legii din Arizona?

- Doi din paisprezece.

- Deci şansele sunt slabe, oricum.

Devins îşi afişă din nou zâmbetul lui crud.

- Aş dori să evidenţiez faptul că unul dintre cei doi inculpaţi a fost apărat chiar de mine. Era mai vinovat decât păcatul, Lloyd, la fel ca şi tine. Judecătorul Pechert a făcut spume la gură şi a urlat douăzeci de minute încheiate la cele zece femei şi doi bărbaţi din juriu. Am crezut c-o să-l lovească apoplexia.

- Dacă mă declară nevinovat, nu au cum să mă mai judece încă o dată, nu?

- În nici un caz.

- Deci se joacă pe o singură carte, totul sau nimic.

- Da.

- Băi, băiatule! spuse Lloyd, ştergându-se la frunte.

- Dacă ai înţeles situaţia, îi zise Devins, şi modul în care trebuie să organizăm apărarea, putem să intrăm în fondul chestiunii.

- Am înţeles situaţia. Dar asta nu înseamnă că-mi place.

- Numai unui nebun i-ar plăcea. Devins îşi împreună mâinile şi se aplecă peste masă. Aşa! Mi-ai spus mie şi ai mărturisit şi celor de la poliţie că, hm... Luă un teanc de file prinse cu o capsă din cele de lângă servietă şi-l răsfoi. Aha. Am găsit. "Eu nu am omorât pe nimeni. Poke a comis toate crimele. Ideea asta cu omorâtul i-a venit lui, nu mie. Poke era nebun de legat şi, din câte mă gândesc eu, e o adevărată binecuvântare că a scăpat lumea de el."

- Mda, corect, şi ce-i cu asta? zise Lloyd precaut.

- Doar atât, îi răspunse Devins liniştit. Asta lasă să se înţeleagă că ţie îţi era teamă de Poke Freeman. Îţi era frică de el?

- Păi, n-aş zice că era chiar...

- Te temeai să nu-ţi pierzi viaţa, de fapt.

- Nu cred că era...

- Erai îngrozit. Crede-mă, Sylvester. Te căcai pe tine de frică.

Lloyd se încruntă către avocatul lui, în felul în care se încruntă un tânăr care ar vrea să fie un elev bun, dar are mari dificultăţi ca să priceapă lecţia.

- Nu trebuie să-mi permiţi să te influenţez, Lloyd. Nu vreau să se întâmple aşa ceva. Uite, ai putea să gândeşti că ţi-am sugerat cu bună ştiinţă că Poke stătea cu drogul în nas tot timpul...

- Chiar aşa şi era! Amândoi consumam!

- Nu. Tu nu, doar el. Iar când o lua pe droguri, ai fi zis că-i nebun...

- Băi, băiete, da' ştiu că nu te-ncurci.

Undeva în memoria lui Lloyd, stafia lui Poke Freeman striga vesel Hooopa! Hop! şi o împuşca pe femeia din magazinul universal din Burrack.

- Şi s-a întâmplat de mai multe ori să îndrepte arma spre tine...

- Nu, niciodată...

- Ba da, îţi spun eu. Pur şi simplu ai uitat, pentru o vreme. Ba o dată chiar te-a ameninţat că te curăţă, dacă nu-i faci jocul.

- Păi, aveam şi eu o armă...

Devins se uită ţintă în ochii lui şi-i zise:

- Sunt convins că, dacă te concentrezi bine, ai să-ţi aminteşti cum Poke ţi-a zis că arma ta este încărcată cu gloanţe oarbe. Ei, n-am dreptate?

- Ba acum, că mi-ai zis...

- Şi ai fost cel mai nedumerit om de pe lumea asta când ai apăsat pe trăgaci şi ai constatat că sunt gloanţe adevărate, corect?

- Desigur, răspunse Lloyd, scuturând energic din cap. Am fost la un pas să fac o hemoragie.

- Şi tocmai te pregăteai să-ţi îndrepţi arma spre Poke Freeman, când a fost doborât la pământ, scutindu-te pe tine de osteneală.

Lloyd îşi cercetă avocatul cu un început de speranţă în priviri.

- Domnule Devins, îi declară el cu sinceritate, exact aşa cum spui a sfârşit-o rahatul ăla cu ochi.

Ceva mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, se afla în curtea pentru exerciţii, urmărind un meci de softball şi rumegând toate cele aflate de la Devins, când Mathers, o namilă de deţinut, se apropie de el şi-l înhăţă de guler. Ţeasta lui Mathers era rasă perfect, ca a lui Telly Savalas, şi strălucea blajin în aerul fierbinte al deşertului.

- Ia stai puţin, se apără Lloyd. Avocatul meu mi-a numărat dinţii, unul câte unul. Au ieşit şaptesprezece. Dacă o să mă...

- Mda, aşa mi-a zis şi Shockley. Prin urmare, m-a pus să...

Genunchiul lui Mathers se ridică drept spre vintrele lui Lloyd, de unde izbucni o adevărată explozie de durere, atât de înfiorătoare, încât nu mai fu în stare nici măcar să strige. Se prăbuşi la pământ, încovrigându-se şi zvârcolindu-se, ţinându-se de testicule, pe care şi le simţea zdrobite. Între el şi lume se lăsase o ceaţă purpurie şi agonică.

După o vreme, cine ştie cât de lungă, fu în stare să privească în sus. Mathers veghea încă asupra lui, iar căpăţâna cheală îi sclipea netulburat în soare. Gardienii se uitau ostentativ într-o cu totul altă direcţie. Lloyd se tânguia şi se chircea; de sub pleoape i se scurgeau lacrimi, şi avea senzaţia că poartă în pântece o minge de plumb încins.

- Nu am nimic cu tine personal, îi mărturisi Mathers cu toată sinceritatea. O simplă afacere, mă înţelegi. Dinspre partea mea, sper să scapi. Legea aia, Markham, e o adevărată nenorocire.

Se îndepărtă agale, iar Lloyd îl văzu pe gardianul de la uşă stând în vârful rampei pentru încărcarea camioanelor, de pe partea opusă a curţii pentru exerciţiu. Îşi ţinea ambele degete mari înfipte în centura Sam Browne şi rânjea către Lloyd. Când constată că Lloyd îşi îndreptase întreaga atenţie către el, gardianul îi făcu semne obscene cu degetele mijlocii ale ambelor mâini. Mathers se apropie de zid, unde gardianul îi azvârli un pachet de Tareyton. Mathers îl puse în buzunarul de la piept, schiţă un salut şi o luă din loc. Lloyd zăcea la pământ, cu genunchii adunaţi la piept, strângându-se cu mâinile de locul dureros, iar cuvintele lui Devins îi răsunau în creier: Lumea asta e rea, Lloyd, lumea asta e foarte rea.

Corect.

CAPITOLUL 25

NICK ANDROS trase una dintre perdele şi privi pe stradă. De aici, de la înălţimea primului etaj al locuinţei răposatului John Baker, puteai vedea întreg centrul oraşului Shoyo dacă te uitai spre stânga, iar dacă-ţi întorceai privirile spre dreapta vedeai şoseaua US 63 ieşind din localitate. Main Street, Strada Principală, era absolut pustie. Obloanele magazinelor erau trase. Un câine care dădea semne evidente de boală zăcea în mijlocul drumului; coastele i se ridicau şi coborau în ritmul unor foale, iar din bot i se scurgeau spume albe pe pavajul a cărui imagine tremura în aerul încins. Ceva mai încolo, un alt câine zăcea mort, în rigolă.

Undeva, în spatele lui, femeia se tânguia pe un ton grav, gutural, dar Nick n-o auzea. Trase la loc perdeaua, se frecă puţin la ochi şi apoi se duse la femeia de-abia trezită. Jane Baker era înconjurată de pături, pentru că-i fusese frig, cu câteva ore în urmă. Acum transpiraţia-i curgea pe faţă şi aruncase păturile de pe ea, iar Nick observă, jenat, că pe alocuri cămaşa ei subţire de noapte, umezită, devenise transparentă. Dar ea nu era în stare să-l vadă, iar în momentul respectiv conta prea puţin faptul că părea pe jumătate dezbrăcată. Avea să moară curând.